Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

In cadrul intelegerii raiului si a iadului, ramane sa se raspunda la intrebarea: de ce, in urma judecatii lui Dumnezeu, cei ce pleaca din aceasta viata fara credinta in El, deci fara o deschidere spre comuniunea cu El si prin El cu ceilalti oameni, trebuie sa ramana vesnic in iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu fata de acestia, sau aceasta stare a lor constatata de Dumnezeu, dupa moarte, are drept consecinta permanentizarea lor eterna in aceasta stare?

Caci se pune intrebarea: oare cei ce pleaca de aici in aceasta situatie cad intr-o stare de nefericire mai mare decat cea de aici? Nu au posibilitatea sa intre vreodata in comuniune cu Dumnezeu si deci sa fie scosi din iad?

Invatatura Bisericii despre putinta scoaterii din iad a unora, in rastimpul dintre judecata particulara si cea universala, permite un raspuns potrivit la aceasta intrebare. Conform acestei invataturi, cei ce se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in situatia ca virtualitatea capacitatii de comuniune prezenta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii.

Fara sa se poata spune in mod sigur pentru cine va fi etern si pentru cine nu va fi etern, exista in principiu pentru unii din ei posibilitatea de a nu fi etern.

Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad.

Dar pe ce se bazeaza faptul ca cei ce vor fi lasati in iad prin judecata universala vor ramane vesnic in el, odata ce Dumnezeu nu inceteaza niciodata de a fi un Dumnezeu iubitor si odata ce aceia vor pastra in veci o anumita libertate? Se bazeaza pe prestiinta lui Dumnezeu, in baza careia Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire, fie pentru ca nu vor vrea, fie pentru ca si-au creat prin refuzul total al comuniunii din viata pamanteasca si din rastimpul intre judecata particulara si cea universala o astfel de stare, ca nu mai sunt capabili sa accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin socoteste ca lipsa vointei de a dori pe Dumnezeu se acopera cu "neschimbabilitatea" patimasa in care se afla cel din iad. Propriu-zis dupa moarte sunt "neschimbabili": in bine, cei din rai si in rau cei din iad.

Taina faptului ca unii vor putea fi scosi din iad pana la judecata universala si ca altii nu vor iesi in veci din el, ci vor trece in iadul vesnic, impreuna cu cei ce vor trece din viata, acolo, in momentul sfarsitului lumii, este o taina a libertatii omului si o taina a putintei de invartosare a lui intr-o libertate negativa imposibil de depasit, si nu o putem patrunde noi.

Pentru mintea noastra e tot asa de posibil ca cei din iad sa vrea sa iasa din el, sau sa nu vrea. Numai Dumnezeu poate patrunde si cunoaste de mai inainte aceasta taina si noi nu avem ce face decat sa credem ceea ce ne-a spus El prin Revelatie, ramanand sa aflam numai la judecata din urma care anume dintre oameni vor fi trimisi in iadul vesnic.

Berdiaeff admite un iad care consta din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede ca acesta e un iad subiectiv, nu ontologic, si declara ca e cu neputinta sa dureze vesnic. Dar pe langa faptul ca aceasta inseamna o rationalizare a libertatii umane, afirmarea lui nu tine seama de faptul ca de la o vreme nu se mai poate separa intre subiectiv si ontologic. Un fel stramt de a gandi, de a simti, de a privi lucrurile si pe oameni, creeaza in firea omului o anumita stare ontologica, desfigureaza spiritul profund si nici crestinismul nu spune ca iadul e numai o imprejurare exterioara chinuitoare, nu si o lume de spirite desfigurate, incremenite in rau, intr-un mod sucit de a privi realitatea.

Contributia factorului subiectiv - sau chiar imaginativ, fantasmagoric, la sustinerea chinurilor iadului, o indica Sfantul Ioan Damaschin cand spune ca focul de acolo consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface. Caci pofta nesatisfacuta chinuieste prin neputinta de a da imaginilor placerii o consistenta reala si, pe masura ce se prelungeste neputinta de a le da o realitate, ele isi sporesc aparentele fermecatoare, iar prin aceasta, si puterea chinuitoare, data fiind neputinta de a afla ipostasurile reale corespunzatoare. Lipsa materiilor in stare sa satisfaca poftele este elementul obiectiv al chinurilor iadului. Iar efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa, este elementul subiectiv.

Iata cuvantul Sfantului Ioan Damaschin: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si neimpartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, Cel ce este si exista pururea, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura careia se si impartasesc de Cel dorit".

Aceasta inseamna ca sufletele ajunse in iad dupa moarte nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. Ele nu pot capata gustul bucuriilor spirituale, care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala si consistenta (ipostatica) suprema.

Iadul e un dublu rau: vointa de a savarsi pacatul si durerea neputintei de a-l savarsi. E o atasare la pacatul ce nu mai poate fi savarsit material si deci un refuz de cautare a bunurilor spirituale. Prin neputinta omul e scos chiar si din relatia cu lucrurile, sau dintr-o relatie egoista, trecatoare, cu alta persoana. Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica, de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.

Totul e urmare riguroasa si invartosata a pacatelor facute in viata. Sfantul Maxim Marturisitorul a descris in cateva pagini de mare plasticitate aceasta stare: "Daca nu am obisnuit ochii, urechile si limba sa priveasca, sa auda, sa graiasca dupa fire, ca rezultat vom avea intunericul si tacerea cea mai grea". Daca nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tacerea tuturor. Daca nu am cautat sensul adevarat al lucrurilor si persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea "viermele urii" pe care l-am cultivat. Daca ne-am legat viata de lucrurile trecatoare, aceasta isi va pierde consistenta impreuna cu cele ce au trecut ca fumul. Daca nu am stins focul poftelor cu infranarea, vom arde in el, neavand cu ce sa-l potolim. "Pentru focul placerii vom avea focul gheenei; pentru intunericul nestiintei si pentru ratacirea trecatoare, nestiinta vesnica". Pentru inaltimea mandriei desarte si a distractiilor, prabusirea cea mai de jos si tristetea continua. Din toate partile ne vor inconjura minciuna si nesinceritatea serpuitoare pe care am cultivat-o.

Chinurile nu vor consta atat intr-o singuratate simpla, cat intr-o singuratate impusa de o vecinatate chinuitoare. E o singuratate pe care ti-o aperi de serpii care te asalteaza. Nu consta numai in lipsa unei comuniuni. Caci daca am fost noi serpi pentru ceilalti, vor fi acum ceilalti serpi pentru noi. "Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin este sa fim pururea impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram... si despartiti de Cel ce ne iubeste si pe Care il iubim". E singuratatea in care esti tinut de fetele dusmanoase si urate ale celorlalti, fara sa poti sa-ti eliberezi vederea si cugetul de ele. E o singuratate lipsita de interiorizare si de o clipa de pace, intretinuta de lipsa oricarui cuvant de iubire si de intelegere, inconjurata de batjocura si ura tuturor. Toti ii chinuiesc pe toti; toti se apara de toti.

Florensky spune ca omul inchizandu-se in sine se altereaza in asa masura, ca nu mai e o realitate obiectiva pentru altii.

Obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat "eu, eu, eu". "Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii". El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un Tu. El a devenit o coaja (Schale), cum isi numeste H.P. Blavatsky spiritele, o "piele", fara substanta, ceva iluzoriu, pur subiectiv, dar tocmai de aceea se afirma numai pe sine, cu disperare. Cel care nu cunoaste alta realitate si se cramponeaza de eu-ul propriu ca unica realitate, fara sa o poata avea nici pe aceasta intr-un mod satisfacator, e obsedat de eu mai mult ca de o fantasma.

El a iesit din realitate "in intunericul cel mai dinafara", unde nu vede nimic. Un tu adevarat, o realitate obiectiva nu i-o poate da decat comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului puterea pentru ea, dar dezvoltarea ei depinde si de contributia lui. Omul nu si-o poate da singur, tocmai pentru ca aceasta inseamna ca se afirma pe sine, nu vrea sa iasa din sine, uitandu-se pe sine, ca sa existe cu adevarat afirmat de altii, intrucat ii afirma si el pe altii; ca sa existe prin Dumnezeu, afirmand pe Dumnezeu.

S-ar putea pune intrebarea: de ce nu li Se arata Dumnezeu acestora in toata lumina Sa, ca ei sa o vada si sa iasa din atitudinea de refuz a comuniunii cu El? De ce ii lasa Dumnezeu "in intuneric"? Prezenta lui Dumnezeu nu e o realitate exterioara, ca sa se impuna ca atare, ci se ofera ca un Tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decat prin deschiderea smerita si plina de dor la iubire. Dar se intampla fenomenul curios ca cel ce-si apara autonomia se indarjeste mai ales in refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se ofera, il face sa-si dea seama ca de oferta aceasta depinde adevarata lui existenta.

Nu poate admite cel invartosat in mandrie asa ceva, caci nu poate admite ca cineva il poate iubi cand el nu poate. El ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descopera ca cel care depinde prin nesfarsita lui iubire. Dar cel pe care-l admite, cu orgoliul ca admitandu-l ii da el aceluia existenta, nu mai vrea nici el sa i se daruiasca. Astfel Dumnezeu nu i Se poate face evident ca persoana iubitoare celui ce nu vrea sa-L primeasca in aceasta calitate. Numai celui ce-L doreste pentru iubirea Lui, i Se arata ca iubire. De aceea Sfantul Isaac Sirul a spus ca iadul este o pedeapsa a iubirii.

Celorlalti le este prezent sub acoperamantul rigorilor care apar intr-o viata lipsita de iubire, sub urmarile dureroase ale unei astfel de vieti. Chiar lucrurile in care vrea sa-si caute acela placerea isi pierd din ce in ce consistenta, pentru ca si ele sunt un dar al lui Dumnezeu si nu pot fi avute din plin decat de cel ce-L are pe Dumnezeu prin iubire. Amandoua acestea le spune Sfantul Ioan Damaschin: atat ca cei ce doresc pe Dumnezeu il au, cat si ca cei din iad, care s-au invartosat in nedorirea lui Dumnezeu si doresc numai lucrurile care le pot oferi placeri, nu au nici pe Dumnezeu si nu le mai au nici pe acestea. Au cazut intr-un gol total. E ceva ce incepe inca din viata pamanteasca, macar in forma ca cel ce nu mai are pe Dumnezeu nu mai simte de la o vreme placere nici de lucruri. Propriu-zis, cine are pe Dumnezeu are totul, cunoaste adancimea tuturor. "Cel ce doreste primeste. Cel bun dobandeste cele bune... Si dreptii, dorind pe Dumnezeu si avandu-L, se bucura vesnic; iar pacatosii, dorind pacatul si neavand materiile pacatului, sunt chinuiti, ca rosi de vierme si consumati de foc, neavand nici o mangaiere; caci ce este chinul claca nu lipsa a ceea ce se doreste? Pe masura dorului, cei ce doresc pe Dumnezeu se bucura, si cei ce doresc pacatul sunt chinuiti".

Sau: "Aici miscandu-ne pofta spre altele si dobandindu-le macar in parte, ne indulcim cu ele. Acolo insa, cand "Dumnezeu va fi totul in toate", nemaifiind nici mancare, nici bautura, nici vreo placere trupeasca, nici vreo nedreptate, cei ce nu vor avea nici placerile obisnuite si nu vor avea nimic nici din Dumnezeu, se vor chinui in mare durere, fara ca sa produca Dumnezeu chinul, ci noi insine pregatindu-ni-l".

Avem deci paradoxul ca afirmarea persoanei este un bine, dar afirmarea ei egoista, in afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana suprema, este un rau. Cei din iad se afla in acest paradox. O spune Sfantul Ioan Damaschin, in raspunsul la intrebarea: de ce nu distruge mai bine Dumnezeu pe cei ce vor persista in chinurile vesnice, decat sa-i lase sa se chinuiasca astfel?

A fi, oricum, e mai bine decat a nu fi deloc, este raspunsul lui. Iar fiintarea este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu isi manifesta iubirea Sa oferind etern existenta celor din iad. El arata si in aceasta valoarea indelebila a persoanei umane. Daca i-ar mentine numai pe cei din rai, n-ar arata ca respecta pe om chiar cand I se opune; ca deci ii respecta libertatea. Cei din iad sunt in felul lor si ei o marturie a unei valori ce le-o acorda Dumnezeu. Dumnezeu ii tine prin existenta lor si pe acestia intr-o anumita legatura cu Sine. El lasa in existenta si pe cei ce-L neaga. Prin aceasta El manifesta o chenoza. Pe de o parte Dumnezeu nu-i poate scoate din starea lor de invartosare, dintr-o libertate care-L neaga. Caci pentru aceasta ar trebui sa-i priveze de libertate. Pe de alta, nu vrea sa-i nimiceasca; aceasta ar fi o alta dispretuire a existentei si a libertatii lor. intre aceste doua laturi ale alternativei, care ar manifesta o mai redusa bunatate a lui Dumnezeu si un mai mare dispret al libertatii lor omenesti, Dumnezeu alege sa-i mentina in atitudinea lor de refuz fata de Sine.

S-a spus ca o astfel de solutie ar introduce tristetea chiar in viata interna a lui Dumnezeu; de aceea s-a oferit solutia mantuirii universale. Dar aceasta nu s-ar putea realiza fara nesocotirea libertatii umane.

Solutia mentinerii lor in starea de eterna neimplinire poate nu ar fi mai rea ca o mantuire fara comuniune in libertate. Dar ea are avantajul ca, acceptand-o, Dumnezeu accepta nu numai tristetea de a nu-i vedea pe toti in fericirea comuniunii cu Sine, ci manifesta si maretia generozitatii daruirii lor cu o existenta intr-o vesnica opozitie fata de Sine si un respect al libertatii care face din om fiinta cea mai minunata.

Chiar si existenta diavolului ca existenta este o valoare, in calitatea ei de dar al lui Dumnezeu, va spune cu indrazneala Sfantul Ioan Damaschin. La intrebarea manicheului de ce a mai facut Dumnezeu pe diavol, stiind ca va deveni rau, el raspunde: "Pentru covarsirea bunatatii l-a facut pe el, caci a zis: il voi lipsi si Eu pe el, cu totul, de bine si-l voi lipsi de subzistenta, fiindca se va face rau si va pierde toate bunurile date lui? Nicidecum. Ci chiar de va fi rau, Eu nu-l voi priva pe el de participarea la Mine, ci ii voi da lui un bine: participarea la Mine, prin existenta, ca, chiar daca nu va voi, sa participe la Mine, prin existenta. Caci nimeni altul nu retine si sustine cele ce sunt in existenta, decat Dumnezeu. Caci existenta e un bine si e darul lui Dumnezeu... Toate cele ce sunt au existenta din Dumnezeu... Deci cei ce au macar existenta, au participare partiala la bine, intr-un grad ultim. Deci e un bine in existenta diavolului si prin existenta el participa la bine". Sau: "Dumnezeu ofera pururea diavolului cele bune, dar acesta nu vrea sa le primeasca. Si in veacul viitor tuturor le da cele bune. Caci este izvorul din care izvorasc cele bune. Dar fiecare participa la bine precum s-a facut pe sine capabil".

Desigur, judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la inaltimea realitatii om si Dumnezeu. Misterul cel mare pe partea omului este ca poate sta vesnic in fata atator semne ale existentei lui Dumnezeu si in mijlocul celor mai grele suferinte, in monotonia insuportabila, si totusi sa-L conteste, sa nu incerce solutia iesirii din ele prin acceptarea comuniunii cu El. El poate accepta mai degraba lipsa de sens, absurdul in toate, decat sa accepte sensul prin Dumnezeu. Aceasta, din marea ispita a autonomiei sale. Omul isi apara aceasta autonomie, pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface toate dorintele, care l-au robit devenind patimi. Sfantul Ioan Damaschin spune: "Iar de spuneti ca i-ar fi fost mai de folos sa nu fie decat sa se chinuiasca fara sfarsit, spunem ca aceasta nu e nimic altceva decat focul poftei raului si al pacatului. Caci nu doresc pe Dumnezeu cei ce au castigat neschimbabilitatea pacatului ca patima". Eternitatea iadului indica misteriosul paradox al libertatii celui care nu poate gasi adevarata viata in libertatea comuniunii si de aceea nici nu vrea sa o caute. Iar misterul cel mare pe partea lui Dumnezeu e ca Dumnezeu nu-1 distruge pe cel ce pacatuieste, chiar daca prestie necainta lui vesnica, ci il respecta chiar asa. E o vesnica pastrare a omului in relatie cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea sa uite pe om, oricum ar fi el.

Cele doua mistere nu mai pot fi despartite, sau Dumnezeu nu mai vrea sa fie despartite odata ce l-a creat pe om. Daca Dumnezeu ar distruge pe omul pacatos, ar uita de el pe veci intr-un gest de dispret, omul si-ar pierde adancimea de mister. La fel si-ar pierde o relatia intre Dumnezeu si om. De fericire, iar nu-l poate face partas Dumnezeu fara voia lui, pentru ca ea consta in primirea iubirii Sale de catre om. Dar omul nu vrea sa o primeasca, iar cu sila nu i se poate impune. Aceasta ar fi si ea o golire a omului de misterul sau. Chiar prin iadul vesnic se afirma valoarea si libertatea vesnica a omului". Daca omul ar sti ca, uzand de libertate impotriva voii lui Dumnezeu, odata si odata va fi distrus, el ar fi ingustat in libertatea lui. Numai daca stie ca el se poate opune vesnic lui Dumnezeu, e cu adevarat liber. El e liber si are o demnitate deplina numai daca stie ca e vesnic neconditionat, adica vesnic liber. Desigur, nu ar fi liber nici daca ar sti ca afirmarea sa libera n-are nici o urmare. in acest caz n-ar pune nici o fervoare in afirmarea libertatii sale. Afirmarea libera asuma si niste riscuri. Dar riscurile adevarate presupun persistenta in existenta a celui ce le asuma.

Chiar in atitudinea omului care nu vrea sa stie de Dumnezeu si care totusi nu poate sa uite cu totul de El e o suferinta sfasietoare, pe care omul o detesta, dar din care, pe de alta parte, nu poate iesi. Daca omul ar uita cu totul de Dumnezeu, n-ar mai suferi, dar n-ar mai fi nici om. Chipul dumnezeiesc e desfigurat in el, dar nu distrus. E si in aceasta o adancime pe care riu o poate avea decat acesta. Monotonia, neputinta eterna si tristetea extrema prilejuiesc si ele moduri nesfarsit de variate ale chinurilor, pentru ca sunt o monotonie, o neputinta si o tristete a omului. Existenta de care spune Sfantul Ioan Damaschin ca ramane un dar al lui Dumnezeu chiar si pentru cei din iad, nu poate fi numai o coaja goala, neutra. Chiar ca coaja ea produce reflexiuni in constiinta prin faptul ca produce chinuri. Oricat de incremenita ar fi aceasta tristete, ea e un zbucium, ea e totusi o viata constienta, pentru ca e traita de o persoana.

Sfantul Maxim Marturisitorul afirma categoric o activitate a sufletului dupa moarte, indiferent ca e la bine sau la rau, socotind ca fara o activitate sufletul nici n-ar mai exista, activitatea tinand de realitatea lui. "Daca sufletul e rational si intelegator din cauza trupului, trupul va fi mai de cinste decat sufletul care a luat fiinta pentru el. Apoi, fiind creat pentru trup, de la trup va avea puterea intelegatoare si rationala. Caci daca sufletul nu poate intelege si rationa fara trup, fara indoiala de la acesta are puterea de a intelege si rationa. Iar daca sufletul are de la trup puterea de a intelege si rationa, neputand, cum zic aceia, sa le aiba pe acestea fara trup, nu va putea fi nici de sine existent. Caci cum va mai fi existent, nemaiavand fara trup ceea ce il caracterizeaza?... Deci dupa desfacerea trupului, sufletul nu mai poate exista nicidecum. Si pentru cei ce sunt atat de fara minte nu va mai fi nimic, odata ce neaga nemurirea sufletului".

Socotind ca miscarea sufletului ca miscare e buna, ca si existenta lui, caci e de la Dumnezeu, el spune ca asa cum Dumnezeu nu Se misca, neavand spre ce Se misca, dar le misca pe toate, la fel sufletul isi misca puterile sale. Mai mult chiar, el nu-si misca puterile sale de voie, ci e miscat de Dumnezeu sa le miste. Sufletele ce ajung in Dumnezeu isi misca insa puterile intr-o stabilitate in Dumnezeu. De aici ar rezulta, dupa Sfantul Maxim, ca sufletele din iad trebuie sa-si miste puterile lor, pentru ca n-au in ele infinitatea; dar pe de alta parte nici nu se afla intr-o infinitate in care puterile lor sa se miste stabil, intrucat sunt in afara de Dumnezeu, si nici nu nazuiesc spre El, ci se misca intr-o neodihna chinuitoare, nestabilizandu-se in infinitatea lui Dumnezeu. Sufletul din iad trebuie sa se miste, dar intrucat nu se misca spre adevarata tinta in care miscarea sa se va implini si stabiliza, miscarea sa, de care nu poate scapa, e un chin, pentru ca e fara rost, fara tinta.

Mai mult, el se muta ele la una la alta, fara sa inceteze a exista. "Mintea preainteleapta, prin cele ce se petrec in lucruri dupa ordinea universului, mutandu-si facultatile spre ceea ce e pur si nematerial in ea, distinge din cele miscate pe Cel ce misca si intelegand ca e Unul si singur si simplu, existand din Sine si fiind la fel si cauza creatoare in stabilitatea proprie a existentei Lui, stie ca El e inaccesibil prin fire altora, caci e neschimbat, ca nemiscat, neavand spre ce Se misca Cel ce face si plineste cele ce sunt si e mai presus de ele... La fel (mintea), luand in considerare cauza miscarii variate a partilor si componentelor lumii mici, sau a omului, stie ca ea e altceva dupa fiinta decat existenta organica a trupului... ca e simpla si priveste unitar in cele risipite si e indefinita in cele compuse; se schimba pentru ca se misca si se misca pentai ca are spre ce se misca, iar cauza a schimbarii e ca nu-si cunoaste firea, ci judecata, cand aceasta greseste".

Existenta eterna a sufletului chiar in iad echivaleaza cu o viata "spirituala" a lui. Lucrul acesta e atat de important pentru Sfantul Maxim: ca fara suflet, nu mai e nimic care sa dureze. Totul e intr-o continua facere si desfacere. Nici Dumnezeu nu mai e. Caci un dumnezeu care nu mai poate crea fiinte cu o vesnica indestructibi-litate, pentru o vesnica gandire la el (sau contra lui), s-ar dovedi un dumnezeu care e conditionat si limitat la o relatie cu un vesnic proces impersonal, cu o vesnica lege a facerii si desfacerii.

Dar misterul intreg al suferintei iadului, sau continutul lui, care poate avea si el chiar in monotonia lui, reflectari continuu variate in constiinta omului, nu ne este dat sa-l intelegem in viata pamanteasca, ci numai sa-l banuim din unele umbre proiectate de el in aceasta.

Despre starea celor din raiul comuniunii cu Hristos, ca urmare a judecatii particulare, se va vorbi in alta parte.

Parintele Dumitru Staniloae

• Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata univer­sala
  Publicat in : Viata vesnica
• Despre creatie, caderea omului, rai si iad
  Publicat in : Interviuri
• Intre Rai si Iad
  Publicat in : Religie
• Rai si Iad
  Publicat in : Religie
• Invatatura despre rai si iad
  Publicat in : Viata vesnica