Filioque - un adaos "rau si periculos"

Principala ciocnire dintre Rasarit si Apus pe taramul dogmei pure a fost in legatura cu intrebarea daca Duhul Sfant purcede de la Tatal si de la Fiul, ex Patre Filioque, asa cum a ajuns sa propovaduiasca Biserica latina, sau numai de la Tatal, asa cum sustinea Biserica greaca.

Pe la 883, patriarhului Constantinopolului i se aducea la cunostinta -scria el cam in acelasi an - "ca unii dintre cei din Apus introduc ideea ca dumnezeiescul si Sfantul Duh purcede nu numai de la Dumnezeu-Tatal, ci si de la Fiul". De fapt, teologii din Rasarit - sau cel putin unii dintre ei - erau constienti de acest lucru cu mult inainte de 883.

In timpul pontificatului lui Leon al III-lea, care a murit in 816, un grup de calugari latini de pe Muntele Maslinilor relatau ca un monah grec pe nume Ioan, de la manastirea Sfantul Sava, ii acuzase pe franci de erezia de a invata Filioque. "Aruncandu-se la pamant si cu ochii in lacrimi", ei apelau la papa sa binevoiasca "a cerceta in Sfantii Parinti atat greci, cat si latini, care au alcatuit crezul, unde se spune [ca Duhul] purcede de la Tatal si de la Fiul".

Mai multe cronici au istorisit ca, inca din "anul de la Intruparea Domnului nostru 767, regele [Pepin cel Scurt] a tinut un mare conciliu intre romani si greci, despre Sfanta Treime si despre chipurile Sfantilor".

Ceva mai tarziu, in 796, un conciliu local tinut in Frejus, sub conducerea lui Paulin de Aquileia, a consemnat ceea ce pare a fi o documentatie timpurie despre revizuirea apuseana a crezului de la Niceea; in partea care ne intereseaza, scria: "Si de la Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care de la Tatal si de la Fiul purcede; care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, care a grait prin prooroci. Si intr-una catolica si apostolica Biserica. Marturisesc un botez spre iertarea pacatelor. Astept invierea mortilor si viata veacurilor ce va sa vina. Amin".

Timp de secole, reprezentantii ambelor parti aveau sa se bata asupra acestui text; si chiar daca, probabil, este o exagerare sa spui ca "nimic nu poate depasi monotonia acestor tratate erudite despre Purcederea Duhului Sfant, dialogurilor si dezbaterilor contradictorii, care repetau mereu aceleasi argumente si apelau continuu la aceleasi autoritati", persistenta argumentelor ambelor parti face posibil un rezumat al celor doua puncte de vedere asupra diverselor chestiuni teologice, asa cum au fost ele dezbatute in perioada pe care o avem in vedere in acest capitol, din secolul al IX-lea si pana in secolul al Xl-lea.

Mai multe dezbateri pe care le-am examinat s-au concentrat de asemenea asupra lui Filioque: dreptul scaunului roman de a fixa si de a revizui norma ortodoxiei, definitia rasariteana a vechimii drept criteriu al traditiei, dominanta lui Augustin in teologia latina, "decalajul teologic" al Apusului fata de Rasarit.

Aceasta si multe altele erau socotite de ambele parti drept temei al disputei privind Filioque. Asadar, daca Sfantul Duh purcede doar de la Tatal sau de la Tatal si de la Fiul reprezenta, pentru ambele parti, o problema de importanta majora.

Pentru teologii rasariteni, gravitatea lui Filioque era o problema care avea sa persiste. Dupa ce insira diverse erori apusene de doctrina si abuzuri in practica, Fotie declara ca "excesul lor cu privire la Duhul sau, mai degraba, cu privire la intreaga Treime, nu este cea mai mica dintre blasfemiile lor" si ca, intr-adevar, nu era alta mai mare intre cele care meritau o mie de anateme. Cu toate ca - lucru demn de retinut - "referirea la adaosul Filioque, introdus de Biserica apuseana apare exclusiv in a XVIII-a omilie a sa", el privea, evident, Filioque ca pe o chestiune destul de importanta.

Mihail Cerularie ataca si el adaosul ca fiind "rau si periculos". Petru al Antiohiei, caruia Cerularie ii adresa aceste cuvinte, incerca sa mijloceasca intre cele doua parti extreme, rasariteana si apuseana, in multe dintre controversele privind practici precum postul sau barbieritul, dar cand s-a ajuns la Filioque, el a fost nevoit sa-l identifice ca pe "un lucru rau, cel mai rau dintre toate relele".

Alte subiecte aveau sa fie tratate cu oarecare intelegere si chiar aveau sa fie rezolvate prin compromis, dar in privinta lui Filioque (si a refuzului apusenilor de a accepta Tainele din mana unui preot casatorit) Rasaritul trebuia sa ramana de neclintit. Spiritul sau irenic mergea atat de departe incat sa sugereze, in scrisoarea sa catre papa, omiterea oricarei referiri la Filioque, dar papa a inclus subiectul in raspunsul sau.

Atat de importanta era erezia Filioque pentru rezumarea de catre rasariteni a argumentului impotriva Apusului, incat chiar si in tratatele rusesti impotriva latinilor, care se ocupau mai mult de diferentele de cutuma si de ritual, aceasta este singura diferenta dogmatica importanta. S-ar parea ca teologii rasariteni credeau ca diferenta in sine era suficienta pentru a dezbina cele doua comunitati.

Pentru teologii din Apus, includerea lui Filioque era si o chestiune de mare gravitate, dar pentru ratiuni proprii. Dogma ortodoxa a consubstantialitatii Fiului cu Tatal parea sa fie pusa in pericol de eforturile a doi episcopi spanioli, Elipandus din Toledo si Felix din Urgel, de a reintroduce ideea de "adoptie" ca explicatie a firii dumnezeiesti in Hristos. Raspunzandu-i lui Felix, Paulin de Aquileia scria: "Daca ai fi crezut corect despre Fiu, cu siguranta ai fi gandit corect si despre Sfantul Duh".

Din expozeul lui Paulin despre Filioque in favoarea organizarii unui conciliu antiadoptionist, rezulta ca o modalitate importanta de afirmare a consubstantialitatii si deplinei egalitati a Fiului cu Tatal si cu Sfantul Duh in Treime era sa se afirme ca Sfantul Duh purcede in mod egal de la amandoi. "Fiecare crestin - spunea el la conciliu - trebuie sa stie crezul [cu adaosul Filioque] si Rugaciunea domneasca pe de rost pentru ca, fara aceasta binecuvantare, nimeni nu va putea sa primeasca un colt din Imparatia Cerurilor".

Carol cel Mare, din a carui insarcinare vorbise Paulin impotriva adoptianismului si in favoarea lui Filioque, considera ca fiind "catolica" afirmatia din Cartile Caroline potrivit careia "Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, nu de la Tatal prin Fiul". De asemenea, el a insarcinat pe Teodulf din Orleans sa pregateasca un florilegiu de citate patristice in apararea lui Filioque. Compilatia a aparut in 809 si era dedicata imparatului.

O alta controversa teologica din perioada carolingiana (la care ne vom intoarce in volumul urmator) atingea de asemenea problema adaosului Filioque. Gottschalk din Orbais, care a fost subiectul celei mai severe controverse asupra predestinatiei desfasurate intre secolele al Vl-lea si al XVI-lea, era implicat si intr-o controversa de doctrina trinitara, sustinand ca era corect sa vorbesti de Treime ca "intreita Dumnezeire" (Trina Deitas).

In apararea sa, el folosea invatatura potrivit careia "doar Sfantul Duh este Dumnezeu, in asa fel incat el purcede simultan atat de la Dumnezeu cel nenascut, cat si de la Cel nascut" pentru a dovedi proprietatea sintagmei "intreita Dumnezeire". Adversarul sau, Hincmar din Reims, invata si el Filioque si il cita chiar pe Paulin de Aquileia in acest sens, dar refuza sa-l accepte ca pe o justificare pentru "intreita Dumnezeire".

Aceste doua controverse trinitare din interiorul gandirii latine au ajutat ca problema Filioque sa devina una serioasa. O negare a lui Filioque era ceea ce Hristos a vrut sa spuna prin pacatul blasfemiei impotriva Duhului Sfant, care nu poate fi iertat. Asadar, cand papa Nicolae si patriarhul Fotie se ciocneau pe seama adaosului Filioque si a altor chestiuni, primul putea declara ca "barbati ilustri, mai ales latini, au scris cate ceva despre purcederea Duhului Sfant", ceea ce asigura autoritatea pe baza careia putea fi respinsa pozitia grecilor. Sau, probabil, "a venit adevarul numai la voi [grecii]" si o fi zabovit doar acolo?

Polemica lui Nicolae impotriva lui Fotie n-ar trebui totusi sa ne conduca la supozitia ca Filioque fusese o dogma papala. Calugarii franci acuzati de erezie de greci aveau dreptate atunci cand aminteau ca ei auzisera Crezul cantat cu adaosul Filioque la Liturghia celebrata in capela lui Carol cel Mare.

Imparatul convocase de asemenea un conciliu in 809 pentru a afirma doctrina impotriva Rasaritului. Si totusi, cand acesta i-a cerut papei sa includa adaosul Filioque in textul Crezului de la Niceea asa cum era cantat in Liturghie, Leon al III-lea a refuzat.

Intr-adevar, el a acceptat Filioque ca doctrina, iar in crezul pe care l-a compus, el marturisea credinta in "Sfantul Duh, care purcede si de la Tatal, si de la Fiul, in Tatal exista vesnicia, in Fiul, egalitatea, iar in Sfantul Duh, legatura dintre vesnicie si egalitate".

Dar el nu voia sa impuna o adaugire la Crez, chiar daca a permis ca Filioque sa fie propovaduit. "Noi insine - spunea papa - nu intonam acest lucru, dar vorbim de el (legimus) si, vorbind, il propovaduim; si totusi, prin vorba si propovaduirea noastra, nu mergem mai departe in a ingadui sa se insereze ceva in Crez".

Papa Leon pretindea, bineinteles, ca are autoritatea sa faca acest lucru. Atunci cand reprezentantii imparatului l-au intrebat: "Nu de la voi vine permisiunea sa se cante in Biserica tocmai acest crez?", el a raspuns afirmativ, in cele din urma, chestiunea daca Filioque era sau nu ortodox ca si aceea daca Roma avea sau nu autoritatea sa-l impuna intregii Biserici drept un adaos la Crezul niceo-constantinopolitan erau strans legate.

Daca toate conciliile fusesera, asa cum sustineau aparatorii primatului papal, convocate prin autoritatea papei, iar hotararile dogmatice ale acestora au devenit valide doar prin aprobarea lor de catre acesta, atunci tot el trebuie sa aiba si autoritatea de a determina care ar trebui sa fie textul valid al Crezului.

Intemeindu-si apararea lui Filioque pe cuvintele de la Matei 16,18, Petru Damian a stabilit principiul ca "oricine doreste sa cunoasca vreun lucru dumnezeiesc si profund, sa apeleze la oracolul si la doctrina acestui invatator".

De vreme ce doctrina lui Filioque era, deopotriva, dumnezeiasca si profunda, functia invatatoreasca a papalitatii era autoritatea care trebuia sa se ocupe de predicarea acesteia. Fotie se straduia sa respinga acest argument, pe principiul ca "o respingere dobandita din izvoarele proprii ale cuiva face sa se rusineze chiar si cel mai nerusinat" si a inceput prin a arata ca cei mai de seama dintre ocupantii scaunului lui Petru - Leon I, Grigorie I si altii - nu propovaduisera Filioque. Aceasta era succesiunea autentica a ortodoxiei in Vechea Roma, iar daca papa de mai tarziu propovaduia o asemenea notiune, el isi trada mostenirea.

In pofida unor atare citate din Leon si Grigorie, care constituiau mai degraba un argument prin tacere decat dovezi pozitive, greutatea succesiunii autentice in teologia Vechii Rome si a Apusului ca intreg era de partea lui Filioque.

Tertulian, intemeietorul teologiei apusene si creatorul limbajului teologic latin, afirmase despre Duhul Sfant ca purcede "de nicaieri altundeva decat de la Tatal prin Fiul", iar in alta parte vorbise de "Duhul de la Dumnezeu si de la Fiul", intr-o maniera despre care se poate spune ca "nu pare sa aiba precedent".

Mai influent in evolutia ideii de dubla purcedere a fost Ilarie de Poitiers. In perioada carolingiana, tratatul sau despre Treime era larg folosit ca o autoritate; de exemplu, in timpul controversei adoptioniste, Felix de Urgel si Paulin de Aquileia il citeaza amandoi in sprijinul propriilor opinii (care se contraziceau reciproc).

Pentru teologii apuseni din perioada carolingiana, dar si pentru cei de mai tarziu implicati in apararea teologiei latine fata de atacurile grecesti, Ilarie era socotit un izvor important atat in probleme trinitare, in general, cat si in problema Filioque.

Recursul la autoritatea lui Ilarie era intemeiat, caci, chiar daca in doctrina sa despre deplina dumnezeire a Sfantului Duh era oarecum echivoc, in schimb, era mai explicit in doctrina sa despre "purcederea Duhului Sfant de la Tatal si de la Fiul" (a Patre et Filio auctoribus). Sfantul Duh - scria el - "primeste de la Fiul; El este, de asemenea, trimis [de Fiul] si purcede de la Tatal". El mai adauga ca "a primi de la Fiul este totuna cu a primi de la Tatal", ceea ce pare sa implice ca Duhul purcede de la Fiul ca si de la Tatal.

Intrucit relatia Sfantului Duh cu Treimea trebuia inca clarificata, un asemenea limbaj, oricat de incipient, a ajutat totusi la sustinerea doctrinei Filioque.

Importanta lui Ilarie consta in locul sau unic, fiind singurul Parinte bisericesc al carui nume este mentionat in tratatul Despre Treime al lui Augustin, in care este numit "un om cu autoritate pozitiva in interpretarea Scripturilor si in afirmarea credintei".

Augustin era si mai deschis decat Ilarie in declaratiile sale despre Filioque. Chiar daca nu existau in Treime "intervale de timp", potrivit carora purcederea Duhului Sfant sa vina dupa nasterea Fiului, purcederea Sfantului Duh de la amandoi este ceea ce Scriptura invata cand vorbeste despre El ca Duh al Fiului si ca Duh al Tatalui.

Prin urmare, am putea vorbi despre "purcederea atemporala a Sfantului Duh de la amandoi". Tatal si Fiul sunt "un principiu (principium) in relatie cu Sfantul Duh". "De ce trebuie atunci - intreaba el in alta parte - sa nu credem ca Sfantul Duh purcede si de la Fiul, de vreme ce el este si Duhul Fiului?"

Aceste trei pasaje din Augustin, dar mai ales primul, devin arsenalul defensivei apusene a lui Filioque. Multe alte citate din tratatul Despre Treime al lui Augustin erau de asemenea importante in florilegiile patristice compilate ca dovezi in favoarea doctrinei latine.

Scopul acestor florilegii era "sa invete ratiunile avute in vedere de Parintele Augustin in cartile sale despre Sfanta Treime, socotite izvoare de prima importanta". Acele ratiuni trebuie gasite in chiar structura doctrinei trinitare a lui Augustin; caci, "intrucat, potrivit lui Augustin, cele trei persoane, de a caror substanta comuna tine si calitatea de «persoana», sunt distincte una de alta doar prin functiile care caracterizeaza pe fiecare in relatie cu celelalte doua, el priveste «purcederea de la Tatal si de la Fiul» drept proprietatea specifica a Sfantului Duh in interiorul substantei imanente a lui Dumnezeu".

Chiar daca alcatuitorii acestor florilegii citau si alti Parinti latini - in special pe Ambrozie, a carui influenta asupra teologiei lui Augustin se prelungea si in privinta acestei doctrine - ei isi dadeau mare silinta sa gaseasca dovezi si din teologi greci.

Multe dintre scrierile acestora nu le erau accesibile latinilor, dar tratatul Despre Sfantul Duh al lui Didim cel Orb fusese tradus de Ieronim. De fapt, versiunea latina este singura care s-a mai pastrat din aceasta opera. Didim putea astfel sa foloseasca teologilor latini drept sprijin in scrierile lor impotriva grecilor.

Izvorul cel mai abundent folosit in sprijinul latinilor era probabil corpusul de scrieri atribuite gresit lui Atanasie cel Mare. Cele Cinci Dialoguri despre Sfanta Treime din aceasta colectie, scrise probabil de Didim, erau luate drept dovada ca Parintele ortodoxiei trinitare predicase adaosul Filioque.

Nici o opera "atanasiana" nu a contribuit mai mult la cauza apuseana ca scrierea ce trecea drept "Crezul lui Atanasie" si care fusese alcatuita in Apus, probabil in secolul ce a urmat mortii acestuia. Acest crez marturisea, in cel mai caracteristic limbaj augustinian, ca "Sfantul Duh este de la Tatal si de la Fiul, nici facut, nici creat, nici nascut, ci purces"; iar la articolul care continea aceasta marturisire, ca si la tot crezul, era aplicat avertismentul: "Cel ce vrea, asadar, sa se mantuiasca, trebuie sa gandeasca astfel despre Treime".

El era citat in sprijinul lui Filioque de calugarii apuseni aflati in disputa cu monahii rasariteni pe aceasta tema ca fiind "credinta Sfantului Atanasie", "credinta care, din acele vremuri si pana astazi, a fost tinuta de Biserica apuseana si care n-a fost lepadata nici de Biserica catolica a grecilor".

Alti teologi latini ai secolului al IX-lea l-au folosit, de asemenea, pentru a-si sustine punctul de vedere. El continua sa ocupe un loc important si in tratatele si dialogurile apusene de mai tarziu. Cand Anselm de Havelberg il cita drept un crez "venerat de intreaga Biserica", nu a existat - potrivit relatarii sale - nici o obiectie din partea grecilor.

Cardinalul Humbert impingea pozitia apuseana pana la concluzia ei logica, atunci cand declara ca "nici macar Sfantul si marele Atanasie n-ar fi fost acceptat vreodata de catre romani daca n-ar fi afirmat in marturisirea sa ca Sfantul Duh purcede si de la Fiul".

Toate acestea erau menite sa demonstreze ca reprezentantii Apusului "nu explicau aceasta dogma dupa bunul lor plac, ci o marturiseau pe temeiul doctrinei Sfantilor Parinti".

Au trecut multe secole de cand au trait Atanasie, Capadocienii si Augustin, fara ca vreun dascal cu autoritate al Bisericii sa nege purcederea Sfantului Duh de la Fiul, care fusese de fapt "marturisirea de credinta perpetua si constanta despre Sfantul Duh, atat a Bisericii rasaritene, cat si a celei apusene".

Mistagogia Sfantului Duh scrisa de Fotie poate fi socotita ca o declaratie oficiala a punctului de vedere rasaritean potrivit caruia "marturisirea perpetua si constanta a ambelor Biserici, rasariteana si apuseana", nu sustine adaosul Filioque. "Care dintre Sfintii si renumitii Parinti - se intreaba el - sa fi spus ca Sfantul Duh purcede de la Fiul?" Citind diferiti Parinti inclusiv pe Dionisie si scrierile atribuite lui Clement, Fotie merge mai departe "alaturand acestora si pe cei din Apus": Irineu, Hipolit, care nu propovaduisera Filioque.

Nici un teolog apusean n-a fost mai cunoscut ca Leon I - "stalpul Conciliului al IV-lea", autor al "de Dumnezeu inspiratelor epistole despre dogma" si autoritate a "ortodoxiei, a carei lumina se revarsa nu numai peste Apus, ci si peste fruntariile Rasaritului". Si el a invatat ca Duhul purcede [doar] de la Tatal.

Cat despre "acei Parinti ai vostri, Ambrozie sau Augustin sau oricare altul", care au afirmat o purcedere si de la Fiul, trebuie sa ne amintim ca si ei erau oameni si, in consecinta, sa le acoperim rusinea, asa cum au facut fiii lui Noe pentru tatal lor. Fotie era gata sa recunoasca faptul ca Augustin si alti teologi apuseni meritau numele de "Parinte", dar autoritatea lor era mai mica decat aceea a "Parintilor Parintilor", cum ar fi papa Leon I. Mai presus de toate, autoritatea trebuie sa se supuna autoritatii Domnului insusi, care ne-a invatat ca Sfantul Duh purcede [doar] de la Tatal.

In ierarhia autoritatii, marturia unor Parinti este evident superioara celei a altora, dar deasupra tuturor acestora stau conciliile ecumenice ale Bisericii. Dogma despre Sfantul Duh a fost definita de Conciliul al II-lea, reluata de Conciliul al III-lea, confirmata de Conciliul al IV-lea, stabilita de Conciliul al V-lea, proclamata de Conciliul al Vl-lea si pecetluita de Conciliul al VII-lea.

Dintre aceste concilii, cele de la Niceea si Constantinopol sunt cele mai importante, intrucat ele au formulat crezul in care este marturisita dogma Sfantului Duh. Era deci un act de "extrema insolenta" din partea Apusului sa-si asume "alterarea dumnezeiescului si sacrului simbol", pe care l-au afirmat atatea concilii ecumenice. O asemenea falsificare nu e altceva decat o "injosire" a Sfinteniei Crezului.

Reprezentantii Rasaritului sustineau ca, in ceea ce-i priveste, ei refuzau sa se atinga de autoritatea textului crezului. Acest text, asa cum a fost stabilit de primul Conciliu de la Constantinopol, invata ca Sfantul Duh "purcede de la Tatal" si nu mentiona nici un fel de purcedere de la Fiul.

Aparatorii lui Filioque, mergand in mod deliberat pe langa textul primit al crezului, erau vinovati de inovatie. O incercare binevoitoare de a explica aceasta inovatie era sugestia ca latinii au pierdut, in timpul invaziilor vandalilor, exemplarele actelor Conciliului de la Niceea, si ca nu mai stiau textul adevarat al crezului.

Cei mai multi teologi greci nu recurgeau la asemenea scuze pentru adaugarea lui Filioque, ci, pur si simplu, trageau o linie intre traditia ortodoxa a purcederii doar de la Tatal si inovatia eterodoxa a purcederii si de la Fiul. Un asemenea adaos la textul crezului era nejustificat si eretic.

Nu este adevarat, replica Apusul. Nu exista o forma noua de inchinare sau de doctrina, nici o noua religie in Biserica romana, care "ramane in aceeasi credinta ca si Biserica rasariteana".

Chiar daca existau cativa latini care sustineau, pe baza uzantei din anumite Biserici apusene, ca simbolul de credinta cu Filioque reprezenta "credinta catolica", cei mai multi recunosteau ca expresia fusese adaugata la crez dupa Niceea si Constantinopol.

Un raspuns la obiectiunea rasaritenilor era ca expresia "de la Tatal" nu excludea in principiu "si de la Fiul" si ca, atunci cand Parintii de la Niceea "nu au reusit sa includa acest adaos, a fost nu din cauza ca nu au crezut puternic si desavarsit ca este asa, ci pentru ca au gandit ca este limpede si evident pentru toti credinciosii" si nu au socotit necesara mentionarea lui explicita.

Daca acum este mentionat, aceasta nu contrazice in nici un fel sensul textului crezului. Latinii nu vor ceda grecilor conciliile si crezurile. "Ii imbratisez pe cei 318 catolici si Sfinti barbati, fericitii Parinti, pe toti", spunea Paulin intr-unul din imnurile sale, iar in alta parte, el declara ca simbolul de la Niceea era "inviolabil".

Adaugarea lui Filioque nu era o impietare a lui, ci acelasi lucru pe care cei 150 Parinti de la Conciliul al II-lea ecumenic de la Constantinopol il facusera atunci cand au extins fraza simpla de la Niceea, "Si in Sfantul Duh", aducand-o la forma folosita astazi deopotriva in Rasarit si in Apus.

Daca acest adaos este legitim, de ce ar fi nelegitim Filioque? Argumentarea apuseana pierdea din vedere cel putin o parte a obiectiunilor criticii rasaritene. Caci, chiar daca un rasaritean irenic ar fi fost convins de logica apuseana si ar fi recunoscut corectitudinea teologica a lui Filioque, inserarea unilaterala a formulei in crez ramanea totusi un scandal grav, unul care se putea rezolva numai daca "un conciliu general al Bisericii apusene si rasaritene", convocat de papa si de autoritatea imperiala, ar legaliza adaosul. Tine de competenta unui conciliu sa extinda un crez care a fost formulat de un altul.

Astfel, obiectia formala si procedurala fata de Filioque era una cu totul hotaratoare pentru greci. Si totusi, ea se aplica nu mai putin chestiunii materiale si de continut. Filioque era nu numai nelegitim, ci si gresit, fiind bazata pe anumite premise teologice pe care Rasaritul le considera neadecvate sau chiar eronate si care au fost vadite astfel in cursul dezbaterilor.

Unele dintre acestea tin de domeniul a ceea ce trebuie numit "metoda teologica", caci ele implicau diferente privitoare la modul de a ajunge la doctrina trinitara. Dincolo de diferentele metodologice se afla si unele metafizice, de maxima importanta, care tin de doctrina despre Dumnezeu insusi; dar inainte ca acestea sa poata fi identificate, este necesara descrierea modurilor divergente in care procedeaza cele doua teologii in privinta doctrinei Sfintei Treimi si specificarea distinctiilor care, desi fundamentale pentru o parte, nu erau impartasite de cealalta parte.

Cea mai celebra dintre aceste distinctii era cea dintre "iconomie" si "teologie" in doctrina trinitara. Era o parte a doctrinei trinitare apusene ca si a celei rasaritene, dar locul unde aceasta s-a dezvoltat mai deplin este Rasaritul.

Sustinand ca latina, ca limba teologica, este incapabila de precizia necesara unor asemenea distinctii, unii teologi rasariteni puneau greseala adaosului Filioque pe seama absentei unei distinctii proprii in doctrina Sfantului Duh, dintre expresia "fiind trimis", in sens iconomie, si termenul "purcedere", cu sens teologic. Din aceasta cauza, latinii "presupun ca purcederea" este identica cu "a fi impartasit cu" si cu "a fi daruit", intrucat Duhul este descoperit ca fiind cel ce a fost trimis si impartasit si daruit de la Fiul.

Dupa greci, Duhul "purcede de la Tatal, dar este dat prin Fiul si impartasit de toata creatia"; purcederea de la Tatal a fost in interiorul Dumnezeirii, daruitul si impartasitul erau in afara Ei, in lume. Caci, un Filioque in sensul din urma reprezenta un precedent patristic amplu, iar teologii greci l-au afirmat cu promptitudine, insa confuzia dintre teologic si iconomie era o reminiscenta eretica de la Marcel de Ancira.

O examinare a interpretarilor latine ale lui Filioque arata ca multe dintre ele pun semnul egalitatii intre purcederea Duhului si trimiterea Lui. Papa Grigorie I spusese ca "trimiterea (missio) Duhului este chiar purcederea de la Tatal si de la Fiul", iar aceste cuvinte erau citate in sprijinul doctrinei Filioque.

Pe langa acest citat din Grigorie, Ratramnus atragea atentia si insista ca "trimiterea" de la Ioan 15, 26 (pe care Rasaritul o interpreta in sensul iconomiei) si "purcederea" din acelasi pasaj (pe care Rasaritul o interpreta in sens teologic) erau identice.

Trimiterea Sfantului Duh - spunea el - "nu inseamna supunere, ci purcedere". Asezarea celor doua notiuni sub semnul egalitatii era tema dominanta a tratatului. Alti termeni din sfera iconomiei, cum ar fi "revarsare" sau "daruirea", cu referire la Sfantul Duh, erau folositi in Noul Testament cu aplicare la Fiul, intrucat Sfantul Duh purcede deopotriva de la Tatal si de la Fiul.

In felul acesta, sensul care tine de iconomie era luat din nou in sens teologic, devenind astfel temei pentru cel din sfera iconomiei. Tendinta apuseana de a se misca de la sensul iconomie la cel teologic si inapoi poate fi observata in formule cum ar fi: "Sfantul Duh nu purcede de la Tatal catre Fiul, ci purcede de la Fiul pentru Sfantirea creatiei; dar el purcede simultan de la Amandoi".

Alte pasaje despre "trimitere", cum ar fi cele de la Ioan 14, 26 si Ioan 20, 21, ar putea deveni texte doveditoare pentru purcederea din vesnicie de la Tatal si de la Fiul. Chiar si atunci cand pareau sa existe unele distinctii intre "trimitere" si "purcedere" cu care sa se opereze, ele serveau, in final, la reintarirea invataturii cum ca amandoua sunt de la Tatal si de la Fiul.

O alta distinctie despre care grecii ii acuzau pe latini ca o forteaza sau o ignora era cea dintre natura divina si cele trei ipostasuri in Treime. Fotie argumenteaza in felul urmator: "Daca ceva este in Dumnezeu, dar nu este vazut in unitatea si identitatea de natura a atotputernicei Treimi, aceasta apartine evident uneia dintre naturile Celor Trei Persoane. Purcederea Duhului nu tine de unitatea supranaturala, care este vazuta in Treime. Ea tine, asadar, de [ipostasul] unic al Celor Trei".

Dupa esenta, nu exista separare in Treime, dar exista o separare dupa insusirile caracteristice fiecarui ipostas. Eterna suflare a Sfantului Duh nu este o problema care tine de natura divina impartasita de Cei Trei, ci de ipostasul specific al Tatalui; nu ar putea exista, asadar, purcedere si de la Fiul, caci orice este comun celor doua ipostasuri trebuie sa fie comun tuturor celor trei, si atunci, Sfantul Duh ar trebui sa purceada si de la el insusi. Pe scurt, doctrina lui Filioque nu reusea sa evidentieze diferenta dintre ceea ce este distinct si ceea ce este comun in Treime.

Tocmai aceasta diferenta era obiectul uneia dintre cele mai timpurii apologii, care cerea sa "fie aratat ce au Tatal, Fiul si Sfantul Duh ca apartinand fiecaruia in parte si ce au in comun in neimpartita Treime; si cum purcede cu adevarat din vesnicie Sfantul Duh de la amindoi si cum Sfanta Treime exista in sine in chip nedespartit".

Alti teologi apuseni ai vremii distingeau, de asemenea, intre ceea ce se spunea despre Treime "dupa ousia (substantialiter) sa" si ceea ce se spune "dupa relatiile dintre ipostasuri (relative)".

Si totusi, cand ajungeau la purcederea Sfantului Duh, multi teologi apuseni, argumentand ca lucrarile Treimii "in afara" (ad extra) sunt neimpartite, insistau ca purcederea este o problema ce tine de natura divina ca intreg si, in consecinta, de esenta si nu de ipostasuri. Si asa, "cand se spune despre Sfantul Duh ca purcede de la Tatal, este necesar ca el sa purceada si de la Fiul, intrucat Tatal si Fiul sunt neindoios de aceeasi fiinta".

Intr-un efort de a eluda problema, unii incercau sa localizeze purcederea, "nu in ousia, care este comuna [tuturor persoanelor], nici in persoana, care se manifesta prin ea insasi, ci in relatia [dintre persoane]", ceea ce nu clarifica cu adevarat situatia si nici nu raspundea obiectiilor fundamentale ale grecilor.

Acest efort si altele de acelasi fel au aparut in controversa mai tarziu decat corpusul principal de materiale de care ne-am ocupat si constituiau o recunoastere a Apusului ca este nevoie de o aparare mai sofisticata a lui Filioque.

Un alt domeniu in care aceasta nevoie se manifesta era exegeza. De pilda, numirea din Noul Testament, "Duhul Fiului Sau", fusese interpretata, probabil de Ilarie si cu siguranta de Augustin, ca fiind o indicatie sau chiar o dovada a purcederii Duhului de la Fiul "Este Duhul Fiului cineva diferit de Duhul Tatalui?" se intreba Ratramnus si continua argumentul: "Daca el este Duhul amandurora, atunci cu certitudine purcede de la amandoi".

Din cuvintele "in inimile noastre", din acelasi pasaj, teologia rasariteana argumenta ca "Duhul Fiului Sau" nu se refera catusi de putin la purcederea teologica din vesnicie a Sfantului Duh, ci la "trimiterea" Sa, care era temporala si iconomica.

Nici pasaje ca cel de la Ioan 16, 14 nu pot fi folosite pentru a sustine adaosul Filioque, caci nu spune "de la mine", ci "de la ceea ce e al meu". O asemenea argumentare exegetica conducea la principiul ca atunci cand Sfantul Duh este numit "Duhul Tatalui", acest lucru trebuie interpretat in sens teologic, ca referindu-se la purcederea doar de la Tatal, iar cand este numit "Duhul Fiului", trebuie interpretat in sensul iconomiei, ca referire la trimiterea catre creatie sau catre Biserica sau credinciosi.

Aceasta despartire a iconomiei de teologie in exegeza pasajelor despre Duhul mergea atat de departe incat Fotie sugera chiar contrar majoritatii traditiei, ca "Duhul lui Dumnezeu" in creatie nu insemna Sfantul Duh, ci doar o suflare de vant care venea de la Dumnezeu. Fie ca aceasta exegeza era izvorul doctrinei rasaritene despre Sfantul Duh sau rezultatul ei, ea arata intr-adevar ca Filioque era o chestiune nu numai de procedura, dar si de substanta.

Exista oarecare indicatii ca aceasta chestiune a lui Filioque mergea chiar mai adanc. Nu numai cele doua sisteme de autoritate dogmatica, cele doua conceptii despre traditie si cele doua metode de formulare a distinctiilor teologice se opuneau unul altuia, dar, dincolo de toate acestea, existau doua conceptii despre Dumnezeire.

In doctrina trinitara apuseana, Sfantul Duh era garantul unitatii Dumnezeirii. Descriind Sfantul Duh ca "referindu-se deopotriva la Tatal si la Fiul, pentru ca Sfantul Duh este Duhul deopotriva al Tatalui si al Fiului", Augustin atribuia Duhului functia de a servi "o anume inefabila comuniune a Tatalui si a Fiului" si sugera ca aceasta era explicatia faptului ca el impartasea numele de "Duh" au amandoi.

Cand Apostolul Pavel cere Bisericii "sa pastreze unitatea Duhului in legatura pacii", el poruncea, de fapt, credinciosilor sa-L imite pe Dumnezeu in Treime, in care Sfantul Duh era unitatea personala, Sfintenia si iubirea "prin care cei doi [Tatal si Fiul] sunt uniti".

Augustinienii secolului al IX-lea, care aparau adaosul Filioque impotriva Rasaritului, au reluat aceasta tema. Crezul lui Leon al III-lea declara: "in Tatal este vesnicia, in Fiul, egalitatea, in Duhul Sfant, legatura dintre vesnicie si egalitate".

In aceasta privinta, ca si in altele, Alcuin cita chiar cuvintele lui Augustin despre "inefabila comuniune", in timp ce Hincmar cita ceea ce credea el ca erau cuvintele lui Atanasie despre Sfantul Duh, "legatura Dumnezeirii" si "puterea si unitatea Treimii".

Nici un teolog latin n-ar fi sustinut ca fara Filioque unitatea lui Dumnezeu ar fi pierduta; dar doctrina trinitara apuseana, care considera unitatea lui Dumnezeu un punct de pornire, a fost capabila apoi sa mearga spre o asemenea viziune a Duhului ca legatura intre Tatal si Fiul.

Si astfel, "pe cand aceasta teorie de la inceput a tins sa rupa Treimea in trei entitati disjuncte, acum, in faza ei ultima, ea a contribuit la intarirea sensului unitatii divine prin strangerea intr-o relatie coerenta si organica a conceptiilor despre cele trei Persoane divine".

Dimpotriva, doctrina trinitara rasariteana continua sa inceapa cu Tatal, Fiul si Sfantul Duh si avea nevoie sa formuleze relatia dintre ei in asa fel incat sa asigure unitatea lor. Solutia era sa identifice pe Tatal - si numai pe Tatal - ca izvorul, principiul si cauza Treimii.

Treimea este o unitate doar daca "si Fiul, si Duhul se trag dintr-o singura cauza, Tatal"; orice alta teorie este "blasfemie si o reinviere a ateismului politeist, sub masca crestinismului". Chiar daca Fiul si Duhul, la fel ca si Tatal, sunt fara inceput, ei au totusi o singura cauza in Dumnezeire, si anume, Tatal, Care nu are o cauza distincta de el insusi.

Dionisie Areopagitul invatase ca "Tatal este singurul izvor al Dumnezeirii suprasubstantiale". Acesta este sensul enigmaticei afirmatii a lui Hristos: "Tatal Meu este mai mare decat Mine", cu alte cuvinte El fiind cauza a Dumnezeirii. Dar Tatal era o asemenea cauza nu dupa natura sau esenta Sa (care este comuna tuturor celor trei ipostasuri), ci dupa ipostasul Sau, ca Tata.

Orice alta teorie era nu numai o negare a doctrinei biblice a "monarhiei", ci si o degradare a declaratiei conciliare potrivit careia Duhul purcede de la Tatal; era, in acelasi timp, si o incalcare a doctrinei rationale, potrivit careia, in ultima instanta, nu poate exista "o multitudine de principii", ci doar unul singur.

Treimea ar putea fi comparata cu o scala de cantar, in care este o singura lucrare si un singur centru (Tatal), de care depind cele doua brate (Fiul si Sfantul Duh). Astfel, grecii faceau urmatorul apel: "O, latinule, inceteaza si nu mai spune ca sint multe principii si multe cauze si recunoaste ca Tatal este singura cauza".

Ambele parti apelau la traditie pentru a-si sustine pozitiile, dar nici una fara o anumita indreptatire. Daca o teologie poate fi identificata cu o erezie in care e pe punctul de a cadea, atunci teologia catolica a dat semne de mai mare apropiere de extrema modalista, decat de cea subordinationista.

Felix, Elipandus si Gottschalk pareau in ochii teologilor catolici din secolul al IX-lea ca ameninta unitatea Dumnezeirii prin excursurile lor in adoptionism sau prin idei ca aceea de "intreita Dumnezeire".

Refuzul rasaritenilor de a-l accepta pe Filioque era luat ca fiind o slabire similara a unitatii. Tatal, Fiul si Duhul Sfant sint un singur "principiu" (principium) si nu trei. Si totusi, Tatal era "principiul fara de principiu", Fiul este "principiul, dar din Tatal ca principiu", iar Sfantul Duh "principiul din amindoi"; insa, nu erau trei principii, ci unul.

In aceasta uzanta, la fel ca si in izvoarele ei, Augustin, "principiul poate fi aplicat Tatalui atat in interiorul Treimii, cat si in afara ei". Pentru teologia augustiniana pare de neconceput ca Filioque sa ameninte unitatea Dumnezeirii; mai degraba o confirma si este un corolar necesar al ei.

Doctrina greaca despre Treime - venind dinspre mostenirea lasata de Vasile, Grigorie de Nyssa si Grigorie de Nazianz, in spatele ei fiind cea lasata de Origen, - nu putea decat sa observe o asemenea speculatie ca fiind deopotriva noua si periculoasa.

Daca la Calcedon, Vechea Roma fusese campioana ortodoxiei, acum nu mai era. Pe langa disputele asupra autoritatii si primatului dogmatic, cea referitoare la Filioque era un semn ca problemele de doctrina si cele de unitate doctrinara nu pot fi inlaturate pur si simplu prin rezolvarea chestiunilor de jurisdictie si de unitate a organizarii.

Atunci cand Analele lui Einhard relatau ca "a aparut o problema in legatura cu Sfanta Treime si cu chipurile Sfintilor", ele sintetizau schisma dintre Rasarit si Apus mai simplu decat puteau sa o faca diferentele teologice, dar si mai precis decat ar fi sugerat conventionala interpretare politica a schismei.

Dupa cum vom vedea, problema schismei avea sa revina in centrul atentiei, in secolul al XlII-lea, in jurul datei cand s-a tinut Conciliul de la Lyon, in 1274, si din nou, in secolul al XV-lea, mai ales la Florenta, in 1439.

Dar doctrinele care au separat Rasaritul de Apus, din secolul al IX-lea si pana in secolul al XI-lea, au continuat sa fie cele pe care aceste concilii erau obligate sa le ia in considerare - si in privinta carora, ca si conciliile dinaintea lor, aveau sa esueze.

Jaroslav Pelikan

• Filioque Catolicism, Uniatie, Ortodoxie
  Publicat in : Dogma
• Filioque - scurt istoric
  Publicat in : Sfanta Treime
• Erezia Filioque
  Publicat in : Sfanta Treime
• Aspecte noi in problema Filioque
  Publicat in : Dogma