Cultura individualista si spiritul de comuniune interpersonala al culturii romanesti

In general, aproape de cate ori s-a vorbit despre raportul culturii romanesti cu cultura occidentala s-a exprimat regretul ca poporul roman n-a parcurs impreuna cu Occidentul drumul cultural al aceluia si am asistat la o goana gafaita de a ajunge din urma Occidentul, intr-o cultura identica cu a aceluia.

La noi nu a aparut ideea unei reliefari a specificului nostru fata de Occident, cum a aparut la rusi in curentul slavofil. Vocile care s-au manifestat in directia unei reliefari a acestui specific al nostru au fost sporadice si nu au cautat o aprofundare a acestei dorinte in temeiuri convingatoare.

In aceasta se manifesta faptul apartenentei noastre la Occident prin latinitate, ca una din componentele spiritului nostru. Dar s-a uitat aproape totdeauna ca noi apartinem Occidentului numai prin una dintre componentele fiintei noastre; uitandu-se aceasta, s-a nesocotit pericolul de a ne pierde specificul ambivalent sau, mai degraba, de a fi condamnati la o imitatie exterioara a unei culturi care, neemanand din spiritul nostru ambivalent prin esenta si geografia lui, ne-ar putea tine permanent in postura societatii stigmatizate de Caragiale.

Reactiile din trecut fata de atitudinea servila mentionata au ramas, din cauza numarului lor mic si lipsit de o articulatie mai categorica, neluate in seama si fara puterea unui indreptar pentru efortul de a deveni noi insine in cultura noastra.

Inregistram azi reactia lui Mircea Eliade, care, sub impresia crizei tot mai acute a culturii occidentale si a importantei pe care o castiga in aprecierea Occidentului cultura de alt caracter a popoarelor afro-asiatice, atrage atentia asupra rolului de intermediere pe care-l poate avea spiritualitatea romaneasca intre marele si inevitabilul dialog ce se anunta intre cultura occidentala si cultura acelor popoare, care intra masiv in arena istorici universale.

Regretand si el, pe de o parte, ca imprejurarile istorice ne-au impiedicat sa parcurgem impreuna cu popoarele Occidentului drumul lor in cultura, considera, pe de alta parte, ca un bine ca poporul nostru a pastrat o spiritualitate proprie, care il face capabil de o intermediere in dialogul cultural mondial ce se anunta.

In legatura cu aceasta, Mircea Eliade reliefeaza cateva trasaturi ale culturii occidentale, care o disting de trasaturile opuse sau cel putin deosebite ale culturii romanesti.

Le vom mentiona in cele care urmeaza, in acelasi timp largindu-le sensul si dandu-le uneori alte explicatii.

Mircea Eliade accentueaza faptul ca toata cultura impresionanta a Occidentului din ultimele secole si-a luat impulsul din Renastere, ca si faptul ca ca a devenit o cultura a paturii intelectuale, de care poporul nu se impartaseste; cata vreme cultura romaneasca a pastrat caracterul popular nu numai pentru ca ca e opera poporului si din ca se impartaseste tot poporul, ci si pentru ca toata activitatea culturala scrisa care s-a desfasurat in Tarile Romane "s-a facut pentru luminarea si intarirea sufleteasca a poporului".

Cata vreme in Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante raman straini de universul spiritual al taranului francez sau german, la noi Creanga este gustat de tot poporul. Creatia culta occidentala s-a impus, pe de alta parte, intregii lumi, contribuind astfel din plin la dezvoltarea spirituala a omenirii.

Pentru acest motiv, reprezentantii europeni ai acestei culturi pana de curand priveau creatia folclorica ca pe o arheologie spirituala, considerand ramanerea la ca ca o adevarata catastrofa culturala. Astazi insa Europa si-a schimbat atitudinea fata de aceasta cultura populara, datorita necesitatii de a intra in dialog cu popoarele afro-asiatice, ramase la ca.

Am vrea sa facem de la inceput o distinctie intre stiinta generata in Occident de Renastere si intre celelalte sectoare ale culturii: filosofie, literatura, arta. Este incontestabil ca stiinta a adus un real si durabil folos omenirii, fapt pentru care, de altfel, a si meritat sa ne-o insusim si sa incercam chiar sa ajungem, in domeniul ei, la nivelul Occidentului.

Dar filosofia, literatura si, in oarecare masura, arta au fost puternic animate de duhul individualismului, miscandu-se insa, poate tocmai de aceea, intr-un orizont inchis, precis delimitat, inferior spiritului creatiei folclorice si incapabil sa o stimuleze. Filosofia a creat sisteme individualiste si, ca atare, inchise intr-o finitudine sau unilateralitate, cu pretentia de a explica totul si, prin urmare, de a-l margini.

Sistemele filosofice idealiste germane (mai ales al lui Fichte, Stirner, Schopenhauer) au explicat realitatea ca pe o proiectie a cului si au justificat prin aceasta extinderea arbitrara si nelimitata si bunul-plac al individului. Ca atare, n-a mai spus nimic paturilor largi populare. Caci aceste paturi agreeaza viziuni deschise, care permit imaginatiei sale despre lume putinta interpretarilor multiple.

Nu mai mentionam ca pretentia fiecarui sistem de a fi spus totul si de a nu admite ca realitatea are aspecte care nu au putut fi cuprinse in el si ca deci si cei ce atrag atentia asupra acelor aspecte pot avea dreptate a generat fanatismele care, cand acele sisteme au voit sa ingusteze in mod practic realitatea in limitele lor, au produs mari suferinte in viata omenirii. Poporul insa nu agreeaza aceste fanatisme generate de sistemele strict determinate, si prin aceasta exclusiviste, care au ca izvor orgoliul omenesc de a sti totul.

Literatura generata nu numai de individualismul orgolios, ci si de individualismul poftelor nestapanite dupa placeri, a produs siruri, siruri de romane care, in numele descatusarii omului de legile bunei convietuiri sociale, au impodobit cu florile artificiale ale virtuozitatii stilistice si au justificat cu idealul unei argumentari si problematici inconsistente pasiunea dezordonata a amorului liber, impingand intreaga societate in robia si dezordinea acestor pasiuni.

Daca astazi aceasta literatura, pe langa faptul ca a dus la un pansexualism dizolvant si la un tineret care, ncsustinut de tensiunea unor eforturi de durata in slujba unor idealuri generoase, recurge disperat la droguri, a ajuns la antiliteratura, la antiarta, la un agnosticism hedonist, la discreditul oricarei increderi intr-un sens superior al lumii si al oricarei dedicari unei misiuni stimulatoare de imaginatie creatoare, este pentru ca lumea s-a plictisit de literaturizarea acelorasi "cazuri" monotone sau de analiza acelorasi pasiuni, care inchid pe om intr-un intuneric pestilential.

Nu se poate spune insa ca aceasta literatura a ajuns la impasul actual pentru ca n-a fost accesibila paturilor largi ale societatii, ci pentru ca n-a stimulat imaginatia creatoare sanatoasa a poporului, pentru ca se misca in cercul inchis al analizei psihologice a acelor pasiuni si senzatii care reprezinta cazuri monotone, a caror insemnatate pustiitoare in viata sociala si in viata umana creste pe masura ce sunt prezentate ca o placuta fatalitate.

Imaginatia creatoare a poporului este stimulata de un scris deschis indefinitului nobil, planului superior miscarii oarbe a pasiunilor, caci poporul simte ca aceea este realitatea cea mai esentiala. Imaginatia creatoare e stimulata de aspiratiile spre innobilarea vietii.

Acestea fac poporul sa imagineze eroi care se ridica peste mizeria clipelor in care omul este aservit pasiunilor sale de nivel inferior si intereselor sale meschine. Acestea nu inspira nimic nou si creator cu adevarat.

Nu se poate spune, cum zice Mircea Eliade, ca forta creatoare a poporului n-a fost stimulata de literatura Apusului pentru ca aceasta se difuza prin citit, nu prin auz, cum se informeaza poporul.

Romanele Apusului se difuzau in cercuri largi si se povesteau in cercuri si mai largi, totusi ele nu stimulau imaginatia populara sanatoasa, asa cum nu o stimuleaza "romanele" sau "cazurile" de manifestari pasionale iesite din comun, dar totusi monotone prin identitatea speciei lor, pe care le vede si aude societatea petrecandu-se in mijlocul ei. Sau aceste romane au stimulat numai imaginatia pusa in serviciul pasiunilor inferioare, spre raul societatii.

Orgoliul si pofta nu pot fi o sursa bogata si adanca de inspiratie creatoare. Ele sunt sarace in continut si monotone, oricat de violente ar fi si de inventive in cautarea mijloacelor de satisfacere, si oricat de insistent si de impresionant s-ar scoate in relief aspectul lor stimulator. Caci nu trebuie confundata violenta trairii pasionale cu intensitatea si bogatia trairii pe care o da iubirea durabila si devotamentul fata de cauze superioare cu multiplele lui responsabilitati.

Descatusarea omului adusa de Renastere s-a dovedit a fi nu o descatusare a lui pentru o dedicare voluntara in slujba semenilor, ci o descatusare a pasiunilor lui individualiste, o libertate pentru satisfacerea acestor pasiuni.

Filosofia, literatura, arte generate de Renastere, s-au condamnat la epuizare pentru ca au rupt legatura cu creatia larga, complexa, inaltatoare, indefinibila in continutul ei a paturilor populare si cu valorile reale, innobilatoare, pe care masele le cinstesc.

Orgoliul a facut graiul acestei filosofii abstrus, inaccesibil paturilor largi ale poporului. Dar ea a fost respinsa de popor si pentru continutul ei lipsit de viata si nesatisfacator. Iar elogiul sexualitatii fara frau, dizolvant pentru familie, care a format tema principala sau cel putin una dintre temele secundare ale celor mai multe dintre romanele acestei literaturi, au fost si mai putin agreate de paturile poporului, care nu vrea sa iasa din randuiala sanatoasa a vietii sociale, a carei necesitate si semnificatie adanca el le intuieste.

Daca astazi Occidentul se simte indemnat sa aprecieze creatia folclorica sau o creatie care poate stimula imaginatia creatoare populara, aceasta nu se datoreste numai perspectivei unui dialog cu popoarele afro-asiatice, ci epuizarii sursei sarace de inspiratie a creatiei lui culte.

Se dovedeste astfel ca nu creatia culta occidentala a promovat sau este capabila sa promoveze progresul adevarat si fara sfarsit al spiritului uman, caci cultura aceasta s-a miscat mereu in acelasi orizont inchis, care s-a epuizat relativ repede.

Un asemenea progres a putut fi promovat numai de creatia poporului. Ea a fost capabila, in acelasi timp, sa-i stimuleze imaginatia creatoare, dandu-i posibilitatea sa se hraneasca la nesfarsit din constiinta caracterului sau mereu inepuizabil, mereu indefinit si stimulator al realitatii, pe care aceasta creatie il sugereaza.

Stalpii portilor oltene au forma de spirala suitoare. Cele doua turnuri din fata ale manastirii de la Curtea de Arges reproduc acest motiv al spiralei suitoare. Spirala aceasta a fost descrisa pentru prima data la inceputul secolului VI al erei noastre de scriitorul anonim bizantin cunoscut sub numele de Dionisie Areopagitul, ca o inaltare fara sfarsit a spiritelor, care, trecand prin purificare, iluminare si desavarsire, se intorc la un nivel mai inalt, la o purificare, iluminare si desavarsire.

Purificarea inseamna renuntarea la tot ciclul anterior: la iluminarea si desavarsirea de mai inainte. Este o golire de ele ca de niste continuturi depasite sau readunarea spiritului in sine insusi, pentru lansarea spre o noua iluminare si desavarsire sau pentru gasirea resurselor pentru o noua iluminare si desavarsire. Caci spiritul aflat in legatura cu realitatea indefinita nu se epuizeaza niciodata.

Se poate spune ca de aici si-a luat Hegel, si de la el si Marx, ideea dezvoltarii prin antiteza (negatia) tezei si prin negatia ulterioara a antitezei (negarea negatiei). Caci o purificare superioara inseamna o negatie a desavarsirii atinse pentru o noua desavarsire, aceasta, la randul ei, fiind din nou negata.

Brancusi a redat in Coloana infinita acest moment de-adunare in sine a spiritului dupa parcurgerea unui ciclu, ca o strangere a volumului coloanei pana la ultima subtiere a formei depasite, pana aproape de disparitia ei.

Largirea din nou a volumului dupa aceasta strangere este iluminarea. Inceputul lui de restrangere de la punctul de largire maxima, posibila in acest ciclu, inseamna desavarsirea, care e, in acelasi timp, aparitia constiintei insuficientei acestei iluminari si pregatirea pentru o noua golire, pentru o noua purificare de iluminarea anterioara, din constiinta subiectului, ca nici iluminarea din urma nu a fost ultima treapta posibila a iluminarii.

Ar putea insemna renuntarea de azi a Apusului la filosofie, la literatura, la arta (sau antifilosofia, antiteatrul, antiromanul) o strangere in sine a spiritului apusean, o purificare de tot ce a insemnat pentru el cultura generata de Renastere pentru un nou ciclu? In acest caz ar trebui sa facem si noi, cu imitatia de pana acum a culturii occidentale, acelasi lucru, pregatindu-ne pentru un ciclu de cultura superioara.

Dar coloana infinita a dezvoltarii superioare nu indica o rupere totala din continuitatea dezvoltarii anterioare, ci o reluare a ei la alta treapta, la alt nivel, din alta adancime. Occidentul insa nu-si poate inaugura un nou ciclu de creatie reluand sensul creatiei generate de Renastere, caci el s-a dovedit finit si s-a epuizat in tot ce cuprindea si arata ca o atractie provizorie.

Occidentul trebuie sa porneasca de la un cu totul alt sens al culturii pentru a inaugura un alt ciclu al creatiei. Drumul parcurs de la Renastere trebuie parasit in mod esential.

Ar putea sa ia ca sursa de creatie a unui nou ciclu de cultura folclorul popoarelor occidentale, ne-am putea astepta la "un nou ev mediu", dupa expresia lui Berdiaev? Se pare ca acesta este insuficient, adica nu poate exercita asupra creatorilor de cultura occidentala o suficienta forta de convingere pentru creatia lor, si fara aceasta orice creatie este lipsita de focul interior, cuceritor, cu adevarat creator, caci acest folclor a ramas mai mult in scrierile trecutului, dar nu mai e trait decat in mica masura si fara prea mare convingere de insesi popoarele occidentale; creatia culta din ultimele secole daca nu a avut o influenta asupra poporului in sensul stimularii imaginatiei creatoare, a avut o influenta in sensul relativizarii valorilor creatiei folclorice si a uciderii folclorului trait.

In afara de aceea, cum vom vedea mai incolo, intoarcerea Occidentului la propriul sau ev mediu folcloric nu i-ar putea fi de marc folos, caci in ci se reflecta intregul ev mediu occidental care a produs ca reactie necesara Renasterea si care, chiar daca prin absurd ar putea fi luat ca punct de plecare pentru o noua cultura, conduce Occidentul din nou la o renastere, cu toate urmarile ci dizolvante.

Se pare ca Occidentul nu mai poate gasi printr-o adunare in sine sursele pentru o cultura marc, pozitiva, inepuizabila. Se pare ca Occidentul va trebui sa-si revitalizeze trairea convingatoare a indefinibilei viziuni populare a lumii, a viziunii ei innobilatoare, in buna parte la vatra spirituala a popoarelor din Rasarit. Este ceea ce incep sa simta multi din Occident.

Multi socotesc ca aceste popoare, si in primul rand poporul roman, poate sa aiba de asta data un rol de daruitor si de initiator fata de Apus, si nu unul de imitator, mai ales prin faptul ca poporul nostru are creatiile culte ale spiritualitati rasaritene mai adaptate trairii sale specifice, de popor-punte, si prin aceasta mai apropiate, mai accesibile valorile culturii spirituale rasaritene popoarelor apusene, adica poate arata indefinitul viziunii acestei culturi in transparenta clara, lipsita de ceturi a luciditatii apusene.

Paradoxul evidentierii indefinitului sau a profunditatii inepuizabile prin transparenta claritatii sau a expunerii lucide, atat de scumpe Occidentului, este un apanaj prin excelenta al spiritului romanesc.

In legatura cu aceasta trebuie sa mentionam ca acest fel de cultura nu e un produs exclusiv al poporului, nu e o creatie exclusiv folclorica si, ca urmare, nici Occidentului nu i se ofera perspectiva, imposibila pentru ci, a renuntarii la creatia culta.

Rasaritul Europei si poporul nostru n-au fost reduse in trecut numai la creatia folclorica. "Creatia culta" - de care au ramas ferite popoarele din Rasarit - trebuie inteleasa nu in sensul unei creatii care n-a fost cunoscuta si de popor prin lectura directa sau prin auzirc indirecta a continutului ei esential si prin influenta suferita de pop.or din partea ei, ci in sensul unei creatii care n-a fost in stare sa stimuleze imaginea creatoare a poporului, ba chiar a asfixiat-o, cum e creatia culta apuseana.

Nu pentru greutatea citirii sistemul filosofic german kantian n-a stimulat creatia populara, ci pentru incapacitatea lui intrinseca de a stimula aceasta imaginatie. Nu greutatea de a fi inteles l-a facut ineficace pentru creatia populara, ci faptul ca poporul nu gasea mare lucru de inteles in el, o data ce nu deschidea nici un orizont in indefinitul realitatii si deci nici un impuls de interpretare creatoare, ci incorseta totul in mod rigid, intr-o ordine finita.

In Rasaritul Europei creatia folclorica a fost stimulata si hranita de un sens filosofic adeseori tot atat de inalt in continutul lui ca si sistemele filosofice apusene, care, chiar daca nu l-a citit poporul direct, sensul lui innobilator si stimulator de imaginatie creatoare i-a fost talmacit de altii.

Viziunea despre lume a ganditorilor bizantini ca Maxim Marturisitorul, Dionisie Areopagitul, Grigore de Nyssa, Grigore Palama este tot asa de inalt expusa ca si sistemele lui Kant si Hegel, insa a putut stimula imaginatia creatoare a poporului, putandu-i da noi teme de creatie prin deschiderea spre indefinit si spre nobletea umana.

In Biblioteca Academiei Romane sunt sute de manuscrise cu un continut de o inalta spiritualitate bizantina, care descriu tinta de desavarsire spre care trebuie sa inainteze omul si caile pe care poate inainta, toate hranind odinioara pe vietuitorii si creatorii manastirilor noastre, si prin ei paturile largi de credinciosi.

Colindele, creatie folclorica, s-au hranit in mare parte din ele, iar imaginatia populara a concretizat in chipul lui Fat-Frumos bunatatea, puritatea, generozitatea autodaruirii prezentate ei de literatura bizantina, preocupata cu descrierea si recomandarea trasaturilor omului desavarsit.

Se poate spune ca literatura aceasta a tinut seama de aspiratiile poporului si s-a inspirat din ele, iar imaginatia poporului a fost stimulata la randul ci de aceasta literatura. Literatura aceasta si creatia folclorica s-au sustinut reciproc.

Cazul acesta s-a intamplat in parte, cu o eficacitate mai putin multumitoare, din cauza idealului de desavarsire umana mai putin complet, inca in antichitatea greaca. Filosofia platonica s-a inspirat din mitologia populara si a influentat gandirea populara.

Mai dependente de mitologia populara au fost tragediile grecesti, care, la randul lor, au influentat gandirea multimii tocmai prin faptul ca nu pretindeau sa explice deplin, deci sa reduca la cauze precise, de ordinul finitului, destinul tragic al personajelor, ci recunosteau imposibilitatea unei atare explicatii complete.

Electra lui O'Neill nu mai stimuleaza imaginatia creatoare a poporului ca Electra lui Eschyl, pentru ca O'Neill explica tot tragicul personajelor sale prin pasiunile umane, asadar in cadrul psihologicului, care pretinde sa cunoasca precis mecanismele pasiunilor, pe cand autorul grec sugereaza si lucrarea unor cauze indefinibile in determinarea destinului tragic al personajelor sale, prin mijlocirea pasiunilor.

Evul mediu s-a preocupat de pasiunile umane, dar a pus problema sublimarii lor in pasiuni folosite in slujba unor idealuri supraindividuale. Renasterea a venit cu lozinca eliberarii omului. Dar o data cu aceasta omul s-a vazut luat in stapanire si dus la prabusiri individuale si sociale de pasiunile sale.

Explicatia aparitiei acestui fel de "renastere" in Occident o da insasi natura evului mediu occidental. Mircea Eliade spune ca la noi, neproducandu-se o renastere, s-a prelungit evul mediu cu trei secole, iar de Renastere nu ne-am impartasit din cauza imprejurarilor grele in care poporul nostru a continuat sa traiasca, mai precis din cauza stapanirii otomane.

Dar socotim ca notiunea evului mediu trebuie privita mai nuantat. Este de remarcat ca in Transilvania, care a suferit mai putin jugul otoman, a existat o Renastere in nationalitatile care din punct de vedere etnic si religios aveau o continuitate cu Occidentul. Iar o renastere in sensul mai redus al cuvantului s-a resimtit si in scrisul cronicarilor nostri si in toate tipariturile in limba romana. Totusi, intre romani nu s-a produs o renastere in sensul occidental al cuvantului, care s-a prelungit si printre celelalte nationalitati din Transilvania.

Cauza trebuie gasita in faptul ca poporul roman n-a avut nici un ev mediu identic cu cel occidental. Renasterea se leaga de evul mediu occidental ca antiteza de teza. La noi, o renastere nu statea intr-o legatura de opozitie aproape cu nimic anterior.

Evul mediu a insemnat in Occident mentinerea omului in unitatea institutiilor dominate de Biserica, prin fata exterioara. La noi, Biserica n-a participat la aceasta mentinere a individului prin forta nici in unitatea sa, nici in unitatea statului. Dimpotriva, intrucat statul, care mentinea pe romani in unitatea sa si a oranduirii sale cu forta era strain sau sub suzeranitate straina atat fata de poporul roman, cat si fata de Biserica lui, aceasta se afla alaturea de popor atat in suferinta, cat si in protestul lui interior, care uneori izbucnea in revolutii si treptat isi pregatea eliberarea.

In Apus, justificarea doctrinara a mentinerii omului in toate robiile, inclusiv a Bisericii, o dadea Biserica. De aceea si revolta Renasterii, prelungita in cultura ce a urmat, a avut ca resort repudierea doctrinei Bisericii.

Pe de alta parte, faptul ca in Occident Biserica s-a indreptat inca de la inceputul evului mediu spre metoda mentinerii omului in unitatea sa si a statului prin forta exterioara, a facut-o sa nu dea atentie unei activitati doctrinare si pedagogice de desavarsire a omului.

Chiar increstinarea popoarelor in loc sa fie un act de conversiune interioara a devenit acolo un act de trecere a lor cu sila sub domnia Bisericii, care-si insusise conducerea de stat a lor.

Monahismul s-a transformat in Occident, cu vremea, in instrument de extindere a domniei Bisericii, de mentinere si de intarire a ei prin actiuni militare sau diplomatice, in loc sa ramana un model al eforturilor de desavarsire morala a omului.

Cruciadele, din expeditii de recucerire a Locurilor Sfinte, s-au transformat in actiuni de extindere a dominatiei Bisericii din Apus si de exploatare a crestinilor din Rasarit prin feudalii occidentali, obisnuind spiritul apusean cu ideca de cucerire si de exploatare coloniala a altor continente.

Singurul ideal de om cultivat in Apus a fost cel al cavalerului, care a stat in legatura cu acest spirit de cucerire. Cavalerii manifestau un spirit de aventura si de curaj, dar pe urma deveneau exploatatori sau chiar de la inceput un mobil al curajului lor era, pe langa dorinta de glorie, dorinta de imbogatire.

Oamenii simpli erau tacuti pentru a da cavalerului senior onoarea cuvenita prin supunerea totala si prin munca in folosul lui. Chiar episcopul era un asemenea cavaler. Dupa chipul acesta de relatii a formulat Biserica din Apus insasi relatia oamenilor cu Dumnezeu.

Oamenilor simpli Biserica nu le dadea alt ideal decat cel al ascultarii desavarsite. Chiar uriasele domuri cladite in Occident erau expresii ale acestei puteri a episcopiilor, destinate sa fie, prin adunarea si depersonalizarea marilor multimi in ele, instrumente si expresii concrete ale acestei unitati sub forta autoritatii ecleziastice.

Starea aceasta de tinere fortata in unitate prin ascultarea impusa de cavalerii unsi de Biserica si servind tendintelor ei de dominatie, dar si poftelor lor de exploatare feudala, nu putea sa nu nasca si sa nu dezvolte in oameni dorinta de eliberare, de afirmare individualista. Iar cand aceasta a reusit sa se infaptuiasca, a produs Renasterea.

Biserica din Rasarit n-a stapanit asupra statelor si n-a fost interesata sa infuzeze acestora o tendinta de cucerire a altor teritorii pentru a le aduce sub stapanirea lor si a ei. Biserica din Rasarit a extins mesajul crestin prin initiativa particulara a sfintilor si martirilor, nepreocupati de nici o tendinta de cucerire, ci numai de trebuinta lor interioara de marturie a credintei, insotita de viata in simplitate, de smerenie, de sacrificiu total si de bunatate impresionanta.

Credinta crestina s-a extins in Rasarit in general de la om la om, neimpusa oficial, printr-o transformare reala si profunda a fiecaruia. Raspandirea ei nu s-a facut prin taierea capetelor celor ce i se opuneau, ci a celor ce o propovaduiau. O aparenta exceptie de la aceasta metoda face increstinarea bulgarilor si cea a rusilor. Dar actului oficial de autoproclamare crestina a statelor acestor popoare se pare ca i-a premers increstinarea majoritatii lor prin contactul cotidian cu populatiile crestine in mijlocul sau in vecinatatea carora s-au asezat.

Chiar statul bizantin n-a purtat decat razboaie defensive sau de recucerire a teritoriilor pierdute, iar prin aceasta si de aparare a credintei sau de recucerire a teritoriilor cu populatie crestina.

In mod sigur insa Tarile Romane nu au purtat decat razboaie de aparare a propriei lor fiinte si implicit a credintei. Neagoe Basarab recomanda - chiar inaintea razboiului de aparare - incercarea tuturor mijloacelor de induplecare a celor ce vin cu razboi asupra tarii, sa renunte la acest gand. Numai cand aceia nu se lasa induplecati, domnul sa accepte razboiul cu ei fara nici o frica, cu incredintarea sigura ca va invinge, caci toate puterile superioare care tin echilibrul dreptatii ii vor sta in ajutor.

Toata preocuparea cartii lui Neagoe este de a contribui la educarea poporului in spiritul virtutilor de bunatate, de intelepciune, de modestie, de buna-cuviinta, de echilibru sufletesc, de cumpatare, singurele virtuti care permit o vietuire pasnica si armonioasa in societate.

Eminescu a explicat bine rezistenta in lupta a poporului roman din necesitatea apararii pamantului sau ca unic suport al existentei sale si incapacitatea de rezistenta a cavalerilor medievali, care urmareau sa castige doar slava desarta a unor laude (Scrisoarea III).

Preocuparea aceasta de educare a poporului in spiritul unei inalte spiritualitati se incadreaza in toata mentalitatea Bisericii din Rasarit, a carei literatura a urmarit in mod principal formarea unui om desavarsit.

In Occident, nici in evul mediu, nici in epoca moderna, inaugurata de Renastere, nu s-a urmarit formarea unui astfel de om. Literatura evului mediu urmarea exclusiv apoteozarea legendara a membrilor clasei feudale, laudandu-le orgoliul dornic de glorie, de onoare si de stapanire, celor simpli neoferindu-le decat lauda supunerii.

Dupa aceasta, literatura generata in Occident de Renastere, tocmai din reactie fata de o atare lauda a supunerii, a recomandat insului refuzul oricarei autoritati si aprobarea deschisa a tuturor pornirilor.

Un umanism complet n-a existat nici in evul mediu, nici in epoca generata de Renastere, pentru ca in nici una dintre aceste doua epoci nu s-a urmarit formarea unui om care sa fie factor de comunicare si de armonie sociala, ci a individului apt de dominare si avid de slava desarta; in evul mediu, pentru membrii clasei feudale, in Renastere, pentru oricare individ capabil sa parvina prin orice mijloace la o asemenea situatie.

Renasterea, din acest punct de vedere, sta intr-o continuitate cu evul mediu. Il principe al lui Machiavelli e reprezentativ pentru tipul occidental de feudal si chiar de capitalist modern, in timp ce modelul recomandat de Neagoe Basarab este reprezentativ pentru omul rasaritean, pe care il propovaduiesc ganditorii bizantini si care n-a putut fi inlocuit in aprecierea si dragostea poporului nostru de nici un alt model, fie el chiar cel al umanismului individualist, de origine occidentala, pe care multi dintre intelectualii nostri l-au consemnat ca superior celui rasaritean.

Se poate spune ca umanismul occidental medieval si modern nu e umanismul care dezvolta si cultiva armonios toate puterile omului in asa fel, ca sa slujeasca bunei si armonioasei convietuiri sociale.

Evul mediu occidental a urmat perioadei de migratie si barbarie a unor popoare care au fost incadrate in Imperiul Roman, apoi increstinate cu sila si tinute intr-o randuiala exterioara prin forta seniorilor feudali si cavaleri, trecuti si ei la crestinism direct de la viata barbara.

Conducatorilor de triburi migratoare li s-a lasat forta, dar li s-a recomandat folosirea ei in slujba crestinismului, prin aceasta ca devenind un obiect de laudat ca servind unui nobil scop. Poporului in schimb, cu acelasi argument i s-a recomandat supunerea fata de cavaleri. Desigur insa ca daca supunerea nu era acceptata de bunavoie, era impusa cu sila.

Ce-i drept, unor popoare iesite recent din barbarie nu li se putea cere mai mult, ele neputand fi educate de la inceput in spiritul unui umanism prea inalt. Dar in loc ca ordinea impusa sa fie numai o faza de trecere spre un umanism mai inalt, realizat printr-o educatie asidua, ea s-a permanentizat ca un instrument de dominare tot mai rigida, provocand reactia unei alte extremitati, tot atat de deficienta sub raportul umanist.

De aceea s-a spus, si pe drept cuvant, ca crestinismul in Occident, impus cu sila unor popoare barbare, trebuia sa le ceara la inceput acestora foarte putin: cavalerilor o anumita fidelitate formala fata de crestinism si o lupta armata pentru intinderea lui, iar poporului, supunerea si retinerea de la ucideri si de la jaf.

Dimpotriva, in lumea greaca, siriana, egipteana si, putem spune, in cea traco-dacica, cu viata statornicita de lunga vreme si in contact de secole cu cultura elena, devenita elenista, si cu ordinea romana, crestinismul a gasit populatii de un nivel spiritual superior, carora li se putea descrie un ideal de om cu mult mai inalt.

Evul mediu in Rasarit, neurmand unei epoci de barbarie, a avut alt caracter decat cel din Apus. Deci el n-a trebuit sa fie urmat nici de o Renastere ca cea din Occident, opusa unui ev mediu care nu facuse aproape nimic pentru formarea omului, ci se multumise sa-l tina intr-o ordine prin forta exterioara.

Popoarele din sud-estul european au trait un ev mediu al supunerii sub stapaniri straine, trecatoare sau durabile (goti, vandali, mongoli, turci, apoi popoare din Occidentul Europei). Pregatirea Renasterii pentru ele a constat in lupta treptata pentru eliberarea nationala de sub o stapanire straina, care a reprezentat si opresiunea sociala medievala.

Pentru poporul roman, acest ev mediu, opus omeniei sale, se intindea de la granita sa occidentala incolo, patrunzand insa in oarecare masura si pe teritoriul sau de la nordul si vestul Carpatilor.

Un ev mediu asemanator era sustinut si pe teritoriul Tarilor Romane prin oprimarea otomana si prin boierii fanarioti, instrumente ale aceleia. El l-a repudiat si s-a aparat impotriva lui. Pana la urma acesta i-a impus iobagia, dar niciodata chipul inferior de om iesit recent din barbarie nu i-a putui fi infiltrat ca model in fire, el avand din trecut in fiinta sa un alt chip, mult superior acestuia.

Cam din aceleasi motive nici Renasterea occidentala n-a inseninat pentru poporul roman aparitia unui umanism superior. Caci el reprezenta o alta extremitate, tot asa de unilaterala fata de umanismul evului mediu.

Orientul sud-estic european caruia ii apartinea poporul nostru, mostenitor spiritual al Bizantului si al romanitatii tracice de la sudul si nordul Dunarii de Jos, a pastrat de altfel, din acest punct de vedere, un nivel mult superior Occidentului.

Pentru acest motiv, popoarele migratoare - slavii si bulgarii - care s-au asezat in anumite parti ale acestui teritoriu, intalnind "omenia" superioara a populatiei in mijlocul careia s-au asezat, au fost mult innobilate spiritual.

Turcii in schimb, cucerind mai tarziu sud-estul european si neasezandu-se masiv in mijlocul acestor popoare carora prin religia lor deosebita le-au ramas exteriori, au profitat prea putin de acest lucru.

Pe baza acestor considerente se poate spune ca criza actuala a Occidentului se datoreste enorm faptului ca aceasta parte a lumii n-a ajuns niciodata la umanismul superior al spiritualitatii orientale bizantino-traco-romane. Criza aceasta e, poate, semnul ca popoarele respective nu mai pot merge pe aceasta linie a supunerii depersonnlizantc sau a revoltei individualiste, simtind trebuinta unui umanism de factura superioara, pe care nu-l pot gasi in traditiile lor.

Starea aceasta superioara, pe care o avea poporul nostru la asezarea ungurilor si la instalarea unui ev mediu de stil occidental in vecinatatea sa, l-a ajutat sa-si mentina o situatie de popor egal cu ungurii si cu sasii asezati ulterior in Transilvania, pana la inceputul secolului XIV. Aceasta o recunosc istoricii mai noi, pe baza documentelor si a cronicilor din acel timp.

Adolf Armbruster scrie: "Romanii transilvani (si nu numai cei din Tara Fagarasului) se allau la lumina versurilor lui Ottokar si a documentelor interne, intr-un stadiu de organizare politica si de stratificare socio-economica asemanator celui al sasilor si secuilor. Evolutia lor identica si paralela a fost intrerupta de dinastia angevinilor. Romanii transilvani au cazut in situatia lor inferioara din doua motive: pe de o parte, din cauza religiei lor ortodoxe «schismatice», de care romanii au tinut in evul mediu cu o tenacitate rar intalnita, intrucat ea se identifica in gandirea vremii in mare masura cu insasi fiinta lor nationala; pe de alta parte, regalitatea angevina si-a dat seama de pericolul politic ce-l reprezentau romanii transilvani mentinuti in continuare in situatia lor privilegiata, identica cu a celor trei natiuni transilvane; acest pericol se nascuse in urma aparitiei Tarii Romanesti si a Moldovei, imbold spre o regrupare, imitare sau focare de atractie politica a romanilor transilvani, adica intr-o regiune cu puternice traditii si aspiratii de autonomie isi care era greu controlabila de o regalitate."

Armbruster mentioneaza in nota canonul 53 al Conciliului de la Lateran din 1215, ca temei pentru masurile angevinilor de punere a romanilor intr-o stare de inferioritate, adica in stare de iobagie.

De fapt, canonul acesta, recunoscand ca in anumite regiuni in care s-au instalai feudalii catolici populatia nu achita dijma Bisericii catolice pentru ca traditia ritului ei nu prevedea aceasta si constatand ca feudalii nou instalati le dau acelora parti din terenul lor pentru a-l lucra fara a-i obliga sa achite nici de pe acestea dijma bisericilor, pentru ea in felul acesta sa aiba un mai mare venit de pe aceste terenuri sau mai multa mana de lucru, ii obliga pe feudalii respectivi sa impuna acestor persoane, carora le dau parti de lucrai din terenul lor, sa achite dijma bisericilor catolice, pentru ca insasi legea divina o cere.

Vedem din aceasta doua lucruri: populatia romaneasca din Transilvania nu se alia intr-o stare de iobagie inainte de instalarea feudalilor catolici pe teritoriul ei si, al doilea, Biserica romano-catolica justifica dreptul ei la dijma de la populatia agricola, deci mentinerea ei intr-o stare de aservire economica, prin legea divina, legea divina fund astfel considerata ca factorul determinant al feudalismului Bisericii.

Mentionand cazurile de deposedare, a romanilor in secolul XIV studiate de Maria Holbau, Armbruster se intreaba: "Oare procesul de deposedare a romanilor transilvani nu trebuie pus in legatura cu canonul 53 al Conciliului de la Laleran din anul 1215?"

Din aceste documente reiese destul de evident faptul ca conciliilc Bisericii din Apus extindeau asupra romanilor ortodocsi transilvaneni starea de iobagie din Occident, deci un ev mediu specific Occidentului si sanctificat de ca ca atare, cata vreme Biserica de Rasarit nu-l sustinea.

Dar in ciuda acestei iobagii exterioare, romanii isi pastrau libertatea lor interioara fata de o Biserica ce le era straina si fata de regimul feudal occidental, strain si el pentru ei, dar extins tot mai mult si asupra lor.

Romanitatea orientala isi pastra in spiritualitatea ci bizantina si autohtona o libertate pe care o Biserica ce folosea limba latina, dar se germanizase in mare parte, pierzandu-si legatura eu spiritul grec si romanic oriental, i-o rapea exterior, un umanism integral promovat de bogata literatura a spiritualitatii bizantine.

Astfel, prin carti ca aceea a lui Neagoe Basarab, ca Varlaam si Ioasaf, s-a promovat in constiinta poporului nostru omenia din care a rasarit chipul lui Fat-Frumos si al tuturor eroilor basmelor noastre, rasariti din popor, croi care nu umbla dupa aventuri pentru aventuri sau pentru dominatie asupra altora, asemenea cavalerilor occidentali, ci pentru a salva principii care stau la baza firii, eroi care inving prin binele ce-l fac celor mici si asupriti, prin istetimea lipsita de viclenie, prin puritate si printr-o modestie careia ii repugna fanfaronada puterilor superioare care tin cumpana dreptatii si conduc spre biruinta binelui.

In chipul lui Fat-Frumos, granita intre om si puterile superioare e totusi strict observata, cum nu e in chipul cavalerilor occidentali, apoteozati in spirit panteizant. Fat-Frumos nu e un cavaler, ci e odrasla unor oameni saraci, fie fiul cel mai mic si cel mai smerit sau mai putin luat in scama al unui imparat iubitor de popor.

Zmeul, in schimb, e proprietarul inuman al unui castel strabatut de duhuri necurate, dispunand in aparenta de o putere superioara, intunecata, pana la urma biruit insa tot cu ajutorul vrajitoresc al unor iasme, biruit de puterea pe care i-o da lui Fat-Frumos faptul ca lupta pentru o cauza dreapta.

Boierii lipsesc cu totul din basmele poporului sau nu au nici un rol pozitiv. In basme e prezent numai poporul si imparatul, care e un batran cu grija de popor. Nepreocuparea de slava desarta si de aducerea sub stapanire a unor noi supusi corespunde cu toata doctrina pedagogica umanista a literaturii bizantine, care descrie drumul spre omul desavarsit ca un drum de eliberare de sub cele opt patimi: lacomie de mancare, voluptatea trupului, lacomia de avere, mania, intristarea, lenea, slava desarta, mandria, si de inlocuirea lor cu virtutile opuse.

Neagoe Basarab recomanda si el ferirea de aceste patimi. Recomanda pe larg ferirea de mancare si bautura peste masura: "Ca izjdarirea tuturor patimilor este mancarea cea peste satie" (p. 225, partea a Ii-a, cap. III).

Recomanda milostenia ca o frana impotriva lacomiei de bogatie: "Ca omului din toata avutia lui cea multa ce are, nimic nu se va cunoaste, fara,numai numele cel bun si bunatatile (faptele bune) ce va fi facut in aceasta lume" (p. 265, partea a II-a, cap. VIII).

Neagoe ii recomanda fiului sau ca in loc sa stapaneasca fara mila asupra saracilor si supusilor, "sa se gandeasca ca acel venit e luat de la saraci si de la cei ce sunt sub biruinta ta, care i-au dat Dumnezeu sub mana ta" (p. 292, partea a Ii-a, cap. X).

Despre lenevie spune: "Somnul cel mult ingroasa mintea, iar privegherea o subtie", insa privegherea spre cele bune, nu in petreceri (p. 224, partea a II-a, cap. III).

Despre manie zice: "Bunatatea face curatenie, iar mania face patimi" (ibid.).

Despre pizma sau despre intristarea pentru bunatatea altuia, spune: "Si cum mananca carii copaci si gandacii ii fac fara frunze, asa si pizma ii pierde sufletul omului" (p. 225).

Prin sentinte asemanatoare, de o rara plasticitate, inrudite cu ale ganditorilor bizantini, caracterizeaza pustietoarelc urmari ale slavei desarte: "Ca cum rugina pre fier, asa mananca si pre om slava cea omeneasca, daca i se va lipi inima de dansa. Si cum se infasura volbura sau curpenul de vita si pierde roada ci, asa, fatul meu, piiarde trufia roada imparatului sau a domnului" (ibid).

Tipul omului comunitar pe care urmarea sa-l formeze spiritualitatea rasariteana, sadita continuu in constiinta poporului roman, nu numai ca a ramas viabil pana azi, ci e tipul omului comunitar spre care nazuieste in mod deosebit de intens intreaga comunitate contemporana, care nu mai suporta individualismul.

Tipul de om dupa care a nazuit poporul nostru nu este tipul de om al evului mediu si nici al Renasterii, tipuri ale paturii feudale sau burgheze din cele doua evuri, ci tipul de om pururi valabil, agreat de popor in tot timpul, incepand cu articularea spiritualitatii bizantine, pe dedesubtul putinilor reprezentanti ai unei mentalitati individualiste medievale sau moderne.

Acest tip se impune azi si paturii intelectuale, si conducerii societatii de pretutindeni. El incepe sa aiba, prin aceasta, o aplicare generala pe planul culturii si al ordinii sociale. Un astfel de tip a nazuit sa-l formeze cultura poporului nostru spre deosebire de cel medieval sau modern, al carui elogiu l-a facut cultura Occidentului. Datorita lui a ajuns si la criza de azi, tipul de om pe care l-a cultivat devenind imposibil pentru o sanatoasa convietuire sociala.

Daca in Occident intelegerea relatiilor intre oameni s-a miscat intre individualismul care separa in mod rational pe oameni, fara sa-i uneasca in profunzime, si o unitate panteista (Eckhart, Bohme), care anuleaza originalitatea si valoarea eterna a persoanelor, la romani modelul acestor relatii il da satul, in care nu este nici individualismul separatist, nici dictatura care dispretuieste persoanele, ci le uneste intr-o comuniune care pretuieste identitatea ireductibila a fiecarei persoane. Fiecare ins este pretuit pentru farmecul lui unic, dar fiecare tine sa placa tuturor, sa fie pretuit de toti.

Comuniunea voita este unitate in libertate. intr-un sat de langa Fagaras, copilul este invatat sa se roage: "Doamne, tine pe taica si pe maica! Doamne, tine vitele! Doamne, ajuta-mi sa nu ma fac de ras in sat!" Viata satului romanesc e un model ideal pentru organizarea politica a statului.

Pr. prof. Dumitru Staniloae