Puterea de dragoste

Distinctia intre sexe isi are originea in natura, dar nu se identifica cu natura, asa cum nu se identifica nici cu ipostasul omului. Este si aceasta una din energiile naturii, unul din modurile in care este activata realitatea existentiala a naturii, caracterul unic, neasemanat si irepetabil al fiecarui ipostas uman concret.

Stiinta psihologiei ne certifica astazi ca elanul erotic nu apare la om numai la varsta cand ii este necesar pentru a servi inmultirea speciei umane. Din momentul nasterii sale, pornirea iubitoare fata de mama constituie prima posibilitate de relatie vitala - posibilitate care edifica personalitatea insasi a omului si punctul de plecare pentru intrarea sa in lumea oamenilor, in spatiul vietii ca si comuniune.

Fara distinctia dintre sexe si elanul erotic care o insoteste, faptul relatiei, al comuniunii, al iubirii, erosul, s-ar limita poate la nivelul comportamentului, al impreuna petrecerii, al legaturii psihologice.

Datorita distinctiei dintre sexe, erosul este elan si premisa de viata, premisa fundamentala pentru realizarea si manifestarea ipostasului personal al vietii. Ipostasul personal al omului, chiar si in ceea ce priveste originea sa biologica, este rod al dragostei dintre alti doi oameni.

Dar chiar alcatuirea si manifestarea personalitatii subiectului uman este rezultat al posibilitatii de relatie, de comuniune, de raportare erotica. Relatia pruncului cu mama este una erotica nu pentru ca ar urmari perpetuarea speciei, ci pentru ca este o relatie constitutiva de viata. Mama transmite pruncului viata nu metaforic si simbolic, ci la modul propriu si real. Ii da hrana-premisa a vietii, si impreuna cu aceasta mangaierea, afectiunea, primele cuvinte care se adreseaza acestuia, adica prima posibilitate de relatie, simtul unei prezente personale, fara de care pruncul n-ar intra niciodata in lumea oamenilor, in lumea limbajului si a simbolurilor, a identitatii existentiale si a numelor.

Nu este deci nici intamplatoare, nici pur si simplu metaforica sau analogica relatia dintre distinctia sexelor si crearea omului "dupa chipul" lui Dumnezeu. Omul infatiseaza pe Dumnezeu pentru ca este persoana, existenta personala. Dar persoana se diferentiaza de individul biologic exact pentru ca existenta sa nu este data in mod natural, ci se realizeaza ca fapt de relatie de dragoste si comuniune. Distinctia dintre sexe permite omului sa dea ipostas natural (ipostas naturii) existentei sale personale, sa fie activata raportarea personala ca fapt constitutiv al ipostasului si unificator al naturii omului.

De aceea, nu este intamplator ca relatia lui Dumnezeu cu omul (relatia prin excelenta, cea care constituie viata ca ipostas personal) a fost infatisata intotdeauna prin relatia de dragoste dintre barbat si femeie. Cand poporul lui Israel este necredincios fata de Dumnezeu si se inchina la idoli, profetii ii reproseaza ca savarseste adulter (Ieremia 13, 27), necinsteste unicitatea relatiei prin care Dumnezeu l-a asezat pe acesta in locul iubitei (Osea 2, 25; Romani 9, 25).

Relatia lui Dumnezeu cu poporul sau, cu fiecare membru al poporului sau, este o taina nuptiala, de dragoste. Pentru exegeza eclesiala, acesta este singurul motiv pentru care o cantare de dragoste, Cantarea Cantarilor, si-a gasit loc intre cartile Vechiului Testament.

Dar relatia de dragoste dintre Dumnezeu si poporul lui Israel este chip si preinchipuire numai a unirii pe care a realizat-o Dumnezeu cu omenirea in Persoana lui Hristos prin intermediul Trupului Lui, care este Biserica. Aceasta este "taina cea mare" pe care o descrie Sfantul Apostol Pavel (Efeseni 5, 23-33) si pe care o ilustreaza parabolele Evangheliilor cu scene luate din ospete si mese de nunta.

In Noul Testament, Hristos este Mirele Bisericii si Mirele sufletului fiecaruia dintre noi - Dumnezeu indragostit de persoana fiecarui om. In special in Evanghelia lui Ioan, viata vesnica pe care a venit sa m-o daruiasca Mantuitorul Hristos este definita de verbul a cunoaste, cu care in limbajul biblic este redat intotdeauna cuvantul ebraic care indica relatia de dragoste dintre barbat si femeie: "Aceasta este viata vesnica: sa te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat si pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos" (Ioan 17,3).

In traditia patristica, Dumnezeu insusi, in viata Sa interioara treimica, va fi definit ca "plenitudinea iubirii", plinatatea unitatii iubitoare indisolubile, "erosul acesta este iubirea, caci este scris ca Dumnezeu este iubire" . Acest eros este extatic, "in masura sa nasca in Dumnezeu un elan iubitor", care intemeiaza si constituie fiintele cele "din afara Lui": "Acesta, care este cauza tuturor, printr-un prisos de bunatate iubitoare iese in afara Sa si astfel El iubeste si este cuprins de iubire. Si coboara din locul care este mai presus de toate catre ceea ce este in toate".

Singurul mod prin care omul poate sa descrie experienta primirii acestei iubiri si a raspunsului la aceasta iubire este iarasi relatia dintre barbat si femeie: "Caci iubirea Ta a fost peste mine ca si iubirea femeiasca".

In literatura ascetica, modelul iubirii lui Dumnezeu pentru om si a omului pentru Dumnezeu va fi cautat tot in formele erosului omenesc, chiar ale erosului trupesc, nu in formele idealiste ale nostalgiei platonice: iar dragostea trupurilor sa-ti fie chip al dragostei de Dumnezeu. "Dumnezeu se apleaca asupra sufletului care doreste sa se pocaiasca ca un indragostit care-si doreste atat de mult pe iubita sa."

"Nu este un lucru necuvenit a asemana chipurile dorului, fricii, sarguintei, ravnirii si robiei omenesti cu cele ale dragostei lui Dumnezeu. Fericit este cel ce are fata de Dumnezeu un dor asemanator celui pe care-l are indragostitul nebun fata de iubita lui".

Daca iubirea (eros) exprima mai mult o pornire oarba instictuala spre placere senzuala, si nu eliberarea persoanei de necesitatile si cerintele naturii, in vederea realizarii vietii ca intrepatrundere iubitoare a doua persoane, aceasta se intampla deoarece noi cunoastem iubirea in starea ei de cadere, o cunoastem ca pacat, ca esec existential si ca pierdere a scopului si a telului sau. Si totusi, chiar si in starea de cadere si de pacat, iubirea (erosul) face posibila unirea fizica a doua ipostasuri diferite si constituirea unor noi ipostasuri personale. Si aceasta pentru ca pastreaza inca ceva din forta iubitoare care, ca chip al lui Dumnezeu, s-a intiparit naturii noastre. Este puterea iubitoare care poate face posibila nu numai unirea a doua ipostasuri diferite, ci si a doua naturi diferite, care il poate face pe om "partas al firii celei dumnezeiesti", "in intregime si in toate coplesit de Dumnezeu, devenind tot ceea ce este Dumnezeu, fara a se identifica dupa fire cu El" . Scriitorul operelor areopagitice vede "ecoul slab" al acestei puteri iubitoare chiar si in desfranatul "care se lasa purtat spre viata cea mai de jos, dus fiind de pofta irationala".

Iar Sfantul Maxim Marturisitorul recunoaste chiar si in atractia erotica a animalelor necuvantatoare, ca si in forta de atractie care constituie "intrepatrunderea coerenta" a intregii creatii, o pornire (elan) iubitoare (erotica) unitara si o miscare de intoarcere la unitatea vietii dumnezeiesti. Toate acestea inseamna ca pentru antropologia eclesiala distinctia dintre sexe nu slujeste nici numai scopul natural al perpetuarii speciei umane, nici numai o diferentiere a rolurilor sociale, diferentiere care permite alcatuirea "celulei" vietii sociale, familia.

Inainte de orice altceva, distinctia dintre cele doua firi umane, barbateasca si femeiasca, si atractia erotica a existentelor de sex opus conduc la finalitatea sa naturala si la scopul sau elanul erotic universal aflat in natura. Slujeste intruchiparea in natura a modului de viata treimic - intrepatrunderea personala reciproca a vietii in limitele naturii create - si are drept scop final unirea indumnezeitoare a omului cu Dumnezeu.

Daca omul refuza acest tel si scop, iubirea (erosul) degenereaza intr-o patimire fara iesire a naturii. Natura patimeste din cauza erosului, il suporta ca pe o chinuitoare si mereu neimplinita dorinta de implinire existentiala si ca pe o nemiloasa necesitate a perpetuarii speciei. Pacatul este exact esecul erosului de a realiza scopul catre care tinde, adica unirea omului cu Dumnezeu. Erosul se transforma atunci intr-o reluare perpetua a tragediei Danaidelor, intr-o nesatioasa pornire a naturii de autosatisfacere, de voluptate si de placeri ale simturilor individuale. Nu mai este fapt de comuniune si relatie de iubire, ci de supunere a celuilalt la cerinta si nevoia subiectiva de placere.

Numai cand forta iubitoare (erosul) care este indreptata spre persoana de alt sex va duce la depasirea iubitoare a individualitatii naturale (adica: omul sa se depaseasca pe sine ca individ, dorintele, nevoile si cerintele sale individuale, sa inceteze a avea in vedere numai supravietuirea sa individuala si sa inceapa sa traiasca de dragul celuilalt, din dragoste pentru celalalt), numai atunci se elibereaza drumul raspunsului omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, iar erosul devine cale a vietii si dar de viata.

De aceea, prototip al iubirii conjugale este iubirea jertfelnica a lui Hristos pentru Biserica (Efeseni 5, 23-33), moartea de buna voie a individualitatii naturale pentru a se realiza viata ca iubire si daruire de sine. Hristos este cel dintai care intruchipeaza modelul "iubirii adevarate" si face posibila si raportarea noastra iubitoare la Persoana Sa: "El ne-a iubit pe noi mai intai" spune Fotie cel Mare, "pe cand noi eram vrajmasi si potrivnici. Si nu numai ca ne-a iubit, ci S-a lasat batjocorit, batut si rastignit pentru noi si socotit intre cei morti; prin toate acestea, El Si-a aratat dragostea Sa pentru noi".

In Biserica, unde este locul Imparatiei lui Dumnezeu, spatiul in care se realizeaza modul treimic de "viata adevarata", "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca" (Galateni 3, 28).

In Biserica existam in felul in care vom exista si dupa moartea individualitatii noastre fizice: nu cu puterile si cu capacitatile firii noastre, cu energiile noastre psiho-somatice, ci datorita iubirii lui Dumnezeu, Cel care "cheama la fiinta cele ce inca nu sunt" (Romani 4, 17) - datorita chemarii Sale iubitoare care constituie existenta noastra ca fapt de comuniune cu El.

Aceasta nu inseamna ca firea noastra este anulata in spatiul imparatiei. Inseamna ca se schimba modul in care se ipostasiaza (devine ipostas) firea noastra. Natura noastra nu mai devine ipostas (adica o existenta vie concreta) prin functiile si energiile sale proprii, ci datorita chemarii de dragoste a lui Dumnezeu. De aceea nici nu mai avem nevoie sa trecem prin posibilitatea naturala de distinctie intre partea barbateasca si cea femeiasca pentru a realiza existenta noastra naturala ca ipostas de viata, adica de dragoste si comuniune.

Aceasta realitate doreste sa o semnaleze cuvantul evanghelic atunci cand ne certifica faptul ca in spatiul "vietii celei adevarate" sexualitatea dispare, la fel si distinctia dintre sexe: "Fiii veacului acestuia se insoara si se marita; iar cei ce se vor invrednici sa dobandeasca veacul acela si invierea din morti, nici nu se insoara, nici nu se marita. Nici sa moara nu mai pot, caci sunt la fel cu ingerii si sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii" (Luca 20, 34-36).

Invierea, care desfiinteaza relatia conjugala asa cum desfiinteaza si moartea, este "inviere din morti". Presupune moartea modului natural, autonom de constituire a ipostasului nostru - moartea de voie sau fara de voie a individului, care isi constituie ipostasul din puterile si energiile firii sale. Trebuie sa intervina o moarte pentru ca "ceea ce este muritor sa fie inghitit de viata" (2 Corinteni 5, 4). Spre aceasta moarte au curajul sa se indrepte de bunavoie monahii Bisericii. Ei refuza casatoria, modul natural de autodepasire iubitoare (erotica) a individualitatii, si incearca saltul de a ipostasia iubirea si trupul in modul imparatiei. Sa existe numai prin ascultare si nevointa, asceza, numai prin abdicarea de buna voie de la natura, sa-si traga existenta si viata din chemarea de dragoste pe care o adreseaza Dumnezeu omului, in acest sens, monahii Bisericii sunt avangarda dar si primele roade ale imparatiei - ale imparatiei care se zamisleste in pantecele Bisericii. Noi ceilalti, cei multi, avem nevoie de ajutorul pe care ni l-a daruit Dumnezeu (Geneza 2, 18) pentru a ajunge, urmand exemplul jertfei lui Hristos, la moartea si invierea pe care monahii le reusesc prin acel salt.

Amandoua drumurile, si cel al monahilor si cel al casatoritilor, sunt la fel de respectabile si validate in Biserica, din moment ce telul lor este comun: viata libera de spatiu, de timp, de stricaciune si de moarte.

Christos Yannaras

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Oboseala si dragoste
  Publicat in : Editoriale