Patimile omenesti piedica in calea mantuirii

 

Desavarsirea morala constituie, atat dupa conceptia crestina, cat si dupa judecata naturala, starea ideala a naturii umane, spre care nazuiesc si se straduiesc, in mod diferit, dar statornic, toti oamenii.

 

Dimpotriva, viata pacatoasa, cu deosebire in forma ei cea mai grava si agresiva, pe care i-o dau patimile sau, viciile, este privita unanim ca o stare si lucrare opusa desavarsirii morale si de care trebue sa se fereasca toti.

 

Viata virtuoasa si viata patimasa sau vicioasa sunt cele doua moduri opuse, in care omul isi poate trai existenta sa pe acest pamant.

 

Dar, pe cand viata virtuoasa este un progres spre desavarsire si fericire, cea patimasa este o decadere si o sursa de nenorociri. Prima este sanatoasa, linistita, luminoasa si rodnica; cea de a doua, bolnava, tulburata, intunecata si stearpa.

 

Patimile reprezinta pentru fiinta umana cea mai grava si mai permanenta primejdie, intrucat o fac sa decada la cel mai scazut nivel posibil, o vatama adanc si o sortesc pieirii.

 

Patimile sunt o crestere exagerata si anormala a unor tendinte in dauna altora si sfarsesc, prin distrugerea totala a organismului fizic si moral.

 

Succesul, pe care-l obtin impotriva noastra, se datoreaza mai ales slabiciunii pozitiei noastre si faptului ca ele nu se arata totdeauna in forma lor reala, ci deghizate in chipuri inofensive sau chiar seducatoare.

 

Pentru a combate opera lor nefasta, este, de aceea, nevoie, mai intai, de o perfecta identificare a lor, apoi, de o inventariere a partilor noastre slabe, precum si a armelor, de care putem dispune impotriva lor.

 

Acestea sunt tocmai obiectivele, pe care le vom urmari in cele ce urmeaza.

 

Pentru o stricta delimitare a subiectului nostru si pentru inlaturarea unei confuzii posibile, socotim necesar sa precizam, de la inceput, sensul in care folosim noi aici notiunea de "patimi". Se simte nevoia unei prealabile precizari, pentru ca, in limba romana, cuvantul "patima" are trei sensuri diferite. Este, mai intai, sensul de suferinta in genere si se foloseste si ca verb (a patimi). Un al doilea sens este acela de suferinta nevinovata si mantuitoare pornita dintr-o iubire nemarginita, care este folosit numai in expresia "Patimile Domnului". Al treilea sens si cel mai raspandit este cel peiorativ, de pacat cronic, aproape identic cu acela de viciu, sens tocmai opus celui aratat mai sus, intrucat acesta din urma este expresia unui egoism exagerat si al unei robiri vinovate si pierzatoare.

 

Cuvantul "patima" este singurul folosit in graiul poporului si in cultul divin ortodox pentru a exprima deopotriva aceste doua sensuri din urma, dar pe care nu le confunda niciodata, datorita indeosebi contextului apropiat, in care se gaseste. Cu ultimul sens se afla deasemeni si in invatatura de credinta crestina ortodoxa.

 

Cuvantul "pasiune" a capatat cu vremea, in limba romana, un sens bun, intrucat desemneaza o directie moralmente acceptata, ca in expresia "pasiunea studiului".

 

Cat despre termenul de "viciu", acesta nu e folosit deloc in vorbirea poporului, nici in cartile de cult, nici in scrierile Sf. Parinti, care toate se servesc exclusiv de cuvantul "patima". Cuvantul "viciu" apartine acum numai limbei culte.

 

De asemenea, cuvantul "patima" este mai potrivit pentru realitatea si caracterul religios pe care le exprima si, in acelas timp, mai cuprinzator.

 

In sfarsit, acest termen deriva, etimologic, mai direct de la sursa, intrucat vine deia grecescul pathos, pathima.

 

Iata suficiente temeiuri, care ne indreptatesc pe deplin de a folosi aici termenul de "patima", cu sensul lui moral negativ de stare sufleteasca si traire pacatoasa.

 

Si acum, dupa ce am lamurit aceasta chestiune, sa incercam a raspunde la prima intrebare ce se pune, si anume: ce este patima, cu alte cuviinte, care este fiinta patimei?

 

In scopul acesta trebuie sa spunem ca, intrucat patima este o realitate pacatoasa, pentru a-i determina fiinta, este nevoie sa amintim, mai intai, ce este pacatul, patima nefiind decat o specie a acestuia.

 

Astfel, in invatatura de credinta crestina ortodoxa, pacatul se defineste ca fiind "calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand, cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu".

 

Aceleasi elemente intra si in definirea patimei, numai ca la acestea se mai adauga o stare sufleteasca de impietrire in fapte rele, o vointa indaratnica de a calca legea morala, o inclinare puternica, exclusiva si permanenta in aceasta directie.

 

Deci, in patima, nu avem de-a face cu o calcare singulara a legii divine, facuta cu stiinta si vointa, ci cu o stare pacatoasa, cu o vointa pacatoasa, persistenta, cu o boala a firii umane. Patima inseamna o imbratisare totala a pacatului, o aderenta integrala si exclusiva la pacat, o directionare totala si constanta spre calcarea legii divine.

 

De aici rezulta si gravitatea mult mai mare, pe care o prezinta patima, in comparatie cu pacatul. Intr-adevar, un pacat este, adesea si in buna parte, rezultatul unei conjuncturi de ispite si ocazii, care preseaza din afara asupra vointei; este infrangerea dupa o lupta cu vrajmasi foarte puternici, dar numai pentru un singur caz si un singur moment. De aceea, adesea, pacatul nu produce prea multe tulburari si nu lasa urme prea durabile in fiinta faptuitorului.

 

Cu patima, situatia este cu totul diferita. Patima creste organic din fiinta patimasului, desi ca ceva monstruos, si-si impune pretentiile chiar si impotriva imprejurarilor neprielnice pentru satisfacerea patimei. Patimasul nu mai lupta contra dusmanului, ci a capitulat cu totul si chiar s-a aliat cu el.

 

Aceasta se explica prin aceea, ca patima produce in viata sufleteasca a patimasului un dezechilibru radical, o dezorganizare totala.

 

Astfel, prin patima, simtirea isi rastoarna ierarhia fireasca a valorilor, in sensul ca toate placerile si durerile, care nu-s legate de patima, devin indiferente si sterse. Pe patimas nu-l intereseaza decat gustarea placerii, pe care o urmareste obsedant si careia ii sacrifica totul.

 

Inteligenta patimasului este cu totul inrobita de patima, ea nu mai indeplineste nici un act intelectual decat in functie de patima sa. Logica nu este desfiintata, dar este alcatuita din sofisme adecvate patimei respective. Inteligenta indeplineste rolul de furnizoare de argumente pentru sprijinirea hotararilor dictate de patima.

 

Devenind astfel cu totul subiectiva, inteligenta nu mai este capabila de a-si indeplini rolul sau de instrument in cunoasterea adevarului obiectiv.

 

Prin reducerea la latura care-l intereseaza, campul de cunoastere al patimasului se ingusteaza. Calauzit numai de placere, patimasul ignoreaza toate aspectele realitatii, afara de cel interesat si, astfel, cunoaste realitatea in mod unilateral si fragmentar.

 

Lumea patimasului este ingusta si saraca. Aceasta ingustare a realitatii externe, pe care Sfantul Maxim Marturisitorul o numeste "sfasierea firii", se produce - cum sustine dansul - si in firea omului patimas, care graviteaza in intregime in jurul patimei, mutiland-o mostruos.

 

Aceasta "sfasiere a firii" se extinde si in domeniul raporturilor dintre oameni. Cautand mereu satisfacerea placerii si procurarea obiectelor necesare pentru aceasta, intram, vrand-nevrand, in conflict cu semenii nostri sau le starnim ura, invidia si alte patimi.

 

In sfarsit, patima aserveste indeosebi vointa, din care face o roaba, redusa la rolul de a-i executa orbeste toate poftele. Caci patima este, in fond, o neagra si cat se poate de grozava robie.

 

O alta trasatura caracteristica a patimei, este setea fara margini, care-si cauta astampararea si nu si-o poate afla, pentru ca se opreste numai asupra obiectelor finite, cu o limitata capacitate de satisfacere. Patimasul voieste cu o vointa infinita nimicul.

 

Aceasta sete infinita a patimei este exprimata foarte plastic de catre Sfantul Ioan Scararul, cand spune despre omul lacom: "Diavolul sta in stomac si impiedica pe om sa se socoteasca satul, chiar daca ar fi inghitit toate bucatele Egiptului si ar fi baut toata apa Nilului".

 

Patima produce o mare descumpanire in fiinta omului, dupa care urmeaza o indrumare a tuturor energiilor intr-o singura directie, - in aceea indicata de placerea urmarita. Mai precis, din acest punct de vedere, patima devine un instinct sau o inclinare excesiva, ce vizeaza un obiect in mod exclusiv, in dauna celorlalte instincte si inclinari si in dauna celorlalte obiecte.

 

De aici vine si caracterul excesiv, impetuos si violent al patimei, ce este aratat in cartea Triodului, prin expresiile: "aprindere", "vapaie", "viforul rautatilor", "furtuna si valurile pacatelor", care cuprind pe omul stapanit de patimi.

 

Inca o trasatura caracteristica a patimilor este ipocrizia. Intr-adevar, patimasii se deghizeaza cat mai mult cu putinta. Deoarece nu exista nici o patima, care sa nu se asemene cu o virtute falsa, toate patimile sunt sprijinite pe cate o virtute falsa, cu care se aseamana, cum a observat La Bruyere. Astfel, avaritia ia numele de economie; risipa ia numele darniciei, mandria pe cel al demnitatii personale; invidia ia numele de dreptate si impartialitate, etc.

 

La elementele aratate trebuie sa adaugam ca patimile au un caracter antinatural si antirational si, deci, antidivin.

 

Aceste caractere se desprind din definitia patimei, pe care o da Sfantul Maxim Marturisitorul, care o concepe ca, "o miscare a sufletului impotriva firii, fie spre o iubire nerationala, fie spre o ura fara judecata a vreunui lucru din cele supuse simturilor. De pilda, e o miscare spre o iubire nerationala a mancarilor, sau a femeii, sau a avutiei, sau a slavei trecatoare sau a altui lucru din cele supuse simturilor, sau din pricina acestora".

 

Fireste ca, atunci cand nu nesocoteste ordinea divina, iubirea lucrurilor sensibile este fara vina si uneori chiar o datorie. Afectele au si ele rostul lor in randuiala firii umane, ele corespunzand unor nevoi de conservare si perpetuare a acestei firi. In consecinta, ceea ce se cere nu-i suprimarea, ci disciplinarea, adica moralizarea lor. Caci, prin patimi, se nesocoteste ordinea ierarhica a valorilor si, astfel, se ajunge la idolatrizarea placerii si a bunurilor, care o satisfac, la abuzul de lucrurile create, la pervertirea firii create.

 

Patima este o traire exclusiv dupa simturi. Ea este o indepartare de sursa existentei si trairea pe marginea prapastiei neantului. Dupa o comparatie foarte plastica (Pr. Prof. D. Staniloae), prin patimi, ne intindem gatlejul din ce in ce mai uscat dupa o apa, care nu-i decat amagire, sau care e mai degraba aer uscat, ce ne inseteaza si mai mult.

 

Patima este cea mai crasa manifestare a egoismului, ajuns la dimensiuni monstruoase.

 

Prin patimi, omul nu se cunoaste pe sine ca persoana ce tinde spre comuniune de iubire cu semenii, ci numai ca obiect inrobit de patimi, ca o realitate izolata si egocentrica.

 

Patima este o nesocotire a lui Dumnezeu ca centru a toate si gravitarea spre sine si lume, desi nu spre sine ca persoana si nici spre realitatea adevarata a lumii.

 

Patimile sunt impotriva firii, sau, mai precis, sunt boale ale firii, forme monstruoase pe care le ia firea umana, prin staruinta vointei in a ce complace cu pacatul. Ele singure sunt irationale. "Ratiunea firii nu se poate arata la un loc cu patima" - spune sfantul Maxim Marturisitorul. Despre patimi au scris in Rasarit indeosebi Evagrie Ponticul, sfantul Ioan Casian, sfantul Nil Ascetul, sfantul Maxim Marturisitorul, si sfantul Ioan Damaschin.

 

Toti acestia numara opt patimi capitale, pe care le mentioneaza in urmatoarea ordine: lacomia pantecelui, desfranarea, iubirea de argint, tristetea, mania, trandavia, slava desarta si mandria. Ei justifica aceasta ordine pe temeiul ca necumpatarea este inceputul tuturor patimilor. Astfel, dupa acestia, lacomia pantecului atata desfranarea. Ambele, pentru a se satisface, au nevoie de bani si ne duc prin aceasta, in patima iubirii de argint. Cine nu-si poate procura banii, se manie, se intristeaza si invidiaza pe cei care-i au; daca-i are, se mandreste cu ei.

 

Aceasta analiza genetica a patimilor dovedeste o profunda cunoastere a psihologiei lor.

 

Fara indoiala, ca mandria este primul pacat aparut in lume, pacatul diavolului si substanta tuturor pacatelor si a patimilor, pentru ca, in ultima analiza, toate ar putea fi reduse la "neascultare", care este fiica cea mai mare a mandriei.

 

Apoi, mandria este un pacat mult mai grav, intrucat nu-si are punctul de plecare intr-un instinct atat de puternic, cum este instinctul de conservare, care se manifesta atat de des si inlesneste, ca atare, alunecarea in pacatul lacomiei.

 

In sfarsit, lacomia staruie si dupa curatirea de toate celelalte patimi si se strecoara pana in cele mai curate acte.

 

Iata temeiurile, care au determinat asezarea mandriei in frunte in ordinea mai noua, care este a tuturor tratatelor si lucrarilor teologice, incepand cu a sfantului Grigore cel Mare, inclusiv Marturisirea ortodoxa si Invatatura de credinta crestina ortodoxa.

 

Ambele ordine ale patimilor sunt indreptatite de criteriile care le-au stat la baza si anume: prima de criteriul genetic, iar a doua de criteriul gravitatii.

 

Dealtfel, trebuie sa remarcam, ca nici autorii, care aseaza lacomia pantecelui in fruntea patimilor, nu exclud posibilitatea altor filiatii. Astfel, sfantul Maxim Marturisitorul afirma, ca mania si ura pot proveni si din slava desarta, placerea si iubirea de argint.

 

Acelasi afirma: "slava desarta si iubirea de argint se nasc una pe alta. Caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se imbogateasca, iar cei ce s-au imbogatit, doresc sa fie slaviti".

 

Revelarea acestor raporturi de filiatie intre patimi ne ajuta la vindecarea lor, pentru ca numai intervenind la radacina patimei, putem s-o inlaturam cu totul.

 

Radacina comuna a tuturor patimilor este iubirea egoista de sine. Aceasta iubire de sine egoista se arata indeosebi in latura vietii trupesti a omului si se manifesta prin cautarea placerii si fuga de durere. Dar omul n-a fost totdeauna asa. Aceasta cadere pe planul simtirii este o urmare a pacatului originar, care aduce pe om in situatia de a socoti ca bun si rau numai ceea ce satisface poftele trupesti.

 

"Cu lut mi-am amestecat gandul, eu, ticalosul"," auzim exprimandu-se aceasta trista realitate in cultul divin al sfintei noastre Biserici (Triod).

 

Sfantul Maxim pune originea tuturor patimilor in cautarea placerii si evitarea durerii, care, dupa caderea in pacat a primilor oameni, a devenit preocuparea de capetenie a oamenilor.

 

Restabilirea firi a facut-o mai intai Hristos in omenitatea lui si apoi, o poate face orice om in conlucrare cu El. Trebuie precizat, ca prin aceasta nu se suprima simtirea, ci numai se elibereaza de tirania placerii si a durerii.

 

Dar a cauta placerea si a evita durerea inseamna a avea o atitudine pur hedonista. Si patimasul are aceasta atitudine, traind dupa cea mai inferioara conceptie de viata. El nu se urca nici pana la o conceptie utilitarista, sau cel mult pana la aceasta, cum este cazul cu patima iubirii de argint. Dar a face din placere singurul bine si din durere singurul rau, inseamna a nesocoti cu totul natura omului, in care se afla aspiratii mai inalte, ce indica realitati superioare. A se lasa condus de placere inseamna, apoi, a nu atinge niciodata nici perfectiunea si nici fericirea adevarata.

 

Mai mult chiar. A idolatriza placerea, inseamna a decadea chiar sub nivelul animalelor, la care placerea nu joaca decat rolul de asigurare a functionarii normale a instinctelor, de la care ele nu se abat niciodata.

 

In procesul genetic al patimilor, gandurile rele, gandurile pacatoase, influentate de diavol si de atractiile si fagaduintele lumii, constitue punctul de plecare. Meritul scriitorilor rasariteni sta tocmai in atentia cu care acestia se ocupa de gandurile rele, ca izvor al patimilor. Dovada despre aceasta avem si in faptul ca ei au ales ca tema a scrierilor lor tocmai gandurile rele. Acordand atat de mare importanta gandurilor pacatoase, ei socotesc ca preocuparea de capetenie este extirparea lor, adica a "cugetului cel cu pofta trupeasca" (Triod), a "judecatii gresite asupra intelesului lucrurilor", dupa expresia sfantului Maxim Marturisitorul.

 

Dar in ce consta aceasta judecata gresita si patimasa? Ea consta, spre exemplu, in aprecierea omului numai in masura, in care ne ajuta la procurarea mijloacelor pentru satistfacerea poftei noastre exagerate sau deviate. Gandim la el fara patima, cand il apreciem si iubim pentru valoarea lui intrinseca, daruita de Dumnezeu, deci, independent de interesele noastre.

 

De aceea, straduinta adevaratilor crestini este de a fi "nu numai omoratorii patimilor trupesti, ci si pierzatorii gandurilor patimase". Trebuie sa cerem lui Dumnezeu cu psalmistul "sa inoiasca duh drept intru cele dinlauntru ale noastre" sau cum ne rugam in Postul mare: "Intareste Doamne, pe piatra poruncilor Tale inima mea cea clatita" (Triod).

 

Raspunderea noastra consta in consimtamantul la gandurile patimase in aprobarea lor, pentru ca patima deriva, in ultima analiza, din vointa noastra libera, care este cauza eficienta, imediata si adevarata a patimei.

 

Portile de intrare ale patimei in fiinta noastra sunt simtirea, inteligenta si fantezia. Se impune, de aceea, o intreita straja asupra acestora, spre a nu lasa pe inamic sa se furiseze in cetatea sufletului nostru, iar daca s-a furisat prin cine stie ce viclenie sau travestire, sa-l izgonim, sau nacar sa-l izolam spre a-l face inofensiv.

 

In procesul de nastere a patimei, sfantul Maxim numara patru trepte: atacul (momeala), pofta, deprinderea raului, adica consimtirea si lucrarea, adica fapta.

 

Sfantul Ioan Damaschin numara mai analitic sapte trepte: atacul, insotirea, lupta, patima, aprobarea sau consimtirea, fapta si robirea.

 

Nu intram in analiza acestui proces complex. Remarcam numai finetea si justetea acestor analize psihologice, care sunt si astazi apreciate. Analizele moralistilor romano-catolici sunt tributare acestora. Etajele fixate de romano-catolici: sugestia, inclinarea, desfatarea, aprecierea morala si consimtamantul, nu sunt decat repetarea prescurtata a treptelor stabilite de Sfantul Ioan Damaschinul.

 

In ce priveste urmarile patimilor, constatam ca acestea decurg in mod firesc din aratarea elementelor alcatuitoare ale patimilor.

 

Din toate acestea rezulta ca patimasul este un nenorocit, cu toata aparenta cateodata contrara. El este sclav chiar pe tron, pentru ca, poarta tot atatea catuse cate patimi il stapanesc.

 

Patimasul isi ruineaza sanatatea fizica si psihica; isi pierde cinstea; se incarca de griji si nevoi artificiale si zadarnice; se impovareaza cu necazuri, nemultumiri si primejdii, pe care omul lipsit de patimi nu le intampina.

 

Incetul cu incetul, patima punand stapanire deplina pe vointa lui, patimasul devine o marioneta la discretia patimei, care-l tiranizeaza. Vointa lui este total aservita.

 

Din pricina desei repetari a pacatului, impietrirea in rau si nesimtirea pun deplina stapanire pe sufletul patimasului, care nu mai poate lupta cu pacatul, pentru ca nici nu mai vrea sa lupte, se complace in situatia aceasta. Nu mai priveste pacatul ca pe un inamic; a capitulat definitiv si acum s-a aliat cu pacatul impotriva virtutii, impotriva binelui.

 

Ori, starea aceasta de multumire cu viata, pacatoasa este cea mai primejdioasa, intrucat nu se mai intrezareste nici o nadejde de schimbare.

 

Fireste, ca situatia nu este desnadajduita cand in sufletul patimasului a mai ramas macar o umbra de parere de rau, care poate inlesni incoltirea unei pocainte adevarate. Si trebuie spus ca, chiar din starea cea mai grava, harul divin poate sa-l scoata pe patimas, caci "la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinta" (Matei XIX, 26).

 

Merita a sublinia aici ca, in conceptia ortodoxa, patima are urmari mult mai grave decat in conceptia romano-catolica. In doctrina ortodoxa, dupa cum prin colaborarea cu harul divin necreat, se realizeaza virtutile crestine, care inseamna in mod efectiv o imbunatatire pe plan ontologic a vietii si fiintei umane, tot asa, prin patimi, fiinta si viata umana sunt profund si ontologic vatamate.

 

Aceasta alterare profunda produsa de patimi este aratata in carti de cult ale Bisericii Ortodoxe prin anumiti termeni care exprima tocmai gravitatea patimilor. Astfel, in Triod, patima este privita ca: rana, buba, vatamare, ucidere, lepra, boala, rusine, sarcina grea, goliciune, intuneric, lantul cel greu pacatelor.

 

In afara de aceste expresii, care desemneaza in diferite chipuri aceasta vatamare adanca produsa de patimi in fiinta omului, mai sunt si altele. Spre exemplu: "In calea mantuirii indrepteaza-ma, de Dumnezeu Nascatoare, caci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevie viata mi-am cheltuit" (Stihira dupa Evanghelie in Postul Mare), sau "prin patimi mintea s-a ranit, trupul s-a, trandavit, duhul boleste, cuvantul a slabit, viata s-a omorat, sfarsitul este langa usi" (Triod). Acelasi sens il gasim in rugaciunile: "Vindeca-ma, Doamne", "vindeca zdrobirile noastre, doctorule al sufletelor" (Triod).

 

In sfanta Scriptura aflam multe texte, in care patimile si pacate sunt pedepsite.

 

Asa, spre pilda, in cartea proorocului Ezechil (XVIII, 11, 12) citim, ca "cel ce asupreste pe cel nenorocit si pe cel lipsit, rapeste si nu da inapoi zalogul, imprumuta cu dobanda si ia camata, trebuie sa moara".

 

Dumnezeu pedepseste chiar in viatia prezenta pe cei stapaniti de patimi, asa cum a pedepsit cele doua cetati nelegiuite, Sodoma si Gomora (Gen. cap. XIX). Ei isi atrag mania lui Dumnezeu (Col. III, 6) "Dumnezeu este martor si judecator al desfranatilor, al celor ce opresc plata simbriasului, care asupresc pe vaduva si pe orfan, nedreptatesc pe straini" (Mal. III, 5). Cei cuprinsi de patimi nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu. (Gal. V, 21; I Cor. VI, 10).

 

In canoanele sfintei noastre Biserici, se prevad sanctiuni foarte severe pentru cei stapaniti de patimi. Asa, spre pilda, prin canonul 22 al sinodului VII ecumenic, se arata amanuntit care trebuie sa fie atitudinea crestinilor fata de bunurile privind hrana, pe care ne invata sa le folosim totdeauna cu gandul la Dumnezeu si la osanda vesnica.

 

Patima betiei este condamnata prin canoanele 42 si 43 apostolice.

 

Patima desfranarii in multiplele ei feluri este sanctionata prin canonul 61 apostolic, canoanele 7, 62 si 63 ale sfantului Vasile si prin canoanele 4 si 87 ale sinodului VI ecumenic.

 

In canonul 6 al Sfantului Grigore de Nisa, lacomia, de averi este considerata ca o idolatrie si ca radacina tuturor rautatilor.

 

Prin canonul 19 al sinodului VII ecumenic, se sanctioneaza simonia, iar prin canonul 44 apostolic, canoanele al 17-lea de la sinodul I ecumenic si al 10-lea de la sinodul VI ecumenic, se pedepsesc cu aspre sanctiuni cei ce iau camata.

 

In general, toate canoanele vizeaza, direct sau indirect, vreuna din patimile capitale sau din cele ce iau nastere din acestea.

 

Pe scurt, asa cum am vazut, patimile produc un dezechilibru psihic insotit de grave dezordini si nefaste urmari sociale. Ele duc la o cunoastere unilaterala a realitatii, la o traire saracita si stearpa a vietii si la aspecte monstruoase ale firii umane.

 

Cea mai grava consecinta a vietii patimase este lancezeala spirituala, de care vorbesc Sfintii Parinti, ce paralizeaza toate fortele spirituale, impingand uneori chiar la sinucidere.

 

Dar ceea ce merita a fi relevat indeosebi este faptul, ca patimile nu inseamna numai un foarte grav pericol individual, ci si o extrem de grava primejdie pentru viata sociala. Caci patimile, fiind in mod esential manifestarile cele mai brutale ale egoismului, reprezinta atitudini si trairi radical antisociale. Ele nu-si marginesc lucrarea lor nefasta la individul care le are, ci toate fara deosebire sunt profund daunatoare vietii obstesti, pe care o mineaza si o vatama in insasi fiinta ei intima.

Cele mai insemnate scrieri, pe care le-au produs Rasaritenii, cu privire la metodele pentru terapeutica patimilor, sunt: Scara Raiului a sfantului Ioan Scararul, Metoda sau Regula exacta a lui Calist si Ignatie Xantopol, Razboiul nevazut al lui Nicodim Arghiroritul si altele.

 

Cea mai simpla si mai cuprinzatoare metoda este insa a sfantului Maxim Marturisitorul, care cuprinde sapte trepte: credinta, frica de Dumnezeu, infranarea, rabdarea si indelunga ingaduinta, nadejdea, nepatimirea si iubirea.

 

Sfantul Maxim le rezuma in modul urmator: "Cel ce crede in Domnul, se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se infraneaza de la patimi, rabda necazurile; cel ce rabda necazurile, va avea nadejde in Dumnezeu; iar nadejdea in Dumnezeu desface mintea de toata impatimirea dupa cele pamantesti; in sfarsit, mintea desfacuta de acestea, va avea iubirea catre Dumnezeu".

 

Scriitorii Rasariteni s-au dovedit a fi cunoscatori desavarsiti ai legilor psihologice, de vreme ce si-au dat seama ca pentru a desradacina patimile, trebuie sa combatem patima dominanta. Dovada pentru aceasta avem in staruinta lor de a combate in primul rand lacomia pantecelui si mandria.

 

Intr-adevar, daca ne-am indrepta atacul direct si exclusiv asupra patimilor secundare, ne-am asemana cu cei care atunci cand apa patrunda prin acoperisul casei lor, in loc sa repare acoperisul, se apuca sa repare zidurile naruite. Dar asa facand, am scapat de o patima, ca sa dam in alta.

 

Vrednic de amintit este, de asemeni, meritul scriitorilor rasariteni de a fi inteles rostul atat de important al spovedaniei si al unei analize morale amanuntite in lucrarea de vindecare a patimilor. "Trebuie scoase la aratare gandurile adanci ale vietuirii patimase si tintuite ca pe un stalp in vazul tuturor" spune sfantul Nil Ascetul.

 

In scopul acesta, Evagrie Ponticul recomanda mai intai o cercetare atenta a gandului rau "de unde vine si unde sfarseste". Isi da seama, insa, ca "in vremea ispitirii, mintea fiind tulburata, nu poate urmari cu deamanuntul cele ce se petrec". De aceea, cere sa se faca aceasta dupa inlaturarea primejdiei. "Dupa ce te-ai linistit, adu-ti aminte in tine insuti de cele ce s-au intamplat, de unde au inceput, pe unde ai umblat si in ce loc ai fost cuprins de duhul maniei, sau al intristarii si cum s-au petrecut acestea. Invata-le acestea si tine-le minte, ca sa-l poti da pe fata cand se va mai apropia de tine... Iar daca vrei sa-l infurii, vadeste-l indata ce se apropie si dezvaluie cu cuvantul locul intai in care a intrat si al doilea si al treilea. Caci foarte tare se scarbeste, nesuferind rusinarea. lar dovada ca i-ai grait tocmai la vreme, o vei avea in faptul ca a fugit gandul de la tine. Caci este cu neputinta sa stea fiind scos la aratare".

 

Vadirea patimilor prin analizarea tuturor starilor sufletesti si a imprejurarilor ce le insotesc, constitue una din cele mai eficiente metode pentru tamaduirea lor.

 

In concluzie finala, din toate cele aratate, rezulta ca patimile, fiind cele mai brutale manifestari ale egoismului, sunt cei mai periculosi dusmani, atat ai vietii individuale, pe care o vatama fiintial pana la ruinarea totala, cat si ai vietii sociale, pe care o mineaza in diferite chipuri in insasi fiinta ei adanca.

 

Prof. Constantin Pavel

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe