Autorul si criteriul judecatii particulare

Autorul judecatii particulare este acelasi ca si al judecatii universale: Hristos. El insusi a spus: "Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului" (In. 5, 22). Autorul judecatii este Hristos, nu in sensul ca El rosteste sentinte arbitrare, sau conform unor legi impersonale, ci in sensul ca din El se revarsa viata si fericirea comuniunii depline peste cei ce au vietuit dupa pilda Lui si s-au asemanat cu El, avand in ei inca din viata aceasta toata lumina si bucuria comuniunii cu El, iar cei ce nu L-au urmat vor ramane intr-o lipsire definitiva de bucuria acestei comuniuni cu El, Persoana-izvor a toata iubirea dumnezeiasca si omeneasca.

Pentru cei dintai, judecata lui Hristos inseamna aratarea Lui cea mai evidenta in relatia cu ei, impreuna cu toate darurile iubirii Lui; pentru cei din urma - incetarea oricarei incercari a Lui de a Se mai apropia de ei, de a-i mai scoate din atitudinea lor de refuz fata de El; si aceasta, nu pentru ca n-ar mai voi El sa le arate iubirea Sa, ci pentru ca ei s-au invartosat in patimile care au la baza negarea Lui si neascultarea de El. Pana acum au mai auzit vorbindu-se in favoarea Lui, intalnindu-se cu Iisus prin oamenii care credeau in El si-i indemnau sa creada in El; de acum nu vor mai auzi asemenea indemnuri, pentru ca toti cei intre care vor fi stiu prea putin despre El. Toti sunt pilde de neascultare fata de El, de dispretuire a comuniunii cu El. Intr-o cantare la iesirea sufletului, Biserica pune in gura acestora: "Pe Dumnezeu eu de acum nu-L voi mai pomeni, ca nu este in iad cine sa pomeneasca pe Domnul, ci intru intuneric deplin fiind acoperit, voi sedea asteptand invierea tuturor pamantenilor".

Intrucatva ei isi dau seama ca nefericirea lor constituie o instrainare a lor de Dumnezeu, o retragere a Lui de la ei, desigur din cauza lor insisi; ca aceasta nefericire e o neconformare a lor cu El; ca deci El este criteriul si El a avut cuvantul din urma pentru care ei sunt in starea in care sunt, intrucat nu s-au conformat Lui si nu au vietuit gandind la El. Pe de alta parte, ei nici acum nu-L vad cum este in bunatatea Lui luminoasa si, alaturi de o anumita constiinta profunda ca El a decis soarta lor, in ei continua sa persiste o necunoastere si o contestare a Lui.

Dualitatea aceasta contradictorie, de care am mai vorbit inainte, rezulta din declaratiile Sfantului Ioan Damaschin care, pe de o parte, spune ca Dumnezeu continua sa impartaseasca bunurile Sale si diavolului si celor din iad, iar acestia sa participe in parte la ele, dar si ca ei sunt lipsiti de Dumnezeu pentru ca nu-L doresc si nu-L iubesc.

Ea rezulta si din cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul care spune pe de o parte ca cei din iad iubesc (respecta) pe Dumnezeu si sunt iubiti de El, pe de alta ca cel mai mare chin al lor este ca sunt despartiti de El, sau ca Dumnezeu isi intoarce fata de la ei, prin faptul ca prin minciuna "si-au creat o perversitate atotrea, din cauza careia nu s-au putut uni cu Dumnezeu cel drept si sincer". Foarte des repeta Sfantul Maxim faptul ca cei din iad au o stare "sucita", complicata.

Un alt autor ortodox afirma ca fiecare suflet, chiar si cel rau, ajunge dupa moarte de doua, sau de trei ori in fata lui Dumnezeu: in ziua a treia, a noua si a patruzecea, cand i se da sentinta. Pana in ziua a treia strabate vamile, intre a treia si a noua, cerceteaza raiul, intre a noua si a patruzecea, iadul. In a patruzecea zi Mantuitorul decide locul lui in rai sau in iad. Dar el nu se bazeaza decat pe datele parastaselor Bisericii pentru morti. Insa parastasele se fac la aceste date pentru obtinerea trimiterii sufletelor la rai. Deci in urma lor s-ar putea ca in fata lui Hristos cel luminos sa ajunga numai sufletele care vor fi iertate.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune insa: "Dumnezeu, sau harul Sfantului Duh, nu S-a aratat niciodata nici unuia lipsit de credinta. Iar daca S-a aratat vreodata, sau

Se va arata cuiva in chip minunat, apare infricosator si inspaimantator, si atunci nu lumineaza, ci arde, nu invioreaza, ci pedepseste".

Poate ca intre aceste doua afirmatii s-ar putea gasi o conciliere, in sensul ca in sufletele celor ce merg la nefericire este in aceste zile simtirea mai acuta a bunatatii lui Hristos, de care se lipsesc, si acest fapt ii arde, fara ca aceasta sa insemne iesirea din starea lor patimasa, incapabila de Hristos si de intrare in comuniune cu El. Sufletul omenesc este atat de complex!

Faptul ca Hristos e si om ar lasa in principiu deschisa posibilitatea ca El sa Se arate si sufletelor care vor fi trimise la iad. Dar Hristos aratat acestora ar trebui sa aiba o infatisare lipsita de lumina bucuriei de a intra in comuniunea cu ele, ca si de spiritualitatea penetranta a unei astfel de comuniuni. Dar o asemenea infatisare a lui Hristos e greu de inteles. Isaac Sirul, admitand o astfel de aratare a lui Hristos si socotind totusi ca nici in ea Hristos nu paraseste iubirea Sa, a spus ca ea devine foc, sau suferinta pentru cei respinsi. E o iubire care-i doare si care de aceea ii si revolta pe cei ce nu sunt capabili sa raspunda. Dar aceasta mai procura acelora o adevarata cunoastere a lui Hristos? Nu e mai degraba o ascundere a lui Hristos, Care mangaie, Care lumineaza, Care mantuieste cand Se arata? Nu-L acopera pe Hristos chinurile constiintei celui ce moare in pacate? In mod paradoxal constiinta prezentei lui Hristos se imbina cu neputinta de a-L vedea in realitatea Lui adevarata, asa cum invidiosul nu poate vedea bunatatea celui invidiat. Acesta e Judecatorul "cel infricosator" .

In rugaciunea la iesirea sufletului, Biserica pune sufletul care iese din trup sa se roage lui Hristos sa i Se arate macar cat de putin, ca dovada ca ar putea sa nu-L vada deloc: "Lumina cea intelegatoare, straluceste peste mine, ca sa Te vad macar cat de putin, Hristoase, ca de acum nu Te voi mai vedea, ca multimea dracilor fara de veste a venit asupra mea si intunericul faptelor mele celor de rusine m-a acoperit". Din strafundul sufletului pacatos tasnesc in aceasta clipa toate amintirile faptelor pacatoase, intreaga constiinta a patimilor sale, demonii care l-au stapanit intunecan-du-l de tot.

De o prezenta a lui Hristos indreptata spre cel ce va fi trimis in iad, dar de o prezenta distanta, nedescoperita, vorbeste Biserica si intr-o alta cantare ce o pune in gura sufletului la iesirea lui din trup: "Acum suspinati pentru mine, ticalosul, toate marginile pamantului si impreuna lacrimati, ca a venit raspuns cumplit de sus, sa se lege mainile si picioarele mele si sa ma lepede afara". In cuvinte asemanatoare spune si Simeon Metafrastul: "Cand nu va mai fi cine sa te ajute, se va auzi glas de sus: sa se ia necredinciosul ca sa nu vada slava Domnului. Ingerii stralucitori si dumnezeiesti te vor parasi in mana demonilor rai si pizmasi, spre bucuria lor, plecand tristi si indoliati de la tine". Sufletul se simte parasit de orice ajutor bun de sus.

 Totusi Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa ce repeta ca celor pacatosi nu le este accesibil harul dumnezeiesc, spune ca Domnul li Se va arata "ca un foc nu cu totul spiritual, ci in chip netrupesc in trup. E o aratare lipsita de har, o aratare ca foc, o aratare lipsita de intimitate, o aratare distanta; distanta nu fizic, ci spiritual, iar in aceasta se simte mai mult focul, decat Persoana lui Hristos. In foc e simtita totusi Persoana, dar ca distanta, ca voind sa ramana in afara relatiei, o aratare ce arde.

Sfantul Simeon Noul Teolog zice ca orice om care are harul lui Hristos este speriat, la plecarea sufletului lui din trup, ca nu va vedea pe Hristos, caci desi L-a avut pe Hristos in sine in viata pamanteasca, nu L-a putut avea intreg. "Deci Te rog, Stapane, Te implor, acorda-mi mila aceasta, ca, pentru mine in ziua cand sufletul meu va iesi din trupul meu, sa pot cu o simpla suflare sa acopar de rusine pe toti cei ce vor veni sa ma atace pe mine, sluga Ta, si sa pot trece fara vatamare acest pas, ocrotit de lumina Duhului Tau, si sa vin in fata judecatii Tale avand in mine, Hristoase, harul dumnezeiesc pentru a ma curata de orice rusine". De cei ce nu vor avea harul Duhului insa zice: "Cine va indrazni sa apara inaintea Ta, daca nu e imbracat in harul Tau, daca nu-l poseda in el si nu e luminat de el? Cum un om, oricare ar fi el, va putea sa contemple slava Ta de nesuportat? Cum va putea ridica omul ochii spre slava Ta... Care dintre noi va putea vreodata sa vada, cat de putin, prin propria sa putere sau prin eforturile sale, pe Hristos, daca nu se da neputintei naturii noastre taria, forta, puterea, daca nu-l face El insusi capabil sa contemple slava Lui dumnezeiasca? Altfel nici un om nu va putea si nu va avea puterea sa contemple pe Domnul venind intru slava. Astfel cei nedrepti vor fi despartiti de cei drepti si pacatosii vor fi inghititi in intunericul lor, toti acei care nu au inca de aici in ei lumina".

Privarea de comuniunea cu Hristos a celor ce merg la iad, ei o socotesc cand ca provenind numai din patimile lor egoiste, cand ca provenind din neindurarea Lui. E propriu celor ce sunt scufundati in vreo patima din care nu pot iesi, sa caute vina in altcineva, nu in ei, si , in ultima analiza, in Dumnezeu, desi din adancul unui rest de constiinta tasneste cateodata si gandul vinovatiei lor. "Cat despre ceilalti (care nu M-au recunoscut), Eu nu i-am cunoscut si ei nu M-au cunoscut si de aceea Ma numesc aspru si nemilos; fiii nedreptatii Ma socotesc nedrept". Astfel expresia ce o folosim pentru Hristos "infricosatorul Judecator" isi are cauza in subiectivitatea noastra vinovata.

Daca nefericirea celor din iad inseamna permanentizarea unei atitudini negative a lor fata de Hristos, a refuzului de intrare in comuniune cu El in cursul vietii pamantesti, a refuzului de a merge spre tinta omului desavarsit pe care l-a realizat

Hristos, ca model si ca focar de atractie, fericirea celor din rai este incoronarea comuniunii cu Hristos, a trairii cu El, a intiparirii lor treptate de umanitatea lui Hristos in cursul vietii pamantesti.

Criteriul dupa care se va definitiva soarta vesnica va fi efortul sau lipsa efortului nostru de a ne apropia de El, spre umanitatea desavarsita realizata de Hristos omul. Criteriul acesta nu-l ia deci Hristos din afara, ci El insusi este acest criteriu. El e norma judecatii si El e cel ce aplica aceasta norma, caci El singur a realizat-o ca model si o cunoaste din Sine in mod desavarsit. Mai mult, El nu e numai criteriul si Judecatorul, ci si cununa cu care, ca judecator, rasplateste pe cei ce s-au silit sa se ridice spre nivelul Lui de om, implinindu-i prin desavarsirea umanitatii Sale.

De aceea toata judecata s-a dat lui Iisus Hristos. Daca se poate vorbi de un drept castigat de El de a exercita aceasta calitate, aceasta trebuie inteleasa in sensul ca prin asumarea si ridicarea umanitatii noastre la calitatea noastra exemplara, prin Cruce, prin invierea si inaltarea Lui, a ridicat in Sine parga umanitatii acolo unde trebuie sa fie, si prin salasluirea Lui in cei ce cred le-a dat ajutorul de a muri si ei omului vechi si de a deveni vii in veci prin virtuti, facand totul ca oamenii sa ajunga la culmea umanizarii unde este El. Pe de alta parte insa, El are acest drept pentru ca numai in El aceasta umanizare si-a putut ajunge de fapt culmea ei eterna. El e Judecator in calitate de calauzitor si sprijinitor pe calea umanizarii, in calitate de tinta si incoronare a ei, in aceia in care aceasta inaintare a avut loc. El e calea si viata, sprijinitorul si cununa noastra.

Cinstea aceasta data Lui e in acelasi timp cinstea data omului; slavindu-L pe El ca judecator suprem, ca for decisiv al sortii noastre eterne, cinstim pe unul dintre noi, cinstim drept criteriu suprem nivelul atins de umanitate, in El si prin El, de toti cei ce il slavim. Suntem judecati, dupa un criteriu atins de om, de un om care a facut totul ca sa ajungem si noi acolo si care ne impartaseste prin judecata de nivelul la care a ajuns El, daca am dat si din partea noastra colaborarea cu El pentru a ajunge acolo. In El vor avea fericirea nu numai oamenii, ci si ingerii, precum vor avea nefericirea toti cei ce nu-L vor recunoaste. In sensul acesta, al conformarii sau neconformarii cu El drept criteriu al sortii noastre, trebuie sa intelegem cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat pe El si I-a daruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca intru numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt,si toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos, intru marirea lui Dumnezeu Tatal" (Filip. 2, 9-11). Aceasta slava a Lui este pastrata spre mostenire sfintilor, adica celor ce cred in El si se straduiesc cu puterea Lui, care este in ei, sa se faca asemenea Lui (Ef. 1, 18).

Judecata lui Hristos -sau incoronarea pentru vecie cu marirea Lui a celor ce au colaborat cu puterea Lui salasluita in ei, si lipsirea de aceasta incoronare a celor ce nu L-au primit, avand astfel ca urmare participarea sau neparticiparea la desavarsirea umanitatii Lui - e o parghie importanta la sustinerea inaintarii umanitatii spre desavarsirea ei in interiorul absolutului dumnezeiesc.

Cu alte cuvinte, aceasta judecata face din umanitatea desavarsita a lui Hristos, inradacinata in absolutul divin, parghia ferma a progresului nostru spre adevarata desavarsire in umanitate. Judecata lui Hristos inseamna ca exista o deosebire intre o ordine a valorilor cu insemnatate absoluta si dezordinea nonvalorilor, sau paru-telor valori, si ca valorile absolute sunt cele ce duc la umanitatea deplina care este in Dumnezeu facut El insusi om si ca se poate trai in aceasta ordine si ajunge in raiul realitatii lor desavarsite.

Fara o asemenea judecata, generatiile de oameni sunt destinate sau sa se prabuseasca succesiv in neant, sau sa evolueze, cu caderi si ridicari, sau numai cu inaintari in planul relativului, care, prin monotonia lui vesnica, va sfarsi prin a se descoperi ca nu e departe de iad, mai ales ca un progres in spiritul lipsit de trup mai are si dezavantajul ca nu poate satisface dorintele - fie si trecatoare - pe care le poate satisface in trup. In afara de judecata lui Hristos nu e decat iadul; judecata Lui da ocazia celor ce o admit sa scape de nefiinta sau de iad. Adica: sau exista Hristos si o judecata a Lui, si atunci scapa de nefiinta sau de iad macar cei ce cred in El, sau nu exista, si atunci tot ce e persoana e condamnat pieirii sau iadului etern, echivalent cu lipsa oricarui sens. Ba, pe baza Sfantului Maxim Marturisitorul si a Sfantului Ioan Damaschin, constiinta, fie cat de intrerupta si mereu contestata de ei, ca sunt in iad in baza unei judecati a lui Hristos, da si existentei celor din iad o frantura de sens, care o face superioara inexistentei sau unei vesnice evolutii in relativitate.

Noi nu putem trai fara a ne sti in legatura cu un criteriu absolut, care nu poate fi decat Persoana suprema a lui Dumnezeu, devenita pe de o parte accesibila, in Hristos-Omul, pe de alta, ramasa desavarsita in iubirea Ei. Criteriul dupa care se definitiveaza soarta oamenilor e simultan umanitatea desavarsita si absolutul Persoanei divine, sau umanitatea desavarsita, devenita si eternizata astfel, pentru ca se afla in sanul Persoanei dumnezeiesti eterne.

Fericirea la care merg cei care au avut pe Hristos in ei, fiind deplinatatea descoperita a comuniunii cu El, e pe de o parte un plus incomensurabil, pe de alta, o continuare a comuniunii din cursul vietii pamantesti. Nimeni ca Sfantul Simeon Noul Teolog nu a insistat mai mult asupra acestui fapt. Dar si el ca si toti Parintii vad maretia starii de dupa moarte asa de inalta, ca nu fac o deosebire clara intre ea si cea de dupa inviere. "Caci la credinciosi venirea Domnului s-a produs deja si se produce fara incetare, cum s-a produs la toti cei ce voiesc... si nu numai in veacul viitor, ci mai intai in viata prezenta si apoi in cea viitoare. Desi aici intr-un fel mai obscur si acolo mai desavarsit, totusi credinciosii vad si primesc, inca de aici, parga tuturor celor de acolo. Ei nu primesc totul de aici, nici nu raman aici nepartasi si fara gustarea bunatatilor de acolo, nadajduind sa ia totul acolo.

Dar fiindca Dumnezeu a randuit sa ne dea prin moarte si inviere si nestricaciunea si viata vesnica, ne facem inca de aici in chip neindoielnic partasi ai bunatatilor viitoare, adica incoruptibili si nemuritori si fii ai lui Dumnezeu si fii ai luminii si mostenitori ai imparatiei cerurilor, avand-o pe aceasta in launtrul nostru (Le. 17, 3)- Caci toate acestea le primim de acum in simtirea si cunostinta sufletului, daca nu suntem necercati in credinta, sau lipsiti de lucrarea poruncilor. Dar nu le avem inca trupeste, ci trupul il purtam coruptibil inca, asa ca Hristos si Dumnezeu inainte de inviere. Si avand sufletul inca imbracat si legat de el, nu putem primi in noi toata slava descoperita, ci, oglindind oceanul negrait al slavei, socotim ca vedem numai o picatura a lui si de aceea spunem ca privim acum in oglinda si ghicitura (1 Cor. 13, 12). Dar ne vedem pe noi duhovniceste asemenea Celui vazut de noi si ne vedem pe noi in viata aceasta. Iar dupa inviere, vom avea si trupul duhovnicesc. Caci asa cum El insusi l-a inviat pe acesta din mormant, asa il vom primi si noi, duhovnicesc. Cei ce ne vom asemana cu El, ne vom asemana mai intai sufleteste, apoi, inviati, si trupeste; adica vom fi asemenea Lui oameni prin fire si dumnezei prin har, precum si El este Dumnezeu prin fire si S-a facut om prin bunatate".

Cei ce vor fi la fericire, vor fi aproape de Hristos, aproape nu fizic, ci sufleteste, de "duhurile dreptilor celor desavarsiti", aproape de zecile de mii de ingeri (Evr. 12, 22-23), in multimea celor ce stau inaintea tronului si inaintea Mielului, imbracati in haine albe, sau raspandind numai puritate, si avand in mana ramurile de finic ale vesniciei, slavind pe Mielul, cu constiinta deplina ca de la El este mantuirea, ca din blandetea si viata Lui au viata (Apoc. 17, 9-10). Ei vor fi in "curtile Domnului", "in dulceata raiului", in "corturile dreptilor", tot atatea expresii ale comuniunii cu Hristos si cu toti cei in Hristos.

Biserica se roaga lui Dumnezeu pentru cel decedat: "intru odihna Ta, odihneste, Doamne, si sufletul robului Tau, unde toti sfintii Tai se odihnesc". E odihna in infinitatea iubirii lui Hristos, spre care nazuieste miscarea celui ce crede in El. Ea e "viata cea fericita". Propriu-zis Hristos e "odihna si viata" sufletului. In Hristos, omul isi regaseste starea lui de curatie si comuniune de la inceput, sau dezvoltarea chipului in asemanare, care e actualizarea umanitatii depline in Dumnezeu. Toate faptele mantuitoare ale lui Hristos sunt pomenite in cantarile de la inmormantare ca fapte al caror rod mantuitor e cerut sa se impartaseasca si celui decedat. E pomenita intruparea, ca sa se invoce iubirea de oameni a lui Hristos: invierea prin care a biruit moartea noastra.

Dar aceste bunatati nu se dau ca sigure pentru cel decedat. Ci in toate cantarile se cere iertarea lui Hristos pentru el, caci nu este om care sa fi trait si sa nu fi pacatuit; numai prin iertarea pe care o va rosti judecata lui Hristos, se va impartasi cel ce pleaca din aceasta viata de viata cea fericita. De aceea toata slujba inmormantarii nu e declarativa, ci rugatoare. Prin aceasta judecata lui Hristos nu e numai o incoronare a celor ce au vietuit in El cu cununa deplinei comuniuni cu El si o constatare a neputintei celorlalti pentru aceasta comuniune, ci si un prilej de manifestare a milei lui Hristos pentru pacatele pe care nu se poate ca un om sa nu le fi savarsit. Toate rugaciunile si cantarile de la inmormantare se bazeaza pe aceasta credinta in puterea ce o are Hristos de a ierta la judecata pacatele si pe incredintarea in mila Lui. Judecata lui Hristos nu consta numai intr-o constatare pasiva a impartirii sufletelor dupa calitatea lor intrinseca, ci si intr-un act de putere de a ierta pacatele.

Fara indoiala in primul rand El tine seama de calitatea sau de dispozitia fundamentala intrinseca pe care si-au castigat-o sufletele in viata pamanteasca, dar aceasta dispozitie este adesea atat de plina de ambiguitati, atat de amestecata cu elemente impure, cu slabiciuni, ca da destul spatiu deciziei lui Hristos de a se manifesta. Poate ca Hristos da totdeauna o decizie favorabila unde stie ca prin ea poate face destul de clara in sens bun dispozitia sufletului. Ea e adeseori creatoare de dispozitie hotarat buna si Hristos singur stie cand aceasta poate avea loc prin judecata Lui favorabila.

E de remarcat insa ca, pe cand Sfintit Parinti fac dependenta judecata lui Hristos de faptele din viata ale oamenilor, rugaciunile si cantarile inmormantarii - miscate de mila pentru cel ce pleaca si de intelegerea smerita a slabiciunii omenesti - pun accentul aproape numai pe iertarea lui Hristos. Rolul activ al lui Hristos la judeca ta e pus de ele in relief mai accentuat. O fac aceasta pentru a-si afirma nadejdea ca Hristos va face uz de mila Lui in iertarea celui decedat.

Desigur, atat insistenta pe care o pun Parintii bisericesti pe conformarea cu Hristos a vietii crestinilor pentru ca sa obtina mantuirea, cat si nadejdea ce o pun rugaciunile Bisericii pe mila iertatoare a lui Hristos, sunt necesare. Biserica impaca rigiditatea primei atitudini, cu mangaierea celei de a doua, pentru a-l tine pe crestin treaz la datoria de a lucra pentru mantuirea sa, dar a-i da si nadejdea in mila lui Hristos. Oricat s-ar sili omul spre o viata de virtute, niciodata nu poate ajunge la o stare lipsita total de pacate - si daca ar pretinde aceasta ar gresi - si oricat ar grsi, el poate sa spere in mila lui Dumnezeu, daca se caieste.

Indemnurile spre virtute, cu argumentul ca de ea depinde mantuirea, se adre seaza omului cat el traieste; rugaciunile de iertarea pacatelor se fac pentru cel ce nu mai poate face nimic si in constiinta ca nimeni n-a putut sa implineasca in asa poruncile Domnului, incat sa-i vina mantuirea ca un drept meritat. Biserica face opera de pedagogie, dar si de mangaiere. Ea are temeiuri pentru amandoua: Hristos a iertat pe talharul de pe cruce, care s-a pocait, dar a si indemnat in predica de munte, in cea despre judecata din urma si cu alte ocazii, la fapte de iubire. In faptul ca Hristos decide soarta sufletului dupa starea lui si intre iertarea lui, daca se caieste, nu e o contrazicere, caci in amandoua acestea Hristos sta cu bratele deschise pentru cel ce vrea sa intre in comuniune cu El, fie ca unul s-a pregatit pentru aceasta toata viata, fie ca altul s-a trezit la dorinta ei prin pocainta de la sfarsit. De altfel nici la Sfintii Parinti nu lipseste cu totul accentul pus pe valoarea caintei sufletului inainte de moarte, ca sa nu mai vorbim de insistenta cu care accentueaza importanta pocaintei in cursul intregii vieti.

Astfel, in general, ei fac dependenta fericirea vesnica de faptele bune si curate, de virtutile care ca fapte bune si curate repetate se inscriu in suflet ca deprinderi, ca trasaturi ale chip asemanator cu al lui Hristos, ca deschideri permanente ale sufletului spre comuniunea cu Hristos si cu semenii, dar si de pocainta in cursul intregii vieti, sau macar la sfarsitul vietii, care omoara omul vechi invartosat al pacatului, al egoismului, nascandu-l pe cel nou, al comuniunii cu Hristos. Dupa Sfantul Ioan Damaschin, decisiv este in ce dispozitie iese sufletul din viata: introvertit in egoismul placerilor si al orgoliului sau, sau deschis dorintei hotarate spre comuniunea cu Hristos, cu convingerea ca numai in El este fericirea. De aceea, cainta de la sfarsitul vietii, ca dorinta a comuniunii cu Hristos, aduce mantuirea, precum, invers, caderea de la comuniunea cu Hristos, prin pacate hotarate impotriva Lui, aduce pieirea celui ce toata viata s-a straduit pentru virtute: "Dupa moarte nu mai e schimbare, nu pentru ca Dumnezeu nu ar primi cainta. Caci El nu Se poate nega pe Sine, nici nu poate renunta la mila. Dar sufletul nu se mai schimba. De aceea chiar daca ar face cineva toate dreptatile si, intorcandu-se, pacatuieste si iese din viata dorind pacatul, va muri in pacat. La fel si pacatosul, de se va cai si va muri in cainta lui, nu se vor mai pomeni pacatele lui".

Pocainta, daca e puternica, produce inmuierea starii de pietrificare a sufletului, inmuierea pamantului uscat, punandu-l in stare de rodire; topeste starea inghetata a apelor raului care e sufletul nostru, facandu-l sa curga, sa adape pe toti cei ce se apropie de el sa redevina vii si sa dea viata. De aceea toate cartile ascetice leaga cainta de lacrimi, care sunt semnul inmuierii fiintei: Simeon Metafrastul spune ca in cainta se cuprinde tot ce vrea Mantuitorul, de ea e conditionata imparatia cerurilor: "Toata varietatea poruncilor dumnezeiesti se cuprinde in aceasta". "Vezi, suflete, cate poate face cainta?". De aceea cea mai mare lupta a demonilor este impotriva ei. Ei folosesc impotriva ei armele disperarii si mandriei. In cainta e elasticitate, e viata, e tinerete sufleteasca. In lipsa de cainta e moarte. Cine iese impietrit sau "mort" din viata pamanteasca, impietrit va fi in veci. Miscarea in el va fi o miscare prin care se roade el insusi pe sine interior; el isi va fi viermele sau neadormit.

Atitudinea care cere cultivarea virtutilor toata viata si cea care isi pune nadejdea in iertarea lui Hristos se pot concilia in sfatul ca omul sa se sileasca cat poate sa urmeze lui Hristos in cursul intregii vieti; dar pentru tot ce n-a implinit din slabiciunea legata inevitabil de fiinta omeneasca, sa nu dispere, ci sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Dar se intampla si cazuri cand un om necomportandu-se astfel se trezeste la sfarsitul vietii la o cainta, care-i umple sufletul de o incredere in Hristos si de o dragoste fata de El, mai mult decat si l-a umplut cineva prin toata "dreptatea" cultivata in cursul intregii vieti. Desigur aceasta nu inseamna ca omul trebuie sa prelungeasca in mod constient vietuirea sa in pacate, cu gandul ca va indrepta totul prin cainta de la sfarsit. Caci aceasta poate crea o obisnuinta de usuratate, la fel de invartosata in sufletul lui ca si increderea in dreptatea proprie.

In orice caz rugaciunile si cantarile de iertare pentru cel decedat presupun o cainta a aceluia macar in ultimele clipe ale vietii lui, o iesire a sufletului din trup in stare de cainta, pe care credem ca o continua si dupa moarte. De aceea, intre aceste rugaciuni si cantari ce le fac cei de fata, unele se fac in numele celui decedat, sau, in aceeasi cantare, subiectul este cand decedatul, cand obstea cea de fata. Mai ales rugaciunile de la iesirea sufletului se fac in numele celui decedat exprimand cainta lui, din clipele imediat anterioare iesirii sufletului.

Parintele Dumitru Staniloae

• Dogma invierii trupurilor la judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Starea de dupa Judecata Universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Judecata universala
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati
• Iubirea - criteriul de judecata universala
  Publicat in : Religie