Orice deviere, reală sau chiar părută de la menirea Bisericii, este taxată dur. A apărut o generație de oameni tineri, activi, școliți, bine informați (sau manipulați de o presă ostilă Bisericii) care nu judecă pe baza unor idei de genul: e Biserica neamului, cea care a avut un rol hotărâtor în formarea și menținerea noastră ca popor, sau nu gândește că ortodoxia e adevărul, păstrat de două milenii nealterat, așa cum l-a lăsat Iisus Hristos prin apostolii Lui. Dacă ar gândi în astfel de termeni ar putea trece cu vederea, preoților și ierahilor, orice scăpări. Căci ele devin insignifiante dacă le raportăm la adevărul absolut pe care îl vestește Biserica credincișilor ei. Sunt scăpări de moment care nu alterează adevărul de fond al credinței.

Din păcate însă, sunt o mulțime de oameni care nu mai gândesc astfel. Pun Biserica în rând cu oricare alte instituții, și îi pretind aceleași exigențe morale, ba chiar mult mai mari, pe măsura învățăturii pe care ea o vestește oamenilor. Nu-i conferă rolul privilegiat pe care îl are pentru că deține adevărul despre mântuirea noastră. Dacă preoții spun: să nu furi, să nu înșeli, să nu depui mărturie mincinoasă etc, atunci oamenii le cer, mai întâi lor și mai mult decât altora, să respecte programul pe care îl propun credincioșilor. De aceea, orice scădere a unui om al Bisericii este taxată cu mult mai dur decât a altor categorii de oameni, care nu se revendică de la aceeași învățătură înaltă.

Acești oameni gândesc într-un mod oarecum omogen, dacă e posibil așa ceva: ei văd concepțiile religioase despre lume, fie că sunt creștine, budiste, islamice, new-age cam în același plan, așezate pe raftul spiritualității din supermarketul global în care ne alegem ce vrem, cum vrem și în ce cantitate vrem. Biserica ortodoxă, oricât ar fi ea de strămoșească și de adevărată, nu are un rol privilegiat, ba chiar, din cauza atacurilor la care e supusă, are o imagine mai proastă decât culte despre care se știe foarte puțin, dar pe care nici nu le atacă nimeni. Iar atunci când le vorbim despre credința ortodoxă celor din afara ei, ar trebui să ținem cont de aceste condiții precare în care ne desfășurăm activitatea. Astfel că nu trebuie să ne mirăm dacă va veni o generație de români care va trata la fel ortodoxia cu religia triburilor amerindiene, din grija de a nu face cumva vrep discriminare.

Pentru a-și îndeplini menirea ei, de aducere la Hristos a sufletelor rătăcite, Biserica trebuie să aibă o înfățișare cât mai ireproșabilă. Altfel, ce încredere pot avea în învățătura unui preot care are aceleași patimi ca și mine? De ce să urmez cele spuse de el, cum să-l cred că-mi vestește o altă lume, în care vreau să cred, dacă observ totuși că el nu poate să-și depășească slăbiciunile proprii? „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Ce roade văd la ei ca să vreau să fiu și eu la fel? Ce încredere pot avea în învățătura unui preot care are aceleași patimi ca și mine? Dacă vezi preoți care-și fac averi pe care nu le pot justifica, sau făcând propagandă electorală, în modul cel mai jalnic cu putință, cum mai poți să le ceri unor oameni să vină la ortodoxie, căci aici este adevărul, binele și frumosul? După rezultatele pe care le văd, s-ar putea să li se pară că binele se află la catolici, la luterani sau la evrei, iar noi n-am avea argumente să le răspundem cât timp Biserica nu condamnă clar acele practici.

Desigur, dacă stăm să ne gândim un pic, acești oameni care vin cu asemenea pretenții judecă, pun măsuri pe care ei nici nu se gândesc să le atingă, cer o rectitudine morală pe care de-abia dacă o ajung doar sfinții. Preoții și credincioșii au și ei scăpările lor, asemeni celorlalți oameni. Iar dacă există și din cei cu viață sfântă, sunt repede ignorați ca să nu strice impresia generală proastă pe care unii vor să o dea Bisericii. Probabil că de multe ori pun asemenea condiții care nu pot fi îndeplinite de oamenii de rând, pentru ca astfel să aibă o scuză pentru că nu urmează învățătura creștină. Își găsesc o deplină justificare în faptul că nici preoții nu îndeplinesc aceste cerințe morale. Folosind astfel de pretexte se pot dispensa de scrupulele morale, pe care cu siguranță le-ar avea dacă nu și-ar găsi asemenea scuze.

Asta însă nu înseamnă că cerințele lor nu trebuie băgate în seamă. Toți cei ce sunt în Biserică, fie preoți, fie laici, sunt răspunzători pentru cei care, deși botezați, nu vor să intre în ea. Căci cu siguranță avem și noi, cei din Biserică, partea noastră de vină. Aceia care atacă Biserica ar trebui priviți mai cu atenție: printre ei pot fi mulți fii rispitori pe care Tatăl îi așteaptă cu brațele deschise când se vor termina merindele din țara îndepărtată în care s-au dus. Iar printre apărătorii Bisericii pot fi mulți frați ai fiului risipitor, care au rămas acasă din teamă, care n-au curaj să riște, n-au gustul aventurii, dar nici pe al vieții, care privesc cu invidie pățaniile fiului rispitor, și se simt frustrați când el se întoarce acasă și e primit înapoi. Ca să-l parafrazăm pe părintele Arsenie Boca putem spune că nu toți cei ce apără Biserica sunt buni, nu toți cei ce o atacă sunt răi. Să privim lucrurile cu acel discernământ care să ne permită să nu aruncăm anateme, să nu condamnăm, să nu ne substituim judecății lui Dumnezeu.

Dacă acești oameni nu sunt smeriți, nu sunt pe calapodul personalității celui ce vine la Biserică, dacă nici măcar nu par interesați de teologia sau de spiritualitatea creștină, atunci cum ar putea fi ei atrași către credință? Ce am putea face pentru ei? Dar cred că punem greșit problema dacă gândim astfel. Noi nu trebuie să-i atragem, ci să le oferim un loc în situația că ar dori să vină înapoi. Atragerea o face Dumnezeu. În milostivirea Sa, va trimite o foamete mare, sau altfel de chinuri, în țara în care sunt acești fii ai Lui. Poate nu va fi o foame materială, cu toate că nici asta nu e exclusă cu desăvârșire (criza economică poate fi un exemplu), dar cu siguranță va fi una de sens. Întâlnindu-se cu nonsensul lumii, al lucrurilor din ea, al aspirațiilor pe care le permite, vor ajunge să caute în altă parte. Atunci, poate- căci nu e sigur nici asta- vor dori să se întoarcă în acel acasă unde au parte de odihnă, de liniște și pace.

Dumnezeu îi cheamă iar ei, poate, vin. Dar ce farsă tragică ar fi ca, atunci când se vor întoarce, în locul tatălui iubitor, care-i așteaptă cu brațele deschise, să-i întâmpinăm noi, frații lui frustrați, și să-i spunem: pleacă de aici păcătosule, du-te la desfrânatele cu care ți-ai cheltuit averea, locul tău nu mai e printre noi. Vrei să rămâi? Pocăiește-te, plângi, cere-ți iertare, fii umil și smerit, recunoaște că ai greșit, poartă-ne respect nouă, care am rămas acasă. Dacă apucăm să spunem cuvinte de acest gen, înainte ca tatăl să apuce să intervină, e limpede că-l izgonim pe cel care vroia să se întoarcă acasă. Și putem să-i izgonim atât prin cuvintele dure pe care le adresăm, cât și prin faptele noastre imorale.

Poate nici limbajul cu care îi întâmpniăm pe neofiți în Biserică nu este cel potrivit. Noi le vorbim de păcate, de patimi, de penitență când ei, abia ajunși la liman, vor mai întâi să-și tragă sufletul, apoi să vadă ce-i de făcut. Limbajul bisericesc nu este greșit, dar el poate fi inadecvat cu un anumit moment din dezvoltarea duhovnicească a cuiva. Nu-l întâmpini pe cel din afara Bisericii cu un limbaj propriu celor avansați în învățătura ei. S-ar putea ca unii oameni să plece din Biserică înainte de a intra în ea, pentru că nu primesc acele cuvinte de bun venit pe care le așteaptă sufletul lor. Pentru că sunt prea rapid judecați și condamnați. Iar atunci, neînțelegând nimic din viața duhovniească, o vor părăsi și vor ataca.

Biserica ortodoxă trece mult dincolo de morală. Căci nu dorește să facă un om ireproșabil din punctul de vedere al relațiilor cu alți oameni, ci să refacă relația cu Dumnezeu. Ea vrea să-i adauge omului ceea ce acesta a pierdut prin păcat, o dimensiune a existenței care să-l facă asemenea lui Dumnezeu. Dar asta nu face morala caducă, nu o desființează, așa cum legea Vechiului Testament nu e desființată de Harul care vine prin Iisus Hristos. Chiar dacă morala va fi depășită în veacul ce va să fie, nu ne putem dispensa de ea aici. În fața imoralității, indiferent ce haină va îmbrăca, nu vom avea argumente, oricât ne-am îmbățoșa să venim cu contra-exemple pozitive. Singurele lucruri pe care le vom putea face vor fi să ne schimbăm perspectiva asupra atacatorilor, să ne punem în postura noastră cea mai bună, care să fie și cea reală, și să avem încredere în milostivirea ce vine de sus peste toți oamenii.

Paul Curca

.

• Biserica ortodoxa si integrarea europeana
  Publicat in : Editoriale
• Cantarea corala in Biserica Ortodoxa Romana
  Publicat in : Viata liturgica
• Emil Cioara - Duhovnicul si Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa - Recenzie
  Publicat in : Religie