Pedagogia divina in spiritualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur

Pedagogia divina in teologia hrisostomica

 

In teologia Sfantului Ioan Gura de Aur ceea ce este "divin" tine de Revelatie. Nu Intruparea Logosului este "Revelatie", ci Jertfa lui Hristos ca incununare a lucrarii Sale, care a pus in lumina "venirea" prin Nastere, "aratarea" prin Botez (Epifanie) si lucrarea Sa ca "Semanator" sub auspiciile Duhului Sfant cu Numele "Hristos". In acest sens Mantuitorul este "Usa" (Ioan 10,9) de intrare, pentru "iesirea" la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. Este o "intrare" ca in pamantul fagaduintei. Astfel, lucrarea Sa ca "vorbire" inceteaza si urmeaza cea de "vestire", asa cum "mana" a incetat dupa intrarea in pamantul fagaduit: "Pana acum v-am vorbit in pilde, dar vine vremea cand nu va voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vesti despre Tatal" (Ioan 16,25).

Prin Invierea lui Hristos, Duhul Sfant este mai intai "Duhul Adevarului". Impactul aratarilor dupa Inviere a insemnat acea "vestire" ca umplere de bucurie negraita, apofatica (1Cor. 15,14). Mantuitorul nu-si descrie Invierea decat ca "Adevar" (Ioan 14,6), nu ca o "minune", de ar fi si cea mai mare. Acest "Adevar" desleaga din legaturi (Ioan 8,32) si deschide ochii pentru intelegerea vietii si lucrarii prin trupul lui Hristos jertfit ca printr-o "catapeteasma" (Evrei 10,20).

Duhul Sfant este, insa, si "Mangaietorul", reveland in ucenici chipul lui Hristos Insusi semanat pedagogic in ei prin lucrare tainica, o lucrare relevanta, catalizatoare si harica de "scriere in inimi" (Ier. 31,33). In acest sens, "harul" insemna mai intai "a face" si apoi "a invata" (Mt. 5,19), ca implinire a profetiei mesianice: "Dreptatea va merge inaintea Lui si va gati calea pentru pasii Sai" (Ps. 84,14). Lucrarea Duhului este o Revelatie de vadire a lui Hristos in ei ca o "infiere" si aceasta lucrare este de fapt titlul Duhului de "Mangaietorul": "Am vazut caile lor, dar ii voi vindeca, ii voi povatui, ii voi odihni si ii voi mangaia" (Isaia 57,18). Mantuitorul spunea despre Duhul Sfant ca: "Lumea nu poate sa-L primeasca pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste, voi insa Il cunoasteti caci ramane la voi si in voi va fi" (Ioan 14,17). Duhul da puterea de a-L invoca pe Dumnezeu ca "Tata", deoarece El infiaza pe oameni in Hristos. Aceasta este "cunoasterea singurului, adevaratului Dumnezeu si a lui Iisus Hristos pe care L-ai trimis", lucru echivalent cu "viata vesnica" (Ioan 17,3), singura ipostaza a cunoasterii lui Dumnezeu prin bucurie negraita. Aceasta stare este simbolizata prin "haina de nunta" (Mt. 22,12).

In acest fel credinta in Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos este echivalenta cu o "inviere" in cadrul vietii de pe pamant (Ioan 5,24-26), care in urma pacatului stramosesc intrase in moartea sufleteasca a necunoasterii lui Dumnezeu. "Moartea" din viata pamanteasca este urmarea "portilor iadului" de pe pamant (Mt. 16,18), pe care le-a biruit Hristos (Ioan 16,33) si a ramas "viu" (Ioan 14,19). In acest fel nici moartea ca "intrare in pamant" (Fac. 3,19) nu L-a putut tine. Dimpotriva, moartea a insemnat doar "sfintirea" vietii lui Hristos ca cea mai mare minune din univers. Duhul Sfant va vadi aceasta "viata" in ucenici ca "aur lamurit in foc" (Apoc. 3,18) si "comoara ascunsa in tarina" (Mt. 13,44). Ospatul cu "Vitelul ingrasat" (Lc. 15,23) confera Duhului calitatea de "Vistier al bunatatilor". In Hristos, Cuvantul este sfintit ca "adevar" prin Jertfa: "Sfinteste-i intru adevarul Tau, Cuvantul Tau este adevarul" (Ioan 17,17); "In timpul noptii un inger al Domnului a deschis usile temnitei si scotandu-i le-a zis: Mergeti si graiti poporului in Templu toate cuvintele Vietii acesteia" (F.Ap. 5,19-20), "plina de har si de adevar" (Ioan 1,14), asa cum este din veci firea divina, dar care acum este aratata datorita Intruparii ca deosebire de Legea lui Moise, care "s-a dat" pe cand "harul si adevarul au venit" (Ioan 1,17). Harul si Adevarul sunt in Hristos puterea de scriere a voii lui Dumnezeu in inimi. "Adevarul" este "puterea data ucenicilor de a se face fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12) prin "dezlegare din legaturi" (Ioan 8,32) si "incingere a mijlocului" (Lc. 12,35), o stare simbolizata prin "untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte" (Mt. 25,4).

De cate ori subliniaza: "Prin har sunteti mantuiti" (Efes. 2,5;8), Apostolul scoate in evidenta asemanarea cu Hristos ca indreptare prin lepadare de sine. In acest sens autorii patristici vor spune despre ingamfarea stiintei omenesti: "Cand Hristos a inviat, mitul a incetat!", acesta insemnand in mitologie fie munca lui Sisif, fie mersul sarpelui, in conformitate cu teoria ciclurilor recurente. Sf. Ioan Gura de Aur arata ca mai rea este moartea de deasupra decat intoarcerea in pamant: "Intrucat murim de o indoita moarte, inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata, nu de mult, din pacat; ne-am ingropat impreuna cu El in Botez si am inviat impreuna cu El prin Botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate, a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat pe cea mai mare, asteapta si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cea cumplita a pacatului si dezbracand haina cea veche. Sa nu desnadajduim, dar, nici de invierea cea mica. Cu invierea mai mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat". Credinta ca iesire din "moarte" prin lepadare de sine si asemanare cu Hristos, pune in lumina pe omul adevarat zidit ca "fiu al lui Dumnezeu" (Ioan 1,12). Este vorba de o "pruncie" a chipului lui Dumnezeu sub auspiciile adancului Duhului Sfant aratat in Hristos de la Botez. La acest chip originar ii calauzeste pedagogic Hristos pe cei ce Ii urmeaza Lui ca o adancire baptismala.

Aceasta antropologie teologica si biblica constituie o coordonata hotaratoare a spiritualitatii hrisostomice. Daca Sf. Vasile cel Mare insista in teologia sa liturgica asupra Revelatiei prin Jertfa, tot astfel Sf. Grigorie Teologul arata comuniunea treimica in cele de sus, descoperita prin adancul revelat. Deosebit de importanta in teologia acestui autor este sublinierea ca stiintele pot cunoaste numai "atotputernicia" divina, pe cand puterea harului ca Revelatie este numai lucrarea lui Dumnezeu in Hristos. In "Confesiunile" Fericitului Augustin gasim, in acest sens, expresia: "Mira profunditas!". Dar, in spiritualitatea sa, Sf. Ioan Gura de Aur subliniaza caile care duc la aceste adancuri ale Sfintelor Scripturi ca lucrare pedagogica a harului divin. "Pedagogia" inseamna pentru el "a da in dar" ceea ce "s-a primit in dar" (Mt. 10,8), astfel ca el nu poate fi considerat doar un precursor al pedagogiei ca stiinta, ci unul din cei mai mari interpreti ai "pedagogiei divine". Deci, in teologia sa nu poate fi vorba despre un manual de pedagogie in sensul modern al cuvantului, nici nu se poate gasi o definitie a educatiei. In operele sale preponderent exegetice educatia copiilor are o importanta hotaratoare, nu numai in pedagogia crestinismului primar, ci si in cadrul pedagogiei moderne si contemporane. Cu toate ca nu e singurul autor patristic preocupat de pedagogie, Sf. Ioan Gura de Aur a dat atentie educatiei copiilor si tineretului mai mult decat alti autori din convingerea profunda in posibilitatea schimbarii omului in lumina Revelatiei prin Hristos, intrucat orice reforma sociala se poate realiza numai prin indreptarea omului dupa chipul lui Dumnezeu.

Problema educatiei este tratata fragmentar in omilii exegetice, dar si intr-o lucrare speciala: "Despre slava desarta si educatia copiilor". Cu referire la indreptarea in Hristos dupa chipul lui Dumnezeu, prin lepadarea slavei desarte, autorul arata ca educarea copiilor este mai importanta decat orice alt bun al vietii pamantesti. Autorul pune mai intai problema "slavei desarte", deoarece aceasta este pentru adulti o urmare a pacatului stramosesc odata cu "toate cele din lume" care "nu sunt de la Tatal", adica: "pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii" (1 Ioan 2,16). In a doua parte a acestei lucrari el arata educatia sufletului ca pe o valoare nepieritoare. Aceasta educatie este ca o "preotie" si o conditie a mantuirii pentru mame, cum arata Apostolul (1Tim.2,15). Inchinarea la Templu a lui Samuil de catre mama sa Ana este comparata cu sacrificiul preotului pe altar. In tratatul "Despre Preotie" se arata ca preotul trebuie sa fie educator, ca cel ce a primit in inima sa "Duhul Fiului lui Dumnezeu" (Gal. 4,6), si tocmai de aceea si porunca: "In dar ati luat, in dar sa dati" (Mt. 10,8). Pedagogia hrisostomica este mai intai calea celor "mari", ca sa ajunga "mici" si astfel, sa poata calauzi pe cei mici sa pastreze si cand vor fi mari "pruncia" chipului lui Dumnezeu din ei, deoarece acestia au simtul prezentei lui Dumnezeu inaintea celor mari, cand se spune: "Nu va mai fi nevoie sa se invete unul pe altul si frate pe frate, zicand: Cunoaste pe Domnul!, caci toti de la sine Ma vor cunoaste, de la mic pana la mare" (Ier. 31,34). In conceptia sa pe temei biblic, numai cele smerite deschid cerul. Cand spune: "Daca Hristos n-a inviat, am fi mai de plans decat toti oamenii" (1Cor.15,19), Apostolul are in vedere faptul, ca asemanarea cu Hristos a insemnat intr-adevar "lepadare de sine" (Mc. 8,34) pentru cei care au inlaturat tendinta de "a cuprinde lumea toata" (Mc. 8,35): "Tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor" (Mc. 8,33), mustra Mantuitorul pe ucenicul care Il oprea sa mearga la Jertfa. Dar, fara Invierea lui Hristos, "lepadarea de sine" ar fi pentru credinciosi cea mai jalnica stare a lor intre oamenii din lume. Trebuie tinut seama in acest sens si de dispretul, abuzurile si cruzimile din lume fata de "prunci", inclusiv prin oprirea nasterii dupa zamislire. "Pedagogia divina" va insemna, dimpotriva, impartasirea lui Hristos prin har, in sensul de "a nu mai fi copii cu mintea, ci doar cand e vorba de rautate" (1Cor. 14, 20). In Hristos pedagogia arata cat trebuie sa fie omul de matur pentru a se putea intoarce la pruncia chipului lui Dumnezeu si a o pastra, deoarece aceasta este calea desavarsirii (Efes. 4,13- 15).

Antropologia teologica a copilului si pedagogia divina in spiritualitatea hrisostomica

 

Tema pedagogiei la Sf. Ioan Gura de Aur a fost folosita adesea nu atat pentru punerea in lumina a coordonatelor revelationale ale pedagogiei sale, ci mai ales pentru a scoate in evidenta principiile pedagogiei moderne. Aceste coordonate revelationale sunt, insa, astazi, mai actuale si confera principiilor sale pedagogice valori spirituale permanente. In comparatie cu pedagogia moderna, Sf. Ioan apare ca un geniu al educatiei crestine integrale, ca unul care a patruns tainele divinitatii si ale sufletului omenesc si le-a impartasit in profunzimea lor prin interpretarea Sfintelor Scripturi. Ca cel mai mare interpret al Sfintelor Scripturi, el a pus in lumina calea apostolica vie a evenimentelor mantuirii. Rezultatul acestora in lucrarea lui Hristos a fost "invierea" cu duhul a celor ce I-au urmat si calitatea de "fii ai lui Dumnezeu" prin puterea data de a invoca Duhul Sfant (Ioan 1, 12). In acest fel, el a reprezentat calea patristica a exegezei, intrucat evenimentele ce au dus la intemeierea Bisericii constituie temelia liturgica a Sfintelor Scripturi, ca forma scrisa, ulterioara a Revelatiei: numai Jertfa Mantuitorului deschide "Cartea" ca "Mielul injunghiat" (Apoc. 5,9); numai in mana Pantocratorului este deschisa Cartea Sfanta pe care o tine in dreptul inimii Sale ca templu al Duhului Sfant. "Calea noua si vie" (Evrei 10,20) sfintita ca "Adevar" (Ioan 14,6) "prin catapeteasma trupului Sau" (Evrei 10,20) constituie "plinirea Legii si a Proorocilor" (Mt. 5,17).

Puterea educatiei era pentru Sf. Ioan Gura de Aur adancimea divina a Evangheliei, iar nu sistemele filosofiei antice, neputincioase pentru schimbarea vietii omului. Intr-o Omilie la Evanghelia dupa Ioan, interpretand cuvintele: "De Ma iubeste cineva, va pazi Cuvantul Meu" (Ioan 14,23), el arata puterea adevarului divin asupra sufletului omenesc. Razele luminii divine nu pot patrunde in suflet, daca acesta nu are privirea indreptata spre Hristos. Numai prin Hristos s-au deschis ochii oamenilor asupra Luminii inceputurilor pentru viata omeneasca pe pamant: "Voi deschide in pilde gura Mea si voi vesti cele ascunse de la inceputul lumii" (Mt. 13,35). In perioada prunciei si a copilariei urmarile pacatului stramosesc nu sunt prezente decat ca "inclinare", asa cum constata Dumnezeu cand a primit jertfa lui Noe dupa potop: "Nu voi mai blestema pamantul cum am facut, caci cugetele inimii omului sunt indreptate inspre rau inca din tineretile lui" (Fac. 8,21). Realitatea acestei "inclinari" reiese si din parabola neghinei semanate de catre "vrajmas" in grau, dupa cum arata Mantuitorul: "Daca a crescut paiul si a facut rod, atunci s-a aratat si neghina" (Mt.13,24-26). Tot la starea ingereasca a prunciei se refera si "protoevanghelia": "Dusmanie voi pune...intre samanta ta si samanta ei" (Facere 3,15). "Samanta" sarpelui insemna transferarea in lume ca o "semanare" a structurii acestuia, simbolizata profilactic de catre Dumnezeu prin "Pomul cunostintei binelui si raului". Ignorarea poruncii putea insemna moarte reala in ceea ce priveste viata duhovniceasca, urmata apoi de intoarcere in pamant ca viata traita numai cu paine, nu si cu tot cuvantul lui Dumnezeu, care i-a fost furat cu perfidie de vrajmasul lui Dumnezeu. Tocmai pentru ca isi inchisese inima prin neascultare, ceea ce avea ca urmare inlaturarea Luminii, sarpele isi "dublase" mintea, care insemna in aceste conditii "siretenie", "viclenie": "Sarpele era cel mai siret dintre toate animalele cate facuse Domnul Dumnezeu pe pamant" (Facere 3,1). Deci, sminteala la care i-a dus pe oameni, insemna semanarea in "grau" a "neghinei" (Mt.13,25).

Dumnezeu ii zidise pe oameni dupa chipul Sau treimic: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facere 1,26). Scopul zidirii omului era stapanirea peste toate cele zidite cu atotputernicia lui Dumnezeu, pe care El le daruia omului zidit ca o "sfintire" a Numelui Sau si spre incredere si ascultare. Dar luarea in stapanirea celor create, nu insemna "stapanirea" peste "aproapele", deoarece pecetea treimica a iubirii de aproapele ca de sine Insusi era un adaos al iubirii de Dumnezeu din toata inima, adica a bucuriei Duhului Sfant, ca taina a Imparatiei lui Dumnezeu "zidita de la facerea lumii" (Mt.25,34). Numai sminteala i-a facut pe oameni sa devina, in locul chipului treimic, doar "ca Unul din Noi" (Facere 3,22). Este vorba, insa, de o asemanare pur ipotetica pentru exprimarea in mod intuitiv a stricarii comuniunii si a inlocuirii chipului cu o structura individualista prin umplere de sine si de nesatiu al acapararii si stapanirii peste aproapele. Urmarea a fost stricarea Templului Duhului Sfant din inima prin inchiderea ei si dublarea mintii dupa chipul "sarpelui" simbolizat prin "pomul cunostintei binelui si raului", ceea ce insemna nu numai "rupere", ci si "vrajmasie" cu Dumnezeu: "Dumnezeu i-a facut pe oameni fara prihana, dar ei umbla cu multe viclesuguri" (Ecl.7,29). In aceasta stare "spinii si palamida patimilor" cresc de la sine, pe cand "graul" virtutilor nu se poate cultiva decat "cu sudoarea fruntii" (Fac.3,18).

Structura chipului sadit de Dumnezeu in oameni se intelege din cuvintele Evangheliei in legatura cu intruparea Logosului ca cel de-al doilea Adam (1Cor.15,44) care a fost trimis "cu cele ale voastre" (Lc.16,12): "Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi, si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1,14). Tocmai in semanarea acestui chip in oameni si partasia lor la El (2 Petru 1,4) a constat intreaga lucrare a Mantuitorului: "Lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am facut " (Ioan 17,4); "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine…Voiesc ca unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca M-ai iubit mai inainte de intemeierea lumii" (Ioan 17,22-24). Aceasta slava avea sa se arate la Inviere si va avea ca urmare "invierea" celor carora li se va arata: "Cu tine este poporul Tau in ziua puterii Tale, intru stralucirile sfintilor Tai" (Ps.109,3); "El va paste turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna" (Isaia 40,11).

Pentru restaurarea acelei "pruncii" treimice, Mantuitorul a fost trimis cu chipul Tatalui Sau "plin de har si de adevar" (Ioan 1,14), preamarit de ingeri la nasterea fiecarui prunc in lume: "Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, caci zic voua ca ingerii lor in ceruri vad pururea Fata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Mt. 18,10). Mantuitorul si-a inceput lucrarea dupa Botez cu numele de "Hristos" in puterea Duhului Sfant. Daca mai inainte de Jertfa, Mantuitorul spunea in rugaciunea de dupa Cina: "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor..." (Ioan 17,22), astfel, la randul lor, ucenicii au marturisit: "Din plinatatea Lui toti am luat har peste har" (Ioan 1,16). Dar "pruncia" inimii in Hristos inseamna desavarsire: "Pana vom ajunge la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii dusi de valuri, purtati incoace si incolo de orice vant al invataturii prin inselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor spre uneltirea ratacirii, ci tinand adevarul in iubire sa crestem intru toate pentru el, Care este Capul, Hristos" (Efes.4,13-15).

Insa, cu tot chipul ingeresc din copilaria lor, oamenii nu pot fi o cale a mantuirii, asa cum le-o doreste Dumnezeu: "Nu este vrere inaintea Tatalui vostru din ceruri sa piara vreunul dintre acestia mai mici" (Mt. 18,14), spunea Mantuitorul, adaugand apoi: "Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18,11), desigur, de la mana Sa atottiitoare. Intreg capitolul 18 din Evanghelia de la Matei este dedicat acestei realitati a chipului lui Dumnezeu in prunci si a nevoii restaurarii lui la maturitate, prin Hristos. Daca urmarile pacatului stramosesc sunt prezente in copii doar ca o "inclinare", in perioada adolescentei, acestea incep sa se manifeste mai ales prin neascultare fata de parinti, pentru inabusirea careia s-a dat in Decalog cea de a cincea porunca: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa iti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie!" (Iesire 20,12). Cand copiii nesocotesc comuniunea cu inima, parintii spun despre ei ca le cresc "cornite", adica mintea inabusa cugetele inimii, ca o privatizare in comuniunea familiei. Cand ucenicii opreau pe copii, care spre deosebire de cei chemati la Cina cea mare (Lc. 14,16-24) veneau fara sa fie chemati, Mantuitorul indemna: "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor" (Lc. 18,16). Din aceste cuvinte reiese atat lipsa unei garantii ca acesti copii, odata ajunsi la maturitate, vor ramane o masura a Imparatiei Cerurilor, cat si faptul ca prin statutul lor, ei sunt masura unica a intrarii in Imparatie: "De nu va veti intoarce si nu va veti face ca pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor" (Mt. 18,3); "Cel ce nu va primi Imparatia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra in ea" (Lc. 18,17), un adevar spus de Mantuitorul si cu privire la tanarul bogat, care in contextul de mai sus se interesa de conditiile intrarii in viata vesnica (Lc. 18,24-25). Din cauza "inclinarii" spre rau ca urmare a pacatului stramosesc, inclinare care se manifesta tot mai mult odata cu varsta, insasi Legea se tinea cu greu, dar ea era totusi o garantie a inabusirii acestor urmari. Biruinta era, insa, o urmare nu a unor victorii omenesti, ci a smereniei inaintea lui Dumnezeu. Asemanarea cu Hristos (Rom.8,29) insemna de fapt implinirea rugaciunii profetice "Inima curata zideste intru mine Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele!" (Ps. 50,11). Sub aceste auspicii a stat si intreaga lucrare a Mantuitorului de curatire a inimilor "ca focul topitorului si lesia inalbitorului" (Mal. 3,3), incat ele sa devina "temple ale Duhului Sfant" (1Cor. 6,19). Tot El va fi Cel care va alunga din acest "templu" pe toti cei ce prefac "casa Tatalui loc de negustorie" (Ioan 2, 16).

Echivalarea dintre chipul pruncilor si chipul lui Dumnezeu este un dar de sus in Hristos. Sf. Ioan arata, pe temeiul Revelatiei, ca educatorii sunt chemati sa dea in dar ce au primit in dar si aceasta, ca o "constiinta" in Hristos, Care ii invata pe oameni ce sa faca. El spune ca: "N-a facut Dumnezeu pe mama numai ca sa nasca, ci si ca sa ii creasca bine pe copii". El vede darul acestei Revelatii in partasia la Hristos, atunci cand scrie: "Cu adevarat mare este Dumnezeul crestinilor, care a facut din oameni ingeri: daca cineva ii blestema, ei nu raspund la fel; daca ii loveste, nu se manie; daca ii nedreptateste, se roaga pentru cei nedrepti. Ei nu au dusmani si nu cunosc tinerea de minte a raului. Ei ignora vorbaria si nu au invatat sa minta. Ei nu concep sa-si incalce juramantul si cu atat mai mult sa depuna juraminte, ci prefera sa li se taie mai curand limba, decat sa scoata un juramant din gura lor". Daca Sf. Scriptura spune: "Toti ingerii lui Dumnezeu ma sarbatoreau cand stelele diminetii cantau laolalta " (Iov 38, 7), astfel, ingerii care preamaresc fata Tatalui ca ingeri ai pruncilor, doresc cu ardoare sa priveasca la Evanghelie (1Petru 1,12). Ingerilor li s-a dat "Lumina" ca sa ajunga pedagogic la "inima" lui Dumnezeu, tot asa precum oamenilor li s-a dat "inima" lui Dumnezeu ca sa ajunga, tot pedagogic, la "Lumina" dumnezeiasca prin Cuvantul Logosului, simbolizat atat ca "paine" betleemica a oamenilor, cat si ca "cibus angelorum" in cer, pentru care acestia I s-au supus dupa inaltarea Sa (1Petru 3,22; Fil. 2,10).

In ascultarea oamenilor, Cuvantul era viata ca o adevarata forma a "invierii" si, tocmai de aceea, fara de moarte, dar inainte de toate "Lumina a vietii" (Ioan 8,12). Stapanul intunericului nu o putea suferi deoarece "Lumina lumineaza in intuneric" (Ioan 1,5), "surpandu-l" (Evrei 2,14). Cand Adam a spus pentru primul om care s-a nascut in lume: "Am dobandit om de la Dumnezeu" (Fac. 4,1), el nu stia ca Dumnezeu i-a dat mai mult decat devenise el in urma pacatului stramosesc: "Dumnezeu i-a facut pe oameni fara prihana, dar ei umbla cu multe viclesuguri" (Eccl. 7,29). Tocmai de aceea Dumnezeu hotarase (Fac.3,15) sa trimita pe "Ingerul sfatului celui mare" (Isaia 9,5), Care sa arate calea chipului lui Dumnezeu in pruncia inimii. De aceea, se spune in grai popular ca "pentru prunci mai tine Dumnezeu lumea!" Scopul pedagogiei divine in sufletul copilului este chipul lui Hristos, nu ca simpla icoana zugravita pentru pasivitatea contemplatiei, ci ca reala traire crestina a Evangheliei. Cand spunea: "Eu sunt viu, si voi veti fi vii" (Ioan 14,19), Hristos stia ca oamenii sunt "abia vii" (Lc.10,30), deoarece fusesera "jefuiti" de "invierea" lor prin ascultare, ca de o adevarata "avere" (Lc. 15,12). Dar Lumina din viata lui Hristos este aratata sub cruce. In teologia Sfantului Ioan "Taborul" pune in valoare invatatura despre cruce ca o conditie fundamentala a urmarii lui Hristos, asa cum o descriu si ucenicii Lui: "De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu se odihneste peste voi" (1Petru 4,14).

Pentru Sf. Ioan acestea sunt coordonatele reale ale propovaduirii. El insusi a suferit pentru "a da in dar". Lipsa crucii pentru "a da" inseamna nesocotirea darului primit. Un confrate in ale teologiei a vorbit intr-o prelegere la Universitatea din Zürich despre "Bucuria credintei si teologia patimasa". Dimpotriva, din spiritualitatea hrisostomica razbate o chemare fierbinte la partasia si impartasirea "Luminii" ca pedagogie divina in sens relevant si catalizator al lucrarii harului divin.

Actualitatea "pedagogiei divine" din spiritualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur

 

In spiritualitatea hrisostomica educatia copiilor inseamna adevarul, ca este mai bine sa pastrezi decat sa repari, cu toate ca educatia nu inseamna niciodata "dresaj". Cel mai mare poet roman isi exprima regretul pentru pierderea copilariei astfel: "Astazi chiar de m-as intoarce / A-ntelege n-o mai pot/ Unde esti copilarie/ Cu padurea ta cu tot?". Daca in grai popular se canta: "Cin' nu stie ce-i doru / Doarme noaptea ca pruncu!", astfel lipsa cugetului drept al pruncilor este reprosat in Psalmi astfel: "De cele ce cugetati in inimile voastre, in asternuturile voastre va caiti" (Ps.4,4). Educatia inseamna o daruire de sine totala pentru binefacerea "rascumpararii prin sangele lui Hristos din viata desarta mostenita de la parinti" (1Petru 1,18). In ce masura spiritualitatea Sfantului Ioan Gura de Aur poate constitui o alternativa pentru "postmodernism", acest lucru reiese in mod convingator din conceptul sau de "pedagogie divina", caci fara o perspectiva teologica bazata pe Logosul divin, filosofia postmodernista nu poate duce decat la disolutie si anarhie axiologica. In epoca postmoderna cruzimea fata de copii este nu numai inchiderea Imparatiei lui Dumnezeu, ci si pacat strigator la cer. Stricarea chipului lui Dumnezeu inseamna, conform Revelatiei, inchiderea cerului. Mai mult decat alti autori patristici, cum ar fi: Clement Alexandrinul, Metodiu de Olimp, Sf. Efrem Sirul sau Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Ioan Gura de Aur insista asupra darului liberului arbitru impotriva conceptiei antice despre destin, subliniind rolul providentei divine pentru educatie in Hristos: "Suntem condusi de liberul arbitru si nu suntem supusi necesitatii fataliste, cum cred unii, deoarece noi hotaram ca si cele bune si cele rele se afla in a voi sau a nu voi. Tocmai de aceea, Dumnezeu ne-a fagaduit Imparatia si ne-a amenintat cu pedeapsa". Dar fara pedagogia divina, tocmai eliberarea de sub puterea "destinului" inseamna omul ca masura a lui insusi din postmodernism. Ateii au fost intotdeauna mai expusi acestei tendinte decat cei ce se inspaimantau de stihiile naturii in religiile lor naturiste.

La un simpozion din localitatea Vera / Grecia, iunie 2006, vorbindu-se despre teologia Sf. Pavel si idolatria contemporana, s-a aratat ca lumea crestina de astazi, sub forme mai perfide decat in trecut, sufera de idolatrie, care nu doar abate de la credinta, ci o goleste pe dinauntru. Printre aceste forme idolatre au fost numite: egolatria, consumismul, tehnolatria, filetismul, ideologiile, fanatismul, astrolatria, sexolatria, obsesia apocaliptica, toate manipulate prin massmedia, considerata autoritate suprema. Toate aceste aspecte negative de astazi descriu intocmai ceea ce spunea Sf. Pavel cu privire la vremurile din urma: "Duhul graieste lamurit ca in vremurile de apoi unii se vor departa de la credinta, luand aminte la duhurile inselatoare si la invataturile demonilor" (1Tim.4,1); "Sa stii ca in zilele din urma vor veni vremuri grele, ca vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei" (2 Tim.3,1-5); "Va veni o vreme cand (oamenii) nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci - dornici sa isi desfateze auzul - isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme" (2 Tim.4,3-4); "Rugati-va pentru noi, sa se raspandeasca si sa se preamareasca Cuvantul Domnului intocmai ca si la voi, si ca sa ne izbavim de oamenii cei nesocotiti si vicleni, caci credinta nu este a tuturor " (2 Tes.3,1-2).

Deci, Sf. Ioan era constient de faptul ca, sub aceste auspicii, oamenii nu vor mai fi partasi darului "pedagogiei divine", deoarece vor dispretui "chipul" lui Dumnezeu si "pruncia" Lui ingereasca, asa cum s-a intamplat si in vremurile biblice. Atunci, cetatile alese de Lot pe valea Iordanului, intrucat aratau ca "raiul lui Dumnezeu" (Fac.13,10), au fost nimicite din cauza cruzimii strigatoare la cer impotriva "chipului" lui Dumnezeu. Taina prezentei personale divine nu a fost, insa, de ajuns pentru cei din Sodoma, asa cum nu avea sa fie nici pentru cei din vremea Mantuitorului, Care spunea despre puterea data Lui de Tatal prin Intrupare: "Caci precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine; si I-a dat putere sa faca judecata pentru ca este Fiul Omului" (Ioan 5,26-27). Cei din Sodoma nu mai aveau simtul prezentei divine, dar judecata lui Dumnezeu consta tocmai in aceasta proba: "Strigarea Sodomei si a Gomorei e mare si pacatul lor cumplit de greu. Ma voi pogori, deci, sa vad daca faptele lor sunt cu adevarat asa cum s-a suit pana la Mine strigarea impotriva lor, iar de nu, sa stiu" (Fac.18,20-21). Dar nu numai ca acei locuitori n-au simtit prezenta divina, asa cum aveau sa o simta copiii fata de Hristos, sau Avraam, care i-a ospatat pe ingeri la stejarul din Mamvri (Fac.18,2-8), dar ei constituiau un pericol pentru oamenii ziditi dupa chipul lui Dumnezeu. Pedepsirea lor prin suferinta insemna insa o judecata mai mica decat aceea impotriva Luminii lui Hristos (Mt.11,23), deoarece mai sincera este sfasierea fiarelor decat viclenia sarpelui, care ii face pe oameni sa se dea singuri legati. In acest sens, profetii spun ca "lupul va paste cu mielul" (Isaia 11,6), dar sarpele niciodata. "Judecata va fi mai usoara pentru Sodoma" (Mt.11,24), intrucat acolo unde "Lumina e pusa sub obroc" (Mt.5,15) "intunericul" este cu atat mai mare, manifestandu-se ca o viclenie a "sarpelui": "Ei, din pricina vicleniei, nu Ma pot cunoaste" (Ier. 9,6). Punerea Luminii sub obrocul intereselor proprii ar insemna ramanerea in afara ei, sub auspiciile "intunericului cel mai din afara" (Mt. 22,13). Dar, numai in acel nucleu al chipului lui Dumnezeu este puterea de a atrage si a iradia la dimensiunile sale cosmice. Acolo este "Soarele dreptatii" (Mal. 3,20).

Concluzie

 

Putem spune ca Sf. Ioan Gura de Aur avea constiinta ca numai educatia mamelor ii ocroteste pe copii ca o adevarata "preotie" si conditie a mantuirii. Dar el avea convingerea ca "pedagogia divina", ca rod al Providentei lui Dumnezeu este si mai profunda: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru Cel ceresc va da cele bune celor ce cer de la El" (Mt.7,11).

Mai mult decat marii oratori, calitate care i-a adus supranumele "Gura de Aur" si mai profund decat un mare specialist in educatia copiilor, Sf. Ioan este teologul descoperirii divine in Hristos ca "aur lamurit in foc" si "comoara" vadita prin focul Jertfei Mantuitorului. Sf. Ioan avea convingerea ca atunci cand precizeaza: "Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Mt. 18,11), Mantuitorul nu-i asociaza si pe copii, care veneau la El fara a fi chemati si care, avand "chipul" harului si adevarului, nu trebuie dispretuiti, deoarece: "ingerii lor vad pururea fata Tatalui Meu din ceruri" (Mt. 18,10). Sf. Ioan Gura de Aur arata ca in educatia copiiilor trebuie sa se aiba in vedere prezenta acestui "chip" de pana la adolescenta, astfel incat educatia sa-i poata ajuta la pastrarea si cresterea prin constientizare a "chipului" lui Dumnezeu din Hristos. Pentru ca la maturitate ei trebuie sa fie "copii nu cu mintea, ci atunci cand este vorba de rautate" (1 Cor. 14,20).

Diac. Prof. Dr. Ioan Caraza