Cele doua sensuri ale nemuririi omului: cea in Hristos si cea in afara de Hristos
Paradoxul fundamental, propriu fiintei umane, sta in unirea intre calitatea ei de fiinta creata de Dumnezeu si in acelasi timp nemuritoare. Aceasta il arata pe om ca neexistand prin sine, ci in si prin Dumnezeu, dar tocmai de aceea fiind nemuritor, insa nu prin sine ci prin Dumnezeu, care o data ce l-a creat pe fiecare ca persoana de neinlocuit, nu mai ingaduie sa dispara cu totul din existenta. El nu e nemuritor pur si simplu ca Dumnezeu, ci pentru ca e creat si sustinut in existenta ca partener constient de dialog, recunoscut sau nu de El, al lui Dumnezeu Cel nemuritor.
Aceasta da in Crestinism un sens sau doua sensuri speciale mortii cu trupul, care totusi e constatata ca fenomen real. Ca si viata, tot asa si moartea omului poarta in ea caracterul paradoxal al fiintei lui.
Dar constiinta, urmand fiintei, si vointa ca alta expresie a fiintei, nu se dau batute. Desi ele nu pot evita moartea, constiinta inspirata de insasi fiinta umana, nu poate accepta gandul ca moartea va avea ultimul cuvant. Ea asociaza aceasta inacceptare cu constatarea valorii unice a persoanei proprii si a semenilor sai, dar si cu judecata deplin rationala ca persoana umana atat de valoroasa nu poate fi produsul unei naturi inconstiente, ci opera unei Fiinte de calitatea ei, dar de o viata nemuritoare, Care poate da nemurirea si persoanelor create de Ea, daca raman sau se intaresc in comunicare cu Ea, dupa moartea cu trupul, pe care o constata ca inevitabila.
Dar unii oameni, socotind ca moartea cu trupul e moartea intregii lor fiinte, se impaca cu un surogat al nemuririi, adica cu trairea in memoria urmasilor, pentru admiratia contemporanilor castigata cat traiesc pe pamant. Altii se resemneaza cu ideea ca ceea ce au devenit ei in viata pamanteasca se va retine in ansamblul esentei universale in care se vor topi. Numai o mica parte din oameni se resemneaza sa nu mai astepte nici un fel de nemurire, gasind chiar in aceasta libertatea de a se bucura fara nici o frana de placerile clipelor trecatoare. Toate aceste trei categorii de oameni cauta sa inabuse preocuparea cea mai mare a constiintei si prin aceasta slabesc constiinta insasi. Cei din urma, in special, reduc pana la o calitate pur teoretica, ineficienta sub raportul moral, constiinta lor, producand si o mare dezbinare si lupta intre oameni, printr-o lacomie intretinuta de perspectiva viitorului pamantesc, pe care nici o alta fiinta nu o are. La toti acestia impacarea cu moartea personala e solidara cu dispretuirea valorii omului ca persoana, considerand-o pe aceasta ca un produs trecator al unei esente impersonale.
Cat de esentiala este insa in realitate problema mortii pentru omul care isi vede valoarea lui ca persoana unica, o arata faptul ca prea putini pot inabusi teama sau tristetea gandului la moarte; gandul acesta isi arata importanta si in urmarile favorabile innobilarii morale a omului, produsa de acest gand.
Despre importanta acestui gand pentru om vorbeste si Sfanta Scriptura. Ea il prezinta, pe de o parte, pe om creat de Dumnezeu Cel personal, ca o existenta personala, care primeste un nume distinct de al altora, cata vreme animalele sunt facute de-a valma, pe de alta, il prezinta pe Dumnezeu aratandu-i omului ca e expus posibilitatii de a muri, daca nu va ramane prin ascultare in legatura cu El si pe calea intaririi spiritului sau. Dar indata dupa aceasta vestire a mortii, ca legata de mancarea din pomul frumos la vedere si gustos la mancare, Geneza il prezinta pe sarpe - intruparea vicleniei si a sinuozitatii satanei - linistindu-i pe oameni cu asigurarea ca nu vor muri, ci vor fi "ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul" (II, 17; III, 4-5).
De fapt, dupa mancarea din acest pom, oamenii au devenit victime ale mortii. Dar asocierea acestui tragic eveniment intrat in fiinta umana cu o anumita tocire a sensibilitatii omului pentru grozavia lui si o data cu aceasta, pentru valoarea persoanei umane, se arata producandu-se curand dupa aceea, in actul uciderii unui om de catre alt om, a lui Abel de catre Cain. Cine nu vede moartea sa ca ceva ce nu trebuie sa se intample, nu o mai vede asa nici in uciderea altuia. Nesocotirea valorii semenului e legata cu nesocotirea propriei valori. Iar valoarea omului, in general, e solidara cu constiinta crearii lui de Dumnezeu ca persoana de neinlocuit.
Totusi, la inceput, acestei" nepasari i se opunea insa constiinta originara a valorii omului si a grozaviei mortii. Cain sufera toata viata de omuciderea lui. Cu timpul insa oamenii s-au obisnuit tot mai mult cu moartea lor si cu uciderea semenilor lor. Astazi un om e in stare sa omoare milioane de oameni prin mijloace tehnice perfectionate, justificand fapta lui cu pretexte "bune".
Astfel, linistirea data de catre satana primilor oameni, ca prin intoarcerea de la Dumnezeu spre placerile materiale si trecatoare ale naturii nu vor muri, a pus stapanire pe gandirea lor in cursul istoriei, in masura tot mai mare. Moartea nu le mai aparea in toata grazavia ei, pentru ca si valoarea omului se estompase, socotindu-l ca produs al unor legi ale naturii. Cu reinceperea unei legaturi deosebite a poporului Israel cu Dumnezeu Cel personal, s-a trezit in sanul lui o anumita sensibilitate pentru valoarea omului ca opera a unui Creator personal, atent la fiecare persoana si o data cu aceasta si caracterul mortii, ca fenomen pe de o parte ingrozitor, pe de alta posibil de invins. Multi din cei cu o sensibilitate deosebita pentru Dumnezeu Cel personal isi exprimau, pe de o parte convingerea ca Dumnezeu nu va lasa sufletul lor in moarte (Ps. XXXII, 19; LV, 14; CXVIII, 17), pe de alta se profetea ca va veni Cel ce va invinge si moartea cu trupul (is. XXIX, 8; 1 Cor. XV, 54; Oseea XIII, 13-14). De aceea, in Vechiul Testament se putea face si o deosebire intre moartea dreptilor (Num. XXIII, 10; Prov. X, 2; Prov. XIV, 32) si moartea pacatosilor (Prov. II, 18; V; VIII, 36), ceea ce arata o anumita deosebire de grad in existenta de dupa moartea cu trupul, sau ideea ca chiar cei morti se bucura intr-un anumit fel de nemurire. Aceasta o spune si domnul Iisus Hristos, referindu-Se la cei din Vechiul Testament. Caci El prezinta pe saracul Lazar bucurandu-se dupa moarte de o fericire in sanul lui Avraam, iar pe bogatul nemilostiv chinuindu-se in "muncile iadului" (Luca XVI, 22-23).
Dar pentru celelalte filosofii si religii dinainte de Hristos, moartea era considerata ca un fenomen natural si inevitabil, legat de esenta lumii ca unica realitate care se manifesta in individuatiuni trecatoare; deci, nu mai era traita ca un fenomen anormal, tragic, care ar trebui si ar putea sa fie biruit. Dar aceasta atitudine fata de moarte nu putea fi impusa constiintei umane, fara ca aceasta sa nu protesteze, fara ca aceasta sa nu vada nonsensul imprimat de ea intregii existente. Acest protest impotriva mortii, considerata ca o fatalitate oarba, isi gasea expresii impresionante in tragediile eline.
Preocuparea de moarte, dar nu ca o fatalitate inclusa in legile unei esente oarbe, nici numai unita cu speranta ca ea va fi invinsa prin puterea lui Dumnezeu, ci unita cu siguranta ca se poate scapa de ea, a adus-o credinta crestina, prin invierea lui Hristos. In Vechiul Testament, victoria asupra mortii era o speranta intemeiata pe credinta intr-un Dumnezeu superior lumii acesteia si pe valoarea omului creat de un Dumnezeu personal, premise care vor face pe Dumnezeu sa trimita pe insusi Fiul Sau cel prea iubit in lume, ca sa ia trup si sa biruiasca moartea in Sine. In Hristos aceasta speranta si proorocire s-a implinit, pentru ca El S-a adeverit fiind Fiul lui Dumnezeu intr-o lume creata, biruind in umanitatea Sa moartea pentru toti oamenii. In Hristos, Care, pe de o parte, e Fiul lui Dumnezeu nascut din fiinta Lui din veci, pe de alta, Se face om, se confirma astfel caracterul cel mai inalt personal al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu al iubirii interioare, dar si valoarea cea mai inalta a omului in fata lui Dumnezeu, o data ce nu e numai creat de El, ci si trimite pe insusi Fiul Sau sa Se faca om asemenea lui, ca sa invinga moartea omului in Sine insusi, prin suportarea ei.
La baza victoriei asupra mortii sta deci faptul ca moartea nu tine de o lume, care e singura si suprema realitate, sau emanatia unei esente mai presus de care nu e nimic, ci ca moartea a aparut intr-o lume care are deasupra ei un Dumnezeu personal si anume un Dumnezeu Care isi arata atentia fata de un om nu numai prin faptul ca l-a creat, ci si prin faptul ca i-a dat atata valoare incat atunci cand, folosind rau libertatea ce i s-a dat si cade sub puterea mortii, trimite dupa o vreme pe insusi Fiul Sau sa Se faca om si sa-l scape de ea. Daca omul n-ar fi creat ca persoana de Dumnezeu Cel personal, moartea n-ar fi rodul libertatii lui si ea n-ar putea fi invinsa, iar daca Dumnezeu ar fi o singura Persoana. El S-ar face om dintr-o necesitate si nu din iubire fata de oameni, deci n-ar fi deplin Persoana si intruparea Lui n-ar fi un act de putere, dar si de iubire al unui Dumnezeu care are in Sine insusi si iubirea si puterea de a ne scaga de moarte si de a ne asigura o viata vesnica, pentru dialogul iubitor cu El. In acest caz, moartea ar fi o vesnica fatalitate lipsita de sens. Astfel, victoria asupra mortii e solidara cu credinta in Dumnezeu Cel Treimic si deci iubitor si creator al lumii si cu valoarea acordata omului de un astfel de Dumnezeu. Caci, numai un astfel de Dumnezeu a putut crea pe om din iubire, ca persoana cu care vrea sa fie intr-un vesnic dialog al iubirii.
Victoria asupra mortii, deci curajul omului de a se angaja pe drumul ce duce la ea, o data cu redescoperirea intregului nonsens chinuitor al mortii, e solidara cu credinta in Dumnezeul Treimic, Creator al lumii, deci si cu capacitatea si vointa Lui de a scapa pe om, ca fiinta de valoare, de absurditatea mortii.
Dar insasi invatatura despre creatia lumii si a omului e solidara cu invatatura despre Dumnezeu Cel in Treime si cu cea despre biruirea mortii prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat.
Daca lumea nu e creata, ea exista din veci prin ea insasi, iar daca exista din veci prin ea insasi, toate insuficientele ei fac parte din fiinta ei, sau tot ce socotim ca e rau, ca lupta, dusmania, minciuna, uciderea, provin din aceeasi esenta a ei, ca si ceea ce socotim ca e bine, ca prietenia, adevarul, intelegerea reciproca etc. Deosebirea intre acestea e in acest caz cu totul relativa, sau numai de cuvinte.
Daca lumea exista prin ea insasi din veci, nu exista un Creator superior ei, Care are in Sine o adevarata perfectiune, Care ne poate face si noua dupa moarte parte de o viata vesnica, fara durerile si suspinele pe care viata in lumea aceasta le produce oamenilor, sau si le produc ei insisi, pentru ca au rupt comuniunea cu Dumnezeu, Izvorul vietii desavarsite si cu adevarat bune. In acest caz, fiintele umane apar si dispar unele dupa altele, definitiv, suportand pentru o vreme viata supusa unei agitatii fara sens. Totul e in acest caz o desfasurare fara rost, fara scop, fara explicatie, lipsita de orice lumina a sensului, o miscare oarba.
Dar daca lumea a fost creata de o Fiinta superioara constienta si cu adevarat desavarsita si eterna, Fiinta aceea trebuie sa fi avut un motiv ca s-o creeze. Lumea n-a putut iesi dintr-o esenta oarba, involuntara, caci aceasta ar face lumea necesara acelei esente si imperfectiunea lumii ar tine de imperfectiunea aceleia. Nu s-ar afla nicaieri o realitate perfecta, cu o putere absoluta in ea insasi, putere din care nu poate lipsi constiinta atotluminoasa si libertatea deplina. Deci, Fiinta creatoare trebuie sa fie o Fiinta personala. Iar daca ea e desavarsita, motivul pentru care a creat lumea trebuie sa corespunda desavarsirii ei, prin urmare trebuie sa fie un motiv cu totul ireprosabil, nu un capriciu, nu o dorinta de distractie intr-o plictiseala de care vrea sa scape, nu un moft trecator, care cauta sa iasa dintr-o monotonie. Iar motivul cel mai ireprosabil nu poate fi decat iubirea. in Fiinta creatoare trebuie sa se afle o iubire anterioara, din veci, caci, o bucurie constienta cum e cea produsa de iubire, n-a putut sa-i vina din afara de ea, schimbandu-i cu totul viata si aratand-o si pe ea supusa schimbarii, deci imperfectiunii, sau setei de perfectiune, pe care nu o putem gasi nici in lume. Dar iubirea nu exista acolo unde o persoana e singura. Caci daca numai o persoana poate iubi, ea nu poate iubi decat o alta persoana. Iata de ce credinta crestina leaga strans creatia de Sfanta Treime. Credinta crestina invata ca Dumnezeu a creat lumea pentru ca El este un Tata care are un Fiu din veci. Caci fiind un Tata iubitor, vrea sa-si intinda iubirea de Tata si spre alte persoane constiente. Dar pe acestea nu le aduce la existenta prin nasterea lor din Sine, caci aceasta ar relativiza valoarea unicului sau Fiu, si iubirea fata de El, din care sa se hraneasca iubirea fata de creaturi. Iubirea Lui de Tata fata de Fiul Sau e absoluta, pentru ca e un Fiu unic. Numai din iubirea aceasta se poate explica iubirea indreptata spre alte fiinte constiente, care nu tin totusi de propria Lui fiinta.
Dar pentru ca aceste fiinte create, inzestrate cu libertate, ca sa poata raspunde si ele in mod liber iubirii Creatorului, au iesit din comunicarea cu El si prin aceasta au cazut intr-o existenta mai mult moarta decat vie, sau intr-o existenta redusa la extrem, Tatal a mers mai departe cu iubirea Lui si L-a facut pe Fiul Sau Cel nemuritor si de o fiinta cu Sine om, ca Acesta sa biruiasca moartea umanitatii asumate in El insusi, iar prin legatura Lui cu oamenii prin aceasta umanitate, sa-i scape si pe ei de moarte, ba chiar sa-i ridice la calitatea de fii egali in umanitate cu Sine.
Sfantul Atanasie a luptat ca nimeni altul pentru apararea calitatii lui Iisus Hristos de Fiu vesnic al Tatalui si de o fiinta cu El, constient ca numai prin aceasta El ne-a putut scapa de moartea vesnica si ridica la calitatea de fii ai Tatalui, impreuna cu Sine, facandu-ne partasi de vesnica fericire in comunicarea iubitoare cu Tatal si cu Sine in Sfantul Duh.
Astfel, invatatura despre creatie, unita cu cea despre mantuire, asigura valoarea si existenta vesnica a persoanelor umane, spre deosebire de conceptiile panteiste, care nu permit oamenilor decat o topire in esenta inconstienta, facand din toata framantarea oamenilor de pe pamant un lucru fara sens si coborand pe oameni la gradul egal cu toate obiectele inconstiente si trecatoare.
Dar Sfantul Atanasie vede si o alta legatura intre creatia omului si intre mantuirea sau scaparea lui de moarte, cu Sfanta Treime. El identifica pe Fiul lui Dumnezeu cu Cuvantul Lui. Daca Dumnezeu n-ar avea din veci nascut din El pe Cuvantul Sau, ci ar fi lipsit de Cuvant sau de Ratiune, lumea ar iesi din El ca dintr-o esenta inconstienta si nelibera. Cuvantul sau Ratiunea cea vesnica inseamna nu numai prezenta unei constiinte in Dumnezeu, ci si a unei posibilitati de impreuna sfatuire si libera si iubitoare hotarare in ceea ce priveste actul crearii lumii.
Fiind opera unui Dumnezeu tripersonal, sau fiind creata prin Cuvantul sau Ratiunea personala a unui Dumnezeu personal, lumea poarta in ea amprenta rationalitatii. Aceasta amprenta o poarta si omul. Ba chiar mai mult, in vreme ce lumea poarta amprenta unei rationalitati ca obiect, omul poarta, pe langa amprenta rationalitatii ca obiect de cunoscut, si amprenta ratiunii subiective, sau cunoscatoare, aratandu-se prin aceasta dupa chipul Cuvantului sau al Fiului Tatalui, deci ca o fiinta pusa prin fiinta ei in dialog cu Tatal, impreuna cu Fiul. Deci, omul e ridicat in dialogul interior al Sfintei Treimi, suprema existenta dialogica si iubitoare. Numai aceasta calitate a omului confera si lui si lumii un sens: lumea e un continut al dialogului intre om si Dumnezeu Cel in Treime, sau prin ea omul creste in intelegerea si iubirea lui Dumnezeu, Cel ce i-o daruieste din iubire, ca sa-l aiba prin ea partener al unui dialog al intelegerii si iubirii. Rationalitatea imprimata in creatiune de Cuvantul dumnezeiesc pe seama cunoasterii omului, o face pe aceasta luminata de un sens, o face pe ea insasi "lumina", fapt exprimat de cuvantul romanesc "lume" (lumen).
Dar fiind creat ca partener de dialog cu Tatal, impreuna cu Fiul, omul e creat ca fiinta nemuritoare. Sfantul Atanasie vede, de aceea, nemurirea omului in calitate de chip al Fiului, ce are sa inainteze la nesfarsit in asemanare cu El, prin cunoasterea inepuizabila a Lui.
Lumea obiectelor are o rationalitate spre a fi cunoscuta de oameni, fiinte cu o ratiune constienta, capabila sa se imbogateasca de lumina lumii si prin ea sa cunoasca tot mai mult lumina infinita a Cuvantului, sau a Ratiunii personale dumnezeiesti. Pecetea ratiunii dumnezeiesti e imprimata astfel in dublu sens, sau in mod complet in oameni, ca chipuri ale ei, facuti sa inainteze in asemanare si in legatura cu Ea in veci. A cunoaste o persoana inseamna a o si iubi. Fiind chipul Cuvantului dumnezeiesc personal si infinit, chemat sa-L cunoasca si sa-L iubeasca pe El tot mai mult, fiind adica fiinta rationala si iubitoare in calitate de persoana, care inainteaza in veci in cunoasterea si iubirea Ratiunii personale dumnezeiesti, omul este creat ca fiinta nemuritoare.
Oamenii au fost facuti pentru viata nemuritoare, pentru ca dialogul lor cunoscator si iubitor, ca persoane rationale, cu Cuvantul sau Ratiunea ipostatica infinita, nu se poate sfarsi niciodata. Ei nu ajung niciodata la capatul cunoasterii, la capatul setei de cunoastere si iubire. Dar in acelasi timp, neavand in ei infinitatea continutului pe care-l doresc si fiind liberi de a ramane sau nu in dialog cu Cuvantul cel infinit si in ceea ce poate fi cunoscut din el, oamenii au putut sa paraseasca acest dialog. De fapt, cand e vazuta ca incorporare de ratiuni ale Ratiunii personale supreme, pot inainta si prin ele in cunoasterea si deci si in iubirea acelei Ratiuni de caracter personal. Astfel, ratiunile ei sunt vazute ca niste legi definibile si in repetitie monotona si in scurta vreme omul vede ca nu mai are de cunoscut ceva cu adevarat nou in ea, chiar daca poate inainta in ramificatiile tot mai amanuntite ale acestor legi. Numai ratiunile ei, ce sunt vazute ca iradiind din persoana Cuvantului (Logosului) dumnezeiesc, tin deschis drumul spre infinitul acelei Persoane. Iar Persoana aceea este izvorul vietii iubitoare nesfarsite. Chiar persoanele umane, cand sunt vazute in ele insesi, cand isi limiteaza ratiunea la cunoasterea ratiunilor lucrurilor si a lor ca legi definite in ele insesi, nu raman deschise infinitului si nu pot intretine la nesfarsit setea de cunoastere a omului.
Numai cand ele se pun prin lucruri sau prin ele insesi in legatura cu Persoana care e izvorul infinit de viata, devin si ele transparente si izvoare ale vietii, una pentru alta. Oamenii, iesind din legatura cu Cuvantul ipostatic si in general cu Dumnezeu Cel din Treime ca izvor al vietii, au murit. Au murit sufleteste, dar aceasta le-a adus si moartea trupului. Caci numai un suflet plin de viata ce o primeste din comunicarea cu Dumnezeu cel personal, cu Dumnezeul comuniunii treimice, poate da si materiei trupului puterea sa se opuna procesului de corupere; numai o astfel de viata poate da sufletului lucrator in trup putere sa tina materia lui ferita de acest proces.
Subliniem legatura stransa ce o vede Sfantul Atanasie intre nemurirea sufleteasca (prin setea de cunoastere si de iubire nesfarsita) in comuniune cu Ratiunea ipostatica divina si nemurirea trupeasca, precum si intre moartea sufleteasca si moartea trupeasca, ce i-a venit omului din iesirea lui din comuniunea cu Dumnezeu Cuvantul ipostatic sau personal.
Aceasta ne face sa intelegem si legatura pe care o vede Sfantul Atanasie intre eliberarea de moartea trupeasca si cea sufleteasca, pe care ne-a adus-o Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu prin intrupare, rastignire si inviere. Cand omul a cazut in cunoasterea obiectelor lumii, ca supuse unor legi fara sens, si deci in moartea spirituala, ca unul ce socotea ca a ajuns la capatul cunoasterii sale inchisa in nimic, a venit Cuvantul dumnezeiesc ipostatic si a luat firea omeneasca, deschizand ratiunii acesteia, si prin ea tuturor celor ce se alipesc de El, orizontul invecinat al infinitatii Sale, scapandu-i de moartea cunoasterii finite. Aceasta se prelungeste ca efect si asupra trupului, inviindu-l din moarte.
Prin aceasta, cade obiectia ce se aduce, de obicei de teologia occidentala invataturii Parintilor, ca inteleg mantuirea ca pe un act cu efect fizic. Invatatura Parintilor, punand accentul de mantuire pe eliberarea de moarte, apare, dimpotriva, completa si fundamentala fata de doctrina occidentala, care vede mantuirea deseori numai intr-o justificare juridica, sau intr-o iertare a pacatelor de catre Dumnezeu, fara nici o urmare asupra fiintei umane, iar azi, mai mult ca un impuls dat spiritului omenesc spre dreapta comportare in relatiile sociale, fara un ajutor al puterii lui Dumnezeu.
Credem ca aceasta insuficienta intelegere a mantuirii, sta si in legatura cu un anumit nestorianism al hristologiei occidentale, dupa care Hristos e mai mult "un om pentru oameni", ca model al omului legat mai strans de Dumnezeu, un model ramas destul de pasiv si de neputincios. Ortodoxia, pastrand doctrina Parintilor, accentuata cu deosebita putere de Sfantul Atanasie, vede mantuirea in scaparea noastra de moarte, de moartea spirituala in primul rand, iar aceasta nu o putea realiza decat Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, facandu-Se om.
Caci Cuvantul lui Dumnezeu ne elibereaza de moartea trupului, nu invingand-o fizic, El insusi ramanand in afara ei, sau chiar insusindu-Si-o, ci invingand-o intai in sufletul omenesc, pe care l-a luat o data cu trupul. Cuvantul sau Ratiunea ipostatica a lui Dumnezeu, asumand in Sine umanitatea noastra, i-a deschis acesteia din nou setea si posibilitatea de nepierdut de a. cunoaste continutul infinit al Lui si de-a comunica cu El, ca Ratiune ipostatica divina, in dialog vesnic cu Tatal.
Aceasta a dat si sufletului omenesc al lui Hristos puterea de a invinge coruperea (sau stricaciunea) trupului si prin aceasta moartea prin inviere dinauntru. Astfel, Sfantul Atanasie spune: "Dar cazand omul prin neascultare in corupere si moarte, aceasta a facut iubirea de oameni a Cuvantului sa vina la noi si sa Se arate Domnul intre oameni. Pentru ca noi am fost cauza intruparii Lui si pentru a noastra mantuire S-a lasat miscat de iubirea de oameni, ca sa Se salasluiasca in trup omenesc si sa Se arate in el" (Despre intruparea Cuvantului, cap. V).
Pentru a sublinia ca omul e exclusiv de la Dumnezeu si nu din ceva exterior lui, Sfantul Atanasie accentueaza ca Dumnezeu l-a creat din nimic, exclusiv cu puterea Sa si numai prin aceasta il sustine. De aceea, daca Dumnezeu nu S-ar indura de om ca sa-l scoata din moarte, prin Fiul si Cuvantul Sau intrupat, omul s-ar intoarce in nimicul din care a fost adus la existenta. Sfantul Atanasie spune aceasta astfel: "Deci, calcarea poruncii i-a intors pe ei la starea cea dupa fire, ca asa cum neexistand au fost adusi la existenta, asa sa suporte, precum se cuvine, si stricaciunea spre nefiinta in cursul timpului" (Op. cit., cap. V).
Si numai Cel ce a adus pe cel creat la existenta din nimic putea sa-l readuca, iarasi, din alunecarea spre nimic. De aceea, Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se om, primeste prin jertfa Sa intalnirea cu nimicul in fiinta omeneasca pentru ca sa-l biruie din nou, transformand slabiciunea externa, adusa omului de pacatul despartirii de Dumnezeu, intr-un act de daruire a Sa ca om lui Dumnezeu.
Credem ca ideea aceasta a Sfantului Atanasie se poate intelege in sensul ca omul iesit din comuniunea cu Dumnezeu, se simte mereu la marginea existentei, gata sa dispara cu totul. Dar el nu pierde, totusi, existenta cu totul. Caci Dumnezeu nu reneaga o persoana unica, creata odata din nimic. Daca celelalte individuatiuni lipsite de constiinta se intorc rand pe rand in masa generala a naturii, creata de Dumnezeu, sau pot fi inlocuite cu alte individuatiuni ale speciei lor, persoanele umane, avand fiecare unicitatea ei, cu care le imbogateste pe celelalte, si constiinta acestei unicitati si in ea setea si putinta de a se imbogati spiritual la infinit, sunt mentinute de Dumnezeu ca persoane, chiar daca ajung din necomunicare cu Dumnezeu si intre ele la un minimum de existenta. Aceasta e moartea lor. Fiecare ramane vesnica in manifestarea unei valori unice create de Dumnezeu chiar daca nu si-a actualizat valoarea ei. Iar Hristos, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu insusi, ii readuce pe oameni de la aceasta margine a existentei facand din primirea acestei trairi a marginii sale o recunoastere a faptului ca umanul exista exclusiv din puterea lui Dumnezeu, iar prin aceasta daruindu-se lui Dumnezeu printr-o daruire a fiintei sale.
Numai pentru conceptiile panteiste moartea oamenilor inseamna o disparitie totala ca persoane si o durata a lor ca natura in marea esenta. Dar daca omul e creat ca persoana, ca sa dureze ca persoana, fie si numai in marginea existentei, aceasta se datoreaza faptului ca el e mentinut prin puterea Cuvantului personal Care l-a creat si i-a imprimat chipul sau ipostatic. Adica, el pastreaza intr-un anumit grad si fel redus, chipul personal al Cuvantului. Caci altfel el n-ar mai putea exista ca persoana. In baza acestui fapt si a legaturii pe care o pastreaza prin aceasta cu Cuvantul, Acesta scapa pe om de moartea definitiva, care il ameninta, facand din slabiciunea extrema la care a ajuns un prilej de a se deschide si darui deplin Tatalui si a primi din puterea Tatalui si a Sa ca si Cuvant dupa al carui chip a fost creat omul, readucerea lui la plinatatea vietii. Omul, daca ar ramane in sine insusi, n-ar mai fi nimic. Dar el pastreaza chiar la marginea existentei sale, in sine, chipul personal al Cuvantului si legatura cu El. De aceea, Cuvantul nu-1 lasa sa moara cu totul. Oamenii creati ca persoane unice de un Dumnezeu personal, nu mai sunt lasati sa dispara de Dumnezeu Cuvantul, dupa chipul Caruia au fost creati. O persoana nu poate fi uitata nici de persoanele umane, care au comunicat cu ea. Cu atat mai putin de Cuvantul creator al ei.
Insa, de chipul Cuvantului imprimat in om tine si voia lui. Caci chipul se arata in dialogul omului cu Dumnezeu. De aceea, daca omul nu aduce si voia sa de comuniune cu Hristos, Acesta il lasa in existenta lui golita de continut si anume de continutul comuniunii, care nu se poate darui fara voia lui. Aceasta e moartea in care cade omul cand nu primeste pe Hristos. Omul e facut ca un vas elastic, dotat cu libertate si menit sa se umple la nesfarsit de continutul vietii dumnezeiesti, desi n-a fost cu totul gol nici la inceput. Dar daca se inchide apei vii, venite de la Dumnezeu, el devine un vas golit si incretit in el insusi, chinuit de vidul lui. El se usuca asemenea unei gradini neudate, scoasa din comunicare cu raul vietii. De aceea, in Hristos, vasul umanitatii s-a umplut si cu voia ei de apa vietii infinite a ipostasului ei dumnezeiesc. Iar ceilalti oameni, cu care a intrat in comunicare prin umplerea dupa umanitate cu viata Lui dumnezeiasca, se umplu si ei de viata invierii si fericirii de veci, daca primesc si ei comunicarea cu El. Altfel, raman morti sufleteste in cursul vietii pamantesti, dar si dupa moartea lor cu trupul, careia ii sunt supusi toti oamenii, in urma coruperii generale in care a intrat materia, chiar cand a devenit trup al unor suflete alipite la Hristos. Dar ceilalti vor continua sa fie si mai vii dupa moartea cu trupul, care sufera fenomenele coruperii. Iar in ziua sfarsitului acestui chip al lumii coruptibile, vor invia si cei ce s-au dus de aici si au ramas morti sufleteste, dar vor fi chiar in trupurile inviate, morti sufleteste mai departe si de aceasta stare se vor resimti intr-un fel de nedescris si in trupurile lor.
De aceea, afirmatia Sfantului Atanasie ca, daca nu s-ar fi facut Fiul lui Dumnezeu om, omul ar fi disparut total in neant, poate fi conciliata cu invatatura Sfintei Scripturi si a Bisericii ca cei morti in pacate nu mor de tot, ci raman intr-o moarte spirituala vesnica, in sensul ca tot ce mai au ei ca existenta nu mai e dintr-o putere data lor, ci din slabita pecete a Cuvantului lui Dumnezeu, lasata de Acesta in ei. Ei isi traiesc nimicnicia lor in gradul extrem si deci si suferinta si izolarea de nedescris, dar totusi sunt tinuti si in atata constiinta de Cuvantul, ca chipuri ale Lui, cat sa-si poata trai constient nimicnicia, chinul si izolarea.
De altfel, chiar in aceasta existenta chinuita se vadeste valoarea persoanelor umane, ca existente unice, de neinlocuit, si o data cu aceasta bogatia imaginatiei creatoare a lui Dumnezeu. Si intr-un fel chiar aceasta existenta strambata de libertatea proprie si redusa la extrem, e mai mult decat nefiinta pur si simplu. In acest sens, Sfantul Ioan Damaschin afirma ca chiar si existenta demonilor e mai buna decat nimicul (Dialogus contra Manichaeos; PG 94, 1541). Dumnezeu vrea sa arate ca poate tolera chiar si existenta persoanelor care uzeaza de libertatea lor intr-un mod potrivnic Lui. Contrariul ar insemna o renegare a importantei libertatii date de El creaturilor Sale constiente. Dumnezeu isi arata si in aceasta atat generozitatea cat si atotputernicia Lui, care nu se teme de lucrarea creaturilor potrivnice Lui si nu vrea o iubire de sila a lor, care n-ar fi adevarata iubire. Pe langa aceea, El nu vrea sa anuleze fara urma unicitatile create odata de El, ca unele din marturiile imaginatiei Sale creatoare.
Deci, omul e prin sine mort, in sensul in care am vorbit. Dar in Hristos el incepe sa fie viu inca de pe pamant, cu sufletul, ca sa continue sa fie viu si dupa moartea cu trupul, iar in ziua cea de apoi sa invie si cu trupul, spre vesnica viata fericita si spre marturia valorii sale si dupa trup.
Dar asa cum in moartea sa altul a ajuns prin sine, intrucat s-a rupt de comunicarea cu Dumnezeu, tot asa el poate ramane mort sufleteste si dupa invierea cu trupul, daca nu se deschid si cu voia sa comunicarii cu Fiul lui Dumnezeu, Cel care a inviat ca om, pentru ca sa ne comunice si noua invierea, intai invierea in spirit, iar prin aceasta, ca pregatire, si viitoarea inviere cu trupul. Insa din faptul ca Dumnezeu ne-a adus, dupa caderea in moarte, viata Sa, in directa comunicare prin umanitatea asumata de Fiul Sau, si noi o primim in modul cel mai usor, acceptand comuniunea cu El, ca si din faptul ca Fiul si Cuvantul sau a pregatit aceasta coborare in umanitate prin Revelatia data poporului evreu, in sfarsit, din faptul ca, in general, a ramas chiar in oamenii morti sufleteste o anumita legatura cu Dumnezeu cel personal si o anumita sete de nemurire personala, in grad mai putin sau mai mult accentuat, rezulta si o alta concluzie: anume, ca chiar prin natura sa, omul poate afla in sine si in semenii sai pe Dumnezeu Cuvantul, mai ales cand el se sileste sa traiasca la un nivel mai inalt umanitatea sa. Iar aceasta inseamna ca Hristos, ca unire a Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea, intr-un anumit moment al istoriei, e inscris ca virtualitate chiar in firea noastra. Faptul ca numai prin umanitatea asumata in ipostasul Sau ni se face Fiul lui Dumnezeu apropiat si comunicabil la maximum.
Inseamna ca umanitatea este cel mai corespunzator mediu prin care ni Se comunica Dumnezeu, sau ca Dumnezeu a facut umanitatea ca pe chipul si organul cel mai comunicabil al Sau cu oamenii, acestia avand pe Hristos virtual in ei. Aceasta inseamna ca umanul intreg se cere dupa Hristos, sau in el este inscris in mod prefigurat Hristos. Aceasta arata ca nu numai Dumnezeu pregateste si initiaza intruparea Fiului Sau ca om ci si umanitatea se doreste dupa aceasta intrupare si, in Maica Domnului, vine in intampinarea acestei vointe a lui Dumnezeu. Dar aceasta mai arata si o anumita legatura a oamenilor dinainte de aratarea Fiului lui Dumnezeu, ce se va intrupa ca Hristos, sau a celor de dupa intrupare, dar ramasi in afara credintei in El, cu El.
Dar aceasta se arata in ei numai daca nu raman scufundati in lume, ca in unica realitate, adica daca traiesc o anumita transcendere spre Dumnezeu Cel personal, prin toate. Atunci ei descopera moartea ca pe ceva anormal, nu ca pe o topire fireasca in esenta impersonala. S-ar putea spune, de aceea, ca Dumnezeu S-a adresat oamenilor cu Cuvantul: "in orice zi in care veti manca din pomul cunoasterii binelui si raului, veti muri", sau: "Iata am pus inaintea ta viata si moartea" (Deut. XX, 11) de trei ori: la inceputul existentei lor, cand S-a facut cunoscut firii lor inca nepervertite, ca Dumnezeu personal, si le-a dat prima lege de neatasare exclusiva la natura; cand S-a facut din nou, prin poporul Israel, cunoscut ca Persoana, dandu-i legea pe Sinai; si cand a venit in maxima apropiere de oameni, in Hristos. In toate cele trei randuri li s-a pus in mod clar in constiinta, atat sensul vietii adevarate, cat si al mortii. Si prima data, oamenii alegand natura in locul legaturii cu Dumnezeu Cel personal, au ales moartea, dar aceasta prin nepasare fata de ea; a doua si a treia oara, unii primind legatura cu Dumnezeu, au ales viata, iar ceilalti au ales moartea prin aceeasi nepasare. In Geneza, dupa ce au ales natura, adica moartea, s-au ascuns de Dumnezeu, Cel ce se arata ca persoana in comunicare, prin Cuvantul Sau cel personal si prin comunitatea Lui cu ei prin acest Cuvant. Prin aceasta au inabusit in ei constiinta care le vorbea de Dumnezeu. La fel fac, in mare parte, cei care nu accepta revelatia data in Vechiul Testament, in care le vorbeste Dumnezeu Cel personal, dar si cei ce nu primesc nici pe Cuvantul, venit prin intruparea in Hristos in maxima apropiere.
Toti fac aceasta, alegand moartea, "in orice zi", ca atasare la lume, in locul legaturii cu Dumnezeu, inabusindu-si constiinta prin care le vorbeste El, sau ascunzandu-se de El. Dar in unii, glasul lui Dumnezeu cel personal nu e inabusit cu totul in constiinta. In cea mai mare apropiere si eficienta ne-a infatisat Cuvantul lui Dumnezeu nemurirea ca plinatate de viata prin invierea cu trupul. Caci daca omul a fost creat prin Dumnezeu Cuvantul, nu ca ratiune fara trup, ci ca ratiune in trup si in contextul lumii, in El e data putinta de a veni la oameni in trup, pentru a-i invia cu trupul, sau a-i aduce in mod real la nemurire in fiinta lor integrala, alcatuita din suflet si trup. Daca n-ar fi venit Cuvantul lui Dumnezeu in trup, chiar dreptii din Vechiul Testament ar fi ramas intr-o nemurire nedeplina, pentru ca n-ar fi inviat cu trupul. Iar viata omului nu e deplina fara trup.
Cu aceasta s-ar putea concilia si faptul ca, pe de o parte, cei buni din Vechiul Testament se duceau in sanul lui Avraam, cu faptul ca, pe de alta, Hristos i-a scos din "iad" si i-a mutat la Rai prin coborarea Lui la iad, act care e prezentat in iconografia ortodoxa ca inviere a lui Hristos. Aceasta ar putea insemna ca cei din sanul lui Avraam, deci aflati la un fel de viata, sunt mutati prin apropierea lui Hristos Care invie, la si mai multa viata, ca sa traiasca nu numai prin nadejde, ci, cu oarecare anticipare, chiar viata integrala pe care au avut-o in trup, desigur intru totul purificata.
A simti comunicarea cu Cuvantul lui Dumnezeu Cel intrupat, inseamna a simti si viata dumnezeiasca traita de El in trupul Lui; iar aceasta poate insemna o simtire a ei prin radacinile spirituale, dar totusi sensibile, ale trupului propriu ramase in suflet dupa moarte. Poate in acest sens e de inteles si spusa Sfantului Evanghelist Matei ca "multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat si iesind din morminte, dupa invierea Lui, s-au aratat multora" (Matei XXVII, 52-53). Ei isi traiau probabil in mod anticipat, dar spiritual foarte puternic, trupurile lor, si oarecum ii simteau asa si pe altii, sau faceau si pe altii sa ii simta astfel, incat li se parea si lor si altora ca sunt chiar in trupuri.
S-ar putea ca asa sa se simta si cei ce mor in Hristos prin credinta, dupa invierea Lui. Ei isi simt intens viata ce au avut-o in trup, in unire cu Hristos Cel inviat cu trupul, desi invierea propriu-zisa cu trupurile o vor primi numai la invierea de obste.
.-
Cum sa mostenim viata vesnica
Publicat in : Editoriale -
Aceasta este viata vesnica
Publicat in : Editoriale -
Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.