Despre patriotism

Despre patriotism Mareste imaginea.

Patriotismul mi s-a părut mult timp o chestie depășită, din vremuri demult apuse, pe care o mai foloseau politicienii în campaniile electorale, dar de care, propriuzis, nu mai aveam nevoie. Națiunea e un concept pe care încă îl mai folosim, fără însă să ne mai pese prea mult de el. Suntem români, trăim aici, avem o țară, luam asta ca pe un fapt, o fatalitate de care nu mă puteam dispensa, dar pe care nici nu puteam să o las să-mi influențeze prea mult opțiunile și viața. A fost un timp când oamenii credeau sincer în patriotism, se purta patriotismul, referințele la țară și popor nu deveneau instantaneu ironice și batjocoritoare. Dar acel timp se încheiase. E un accident că suntem români, cu siguranță e un accident și că suntem europeni sau orice alte date identitare. Nu ne putem prevala de ele. În schimb însă, putem fi recunoscători pentru faptul că suntem oameni, și numai acesta, fără alte determinări, poate fi cultivat. Faptul de a fi român era total irelevant, conta doar dacă unii se împiedicau de acest cuvânt, și țineau neapărat să îi dea importanță. A fost o opțiune pe care de-abia de curând am putut s-o pun sub semnul întrebării.

Am primit, în anii de formare ca elev, propaganda obsesiv naționalistă a regimului comunist. Tot trecutul, de la daci încoace (vă mai amintiți de aberația sărbătoririi a 2050 de ani de la fondarea statului dac de către Burebista?), trecând prin voievozi, prin mișcările revoluționare, pașoptiști etc, convergeau armonios spre prezentul „epocii de aur” în care Ceaușescu ne amintea că suntem pe noi culmi de progres și civilizație. Acest mod de a cultiva patrotismul, protocronismul, național-comunismul au îndepărtat majoritatea românilor de sentimentul curat și sincer al iubirii de țară. Orice ai fi spus în această privință, era confiscat de ideologia comunistă, obligatorie și atotprezentă.

Îmi aduc aminte cum cântecele patriotice erau cântate solemn de la tribună și imitate periorativ, pe ascuns, de către spectatori. Cum să-ți mai iubești țara, când singurul mod îngăduit oficial era legat de slăvirea unui prezent aratat ca eroic, cultul personalității unui dictator, de care nu mai aveai loc nicăieri, dar pe care îl resimțeam ca pe o ideologie găunoasă, fără vreo legătură cu prezentul vieții de zi cu zi. mi-aduc aminte cum, în ultimii ani de dianintea căderii comunismului, pe coperta a patra a cărților nu mai putea să mai apară chipul autorului, căci trebuia să apară și să fie slăvită o singură fugură.

Odată cu căderea comunismului a putut fi reluată, din altă perspectivă, și problema patriotismului. Ne-a trebuit timp, celor formați atunci, să diferențiem între iubirea de țară și comunismul care o monopolizase, și care tocmai apusese.Acum s-au amestecat cu lecturi, de exemplu Ernest Gellner, care demonstrau, la nivel istoric și filosofic, inconsistența ideii de națiune. Națiunea era un concept artificial, creat în secolele XVIII și XIX, din nevoia burgheziei de a-și întinde supremația asupra unui teritoriu dat. Dar tot ce ținea de națiune, adică populație, teritoriu, limbă, era foarte amestecat, rezultatul unor procese interdependente, astfel că nu puteau fi stabilite națiuni în sensul în care se refereau la ele ideologiile naționaliste. Istoricii care vorbeau despre națiune, teritoriu, istorie comună, aspirații, cultură și mentalități împărtășite erau creații artificiale, deseori forțând modul cum ar fi trebuit să se desfășoare natural evenimentele, ca să poată fi prinse în pretins falsele narațiuni de constituire a națiunilor. Asta a făcut să mă depărtez și mai mult de sentimentul național: de ce să mă entuziasmez pentru o realitate care are prea multe aspecte nebuloase, care e o creație artificială, care nu mă ajută cu nimic, nu-mi oferă nimic mie, ca persoană dornică să-și găsească niște rosturi pe lume. Ca să intru în rândul lumii civilizate, trebuia să încetez să mă raportez la națiune, să-mi găsesc în altă parte solidaritățile la care să ader.

Au urmat apoi lecturi despre trecutul recent, despre grozăviile făcute de legionari. Nu doar naționalism exacerbat, cu excludererea minorităților, în special cea evreiască, dar și uciderea unor oameni și subordonarea ideii creștine celei naționale, nerespectarea principiilor democrației liberale și tot ce putea fi mai rău. Dacă doream să păstrez credința în Dumnezeu, atunci trebuia să elimin naționalismul căci iată, împreună puteau duce la totalitarism și la crimă. Naționalismul în variantă legionară m-a convins și mai mult că naționalismul este o plagă de care trebuia să fug, că nu era demnă de un om civilizat, și că trebuia să depun toate eforturile pentru a fi cetățean al lumii, nu membru al unei națiuni, că națiunea, respectiv naționalismul e o limită, care poate să ne îndemne la crime sau, în variantă soft, la nedreptăți față de cei de altă etnie.

Naționalitatea devine o fatalitate pe care o accept, un accident, așa cum e culoarea ochilor, scapă controlului personal. Nu e motiv nici de mândrie, dar nici de rușine. Deoarece, deocamdată, oamenii sunt împărțiți în naționalități, accept să-mi fie trecut în cartea de identitate „român”, fără ca asta să însemne cine știe ce mare lucru. Mergem mai departe ca cetățeni ai lumii, nu membri ai unui popor, și ne vedem de treburi, și ne alegem acele solidarități pe care le dorim, în locul celor care ne sunt date pe cale naturală.

Credința creștină devine, de asemenea, un factor care accentuează cosmopolitismul căci „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber” (Galateni 3, 28). Pe mine Dumnezeu mă mântuiește nu pentru că sunt român, ci pentru că sunt botezat creștin ortodox, asta este identificarea mea. „Hristos nu s-a născut la Fălticeni” spunea Țuțea, un legionar, totuși! Ortodoxia obsedată de național dădea în filetism, erezie condamnată în secolul al XIX-lea, și la care nu mai trebuia să ne întoarcem.

Astfel că, vreme de câțiva ani, m-am depărtat de orice ar fi semănat cu vreo reconsiderare pozitivă a ideii naționale. Marii gânditori interbelici Nae Ionescu, Noica, Eliade, Cioran, își avuseseră momentele lor de rătăcire naționalistă. Asta li se putea trece cu vederea, mai ales că și ei au depășit această etapă naționalistă, și au putut să creeze o operă cu valoare universală.

Lucrurile însă nu au rămas aici. Cel ce m-a făcut să-mi reconsider opțiunile, în privința ideii naționale, a fost istoricul clujean Ioan Aurel Pop. „Slujirea omenirii în general nu se poate face fără particular, fără prețuirea comunității în care ne-am născut.” Dumnezeu ne cheamă la viață, pe fiecare în parte, dar nu ne lasă fără o identitate, nu ne aruncă în lume ca indivizi lipsiți de legături, în care să facem orice vrem noi. Suntem într-o lume în care avem părinți, rude, prieteni, avem un specific, pe care nu trebuie să-l așezăm deasupra specificului altor neamuri, dar pe care nici nu trebuie să-l considerăm ca fiind de prisos și să ne zbatem să-l anihilăm. Suntem români, înseamnă că avem un fel al nostru de a fi, o sensibilitate aparte, e ca o matrice în cadrul căreia să evoluăm.

Diferența între a face parte dintr-un neam sau a fi un individ izolat este ca atunci când intri în viața având o zestre pe care o poți chivernisi așa cum se cuvine, trăind în bunăstare, sau a nu avea absolut nimic, fiind nevoit să iei totul de la zero. Adânciți într-un individualism care se vrea auto-suficient, în care parcă fiecare vrea să se creeze pe el însuși, ne dispensăm mult prea ușor de datele unei identități pe care ne-o oferă comunitatea de origine. Vrând să fim cetățeni ai planetei ne trezim că suntem ai nimănui, că nu avem un acasă unde să ne retragem și unde să ne împrospătăm forțele.

Să te consideri membrul unei națiuni îți dă o identitate comunitară înăuntrul căreia poți să evoluezi. Lipsa unei identități, departe de a oferi șansa de a te auto-modela așa cum vrei, te ține în sărăcie. Te lipsește de o parte importantă a identității tale.

Mai spunea Ioan Aurel Pop „cel mai ușor de dominat și chiar de anihilat este comunitatea fără personalitate, dezorientată, fără repere clare. Un popor cu simțul istoriei și al misiunii sale pe pământ nu poate fi abătut ușor, fiindcă idealurile bune conferă o forță de neînvins”. Există o ordine în lumea asta. Popoarele nu sunt simple aglomerări umane, lipsite de orice temei, de care ne putem dispensa oricând, mai ales dacă nu mai corespund cu dorințele progreșiștilor globaliști. Dacă lumea are un sens, atunci și împărțirea ei în popoare face parte din acesta, iar faptul că suntem români ne conferă o demnitate aparte.

Ideea națională poate fi reconsiderată. Nu e suficient să fim doar cetățeni ai unui stat, să ne achităm așa cum se cuvine de funcția civică, cu toate că e foarte important și asta, ci e nevoie să ne redescoperim ca membri ai unui popor. Iar deabia ca membri ai unui popor putem fi și buni cetățeni. Faptul de a fi parte a unui popor răspunde unei nevoi profunde de apartenență, care nu poate fi rezolvată de familia restrânsă în care ne naștem.

Patriotismul era văzut ca o ultimă sforțare a comunităților, înainte de a-și da duhul, în era globalizării. Din acest punct de vedere, națiunea e ceva desuet. Și-a avut momentul ei istoric, așa cum au existat, de pildă, cetățile stat în Grecia antică sau regatele medievale. Dar acum, spun unii, trebuie să lase locul următoarei forme de organizare, care este satul global. Avem la îndemână mijloace de comunicare în timp real, suntem la curent aproape instantaneu, prin telefon, televiziune și internet, cu ceea ce se întâmplă în lume. De aceea viziunea trebuie să fie globală, să facem o lume în care avem loc ca oameni, nu ca popoare.

Pe lângă această globalizare ce se produce de la sine, prin avansul tehnologic, care pare să nu aibă piedici, mai există și curente politice care par să o susțină. Avem tot felul de ideologii stângiste, o corectitudine politică ce pare să pună stăpânire pe tot mai multe minți, exacerbarea drepturilor minorităților în dauna majorității. Cel mai grav este să fii bărbat, alb, heterosexual și creștin. Când acumulezi toate acest însușiri te faci vinovat de toate relele istoriei de două mii de ani încoace: ai omorât evrei, ai dominat femeile, ai discriminat homosexuali. Pentru aceste vini istorice trebuie să plătești: să-ți aneantizezi cultura, tradiția, credința, identitatea, căci toate astea la un loc au constituit instrumentul de dominare și asuprire asupra lumii. Între lucrurile care au determinat crimele istorice se află apartenența la propriul popor. E destul de probabil ca noul naționalism să fie o reacție la ideologia internaționalistă a stângii, la noua haină pe care o îmbracă marxismul cultural ca să domine o parte a lumii.

Există un curent, bine reprezentat intelectual, de respingere a tot ceea ce ține de patriotism. Dacă legionarii și comuniștii exacerbau tot ceea ce e românesc, văzându-ne ca fiind buricul pământului, leagănul civilizației, dar și ținta tuturor celor care ne-au râvnit bogățiile, vin alții care ne spun că nu suntem buni de nimic, că n-am avut niciodată conștiință națională, că istoria noastră este un lung șir de trădări. Este o teorie foarte mult prizată de public, suntem foarte mulțumiți când aflăm, de la istorici care se pretind foarte serioși, că nu suntem buni de nimic. Ca o contrapondere la excepționalismul românesc, avem parte de un mizerabilism în care renegăm, cu voioșie critică, tot ceea ce ține de de România și de români. E ca și cum ai spune că o viziune o îmblânzește pe cealaltă, că în combinația lor avem, în fine, o imagine adecvată față de noi înșine. E ca și cum ai spune că unui exces trebui să-i corespundă un exces de semn contrar, iar din combinarea ambelor variante se va naște adevărul, care trebuie să fie, ca întotdeauna, pe undeva pe la mijloc. Nu împărtășesc o asemenea viziune. Un exces dă naștere unui alt exces, iar în istorie, ca să afli adevărul, trebuie să mergi la istoricii care sunt capabili să îl spună. Iar mie, Ioan Aurel Pop, mi se pare unul dintre ei.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
132 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

28 Noiembrie 2016

Vizualizari: 2483

Voteaza:

5.00 / 5 din 2 voturi.

Comentarii (1)

  • Radu AlexandruPostat la 2016-11-28 09:58

    "Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic." (Mihail Sadoveanu)

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE