Cea mai teribilă primejdie care paşte astăzi Ortodoxia pare a fi legată de pofta omului contemporan spre consumism şi îmbogăţire, ce atrofiază aspiraţia sunetului omenesc către veşnicie şi transformă omul în sclavul valorilor materiale, ca şi cum n-ar mai exista o lume spirituală, dincolo de lumea văzută.

De aici şi sincretismul - una din trăsăturile societăţii în decadenţă, pentru care ceea ce contează este confortul şi prosperitatea. Convingerile şi recunoaşterea adevărului provoacă adeseori nelinişte şi pot tulbura o viaţă confortabilă.

Mântuitorul Hristos ne face atenţi la împărăţia lui Dumnezeu şi la imperativul desăvârşirii omului. Lucrarea acestei desăvârşiri ţine de dorinţa omului de a găsi împărăţia lui Dumnezeu din „lăuntrul" său. Pentru a ajunge acolo, cheia constă într-o transformare a conştientizării. Dacă nu ne transformăm mintea, Dumnezeu ne va rămâne inaccesibil.

Realitatea credinţei e de multe ori percepută la nivel declarativ, şi nu existenţial. Astfel, credinţa nu ar trebui să fie cea pe care o mărturisim într-un mod intelectualist, ci credinţa pe care o transformăm, fie şi inconştient, într-un mod de viaţă.

Mântuitorul ne invită la nuntă/împărăţie facându-ne conştienţi de importanţa ieşirii din „timpul cronologic" si regăsirea timpului mesianic/împărăţiei, care aşază lucrurile în ierarhia lor adevărată.

Parabola nunţii fiului de împărat ne pune în faţa conştiinţei realitatea „timpului împărăţiei", care este timpul depăşirii imediatului imperativ spre timpul descoperirii experienţei bucuriei şi a libertăţii. Sărbătorescul devine un model şi pentru viaţa pământească.

Conectaţi la realitatea virtuală, oamenii pierd treptat contactul cu realitatea fizică. Specialiştii afirmă că tehnologia e un fel de „opium" care a generat o nouă sclavie, faţă de care omul se supune din voie proprie şi, uneori, chiar cu o anume voluptate.

Adoptând principiul „Trăieşte-ţi viaţa!", omul nu mai are timp să gândească, devine un soi de marionetă amăgită şi de faptul că globalizarea acestui fenomen e o formă de solidaritate. Să nu ne amăgim: socializarea nu este solidaritate, ea instituie reţele între imagini virtuale, şi nu relaţii între oameni reali. Cum nici ignorarea sinelui nu este lepădare de sine spre asumarea propriei cruci (Elena Solunca Moise).

Criza de sens se resimte şi în pierderea conştiinţei binelui şi a răului, ca şi a responsabilităţii care obligă la raportarea faţă de oameni reali.

Intre societate şi comunitate există o diferenţă considerabilă. O societate este înfiinţată conştient, deliberat şi cu un ţel recunoscut de toţi membrii ei. Societăţile sunt fragile pentru că forţa care le uneşte e slabă, iar când ţelurile sunt eliminate, sau îşi pierd puterea de convingere, grupul se destramă.

Comunităţile sunt mai rezistente, în măsura în care continuă să poarte încărcătura afectivă derivată din experienţa lor primară. Societăţile se adresează minţii, comunităţile se adresează sufletului.

Problema societăţii contemporane, pe care o analiza inspirat Paul Johnson în cartea „Duşmanii societăţii", se referă la faptul că în lumea creştină de azi creştinii nu mai sunt o comunitate de credincioşi animată de un impuls extern, ci au devenit o mulţime de universuri personale separate, fiecare rotindu-se în jurul propriei axe doctrinare şi morale. Prin urmare s-a pierdut ecclisia.

Pe lângă acest fenomen secularist, există chiar o antipatie dusă până la repulsie faţă de creştinism, exprimată prin libertăţile pe care ni le luăm împotriva tradiţiei lui. Se pare că această repulsie a devenit aproape unicul conţinut spiritual al modernităţii noastre. Ne place spontan numai ce pune creştinismul într-o lumină proastă. Orice nu e creştin suscită spontan simpatia şi aproape tot ce îl afirmă e suspectat şi pus la colţ.

Viaţa lumii e organizată în jurul anumitor patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească este marginalizată şi de multe ori imunizată din lipsa interesului şi a înţelegerii ei. Ca şi creştini, mărturisitori ai credinţei, ar trebui să schimbăm această ordine punând viaţa duhovnicească în inima vieţii noastre.

Viaţa noastră bisericească şi liturgică ne oferă pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu. Credinţa adevărată trăieşte prezenţa lui Dumnezeu şi pregustarea împărăţiei Sale, lar această trăire defineşte modul de viaţă al credinciosului care transmite astfel celorlalţi ceea ce trăieşte.

Tare mă tem că părintele Justin Popovici avea dreptate când spunea că noi mărturisim public şi eclesial o credinţă (ortodoxă) care nu mai are acoperire în modul nostru de viaţă. Teoretic sau ideatic suntem ortodocşi, dar practic ne arătăm eterodocşi şi eretici.

Toţi avem nevoie de Biserică, în chip imperativ şi disperat, trăind în tragica noastră societate asocială şi cu oamenii ei deconectaţi, amputaţi şi singuri, şi toţi îi căutăm pe cei care vor încerca să alcătuiască Biserica. Pentru că, din nefericire, sunt numai oameni care caută Biserica şi aproape nimeni nu e dispus să o alcătuiască pentru aceştia care o caută. Nicăieri nu se văd cei dispuşi să ia parte la aventura arderii de sine, care este necesară spre a alcătui Biserica.

Toţi aşteptăm fapta de la ceilalţi, în timp ce noi ne limităm la cuvinte (pr. Filotheos Faros).

Biserica ne încredinţează o misiune: aceea de a-i face pe alţii să creadă în Evanghelie, oferindu-le modelul nostru, văzând ceea ce facem, cum ne comportăm, ce spunem, care ne sunt sentimentele, cum iubim. Suntem chemaţi să-l însoţim pe aproapele ca să creadă în Vestea cea Bună a Domnului. Aceasta e haina noastră de nuntă!

Părintele Sofronie îndruma mereu spre a găsi pricini pentru a fi cu Dumnezeu. Starea noastră de veghe ţine de atitudine. Nu poţi lua parte la însoţirea finală cu împărăţia, dacă eşti prizonier în „aici" şi,„acum", preocupat obsesiv spre rezolvarea treburilor curente. Trebuie să fii mereu pregătit, gata să schimbi haina pământească cu cea a sărbătorii, în definitiv, trebuie să te integrezi în atmosferă. Să intri în comuniune cu ceilalţi participanţi la banchet. A răspunde chemării la ospăţ e a reacţiona prompt şi responsabil prin participare. Iar această participare ar fi fericit să fie firească, naturală, pentru că nimic nu-l slăbănogeşte lăuntric pe om mai mult ca lipsa autenticităţii.

Cred că cel mai nimerit model al participării noastre la invitaţia pe care Mântuitorul ne-o face necontenit de a participa la Ospăţul mesianic o găsim la Sf. Isaac Sirul: „De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-ţi măcar limba. Şi dacă nu poţi pune rânduială în gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi de nu eşti singur în cugetul tău, fii singur măcar în trupul tău. Şi de nu poţi lucra cu trupul tău, întristează-te măcar în cugetul tău (pentru acest fapt). Şi de nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău, sau chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până seara. Şi de nu poţi până seara, păzeşte-te măcar să nu te saturi. De nu eşti curat în inima ta, fii curat măcar în trupul tău. De nu plângi în inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte măcar (osândindu-te) ca un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar neiubitor de tulburare. De nu poţi fi sârguincios cu fapta, fii măcar în cugetul tău netrândav. De nu eşti biruitor (asupra păcatelor) măcar să nu te mândreşti faţă de cei vinovaţi".

Păcat că am devenit nepăsători faţă de propria mântuire. Să fim conştienţi că nu putem purta ideea vieţii veşnice (în mintea noastră) decât dacă această veşnicie a pătruns în viaţa noastră/sufletul nostru.

Să fim atenţi la mesajul Mântuitorului care ne lasă să înţelegem că acel ce trăieşte prezentul doar ca prezent, fără dimensiunea seminală a timpului mare, fără o referire constantă la timpul împărăţiei, încetează să mai fie o prezenţă, adică îşi lasă prezentul nelocuit.

Pr. Cristian Muntean

Ortodoxia romantică, Andreiana - Arhiepiscopia Sibiului

Cumpara cartea "Ortodoxia romantică"

• Bizantul si Ortodoxia
  Publicat in : Editoriale
• Ce este ortodoxia ?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia, factor de regres?
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Ortodoxia nu este invechita
  Publicat in : Editoriale