Rugaciunea la Sfantul Munte ieri si astazi

Nimeni nu e nestiutor cu privire la faptul ca rugaciunea e intr-adevar o nevoie primordiala a fiecarui suflet, e un pom al vietii, care hraneste omul si-l face nestricacios, fiindca ne face partasi ai Dumnezeului Cel vesnic si nestricacios. Asa cum nu exista om fara suflet, tot asa nu se poate concepe ca cineva este viu in Hristos fara rugaciune.

Rugaciunea mintii e o lucrare neincetata a cetelor ingeresti, painea, viata si limba acestor fapturi netrupesti, e o expresie a iubirii lor fata de Dumnezeu. Tot asa si monahii, care-i imita si se lupta in trup, traiesc vietuirea ingereasca, aprind dragostea lor dumnezeiasca prin neincetata rugaciune a mintii.

De aceea, iarasi si de multe ori, in decursul istoriei, vedem monahi care uita ceasuri si zile intregi sa manance, uita si de ei insisi, dedicati fiind privirii mintii atintite spre Domnul.

De cate ori nu se batea la usa sfintilor sau nu canta cocosul, iar ei nu simteau nimic, fiindca mintea (nous) lor se gasea pe inaltimile comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ei rugaciunea e lupta cea mai duhovniceasca, care devine o relatie cu Tatal si Creatorul lumii, e o incalzire a inimilor lor, un urcus la ceruri; e o imbratisare desfatata a monahului cu Mirele si Mantuitorul sufletelor noastre.

Biserica noastra traieste prin rugaciune; traieste prin rugaciunile copiilor ei. Desigur, exista multe feluri de rugaciune. Daca insa am vrea sa vedem care e rugaciunea prin excelenta a Bisericii care isi pastreaza necontenit vitalitatea "in toata vremea si in tot ceasul", atunci va trebui sa ne adresam copiilor ei cu chip luminos care alcatuiesc vietuirea monahala. Fiindca, precum spune un Parinte al Bisericii, Sfantul Isaac Sirul, ea este "lauda Bisericii lui Hristos" si ea exprima Evanghelia intrupata si traita. Monahismul este tezaurul ei cel mai sfant, in care se pastreaza intacte dogmele, evlavia adevarata, cugetul martiric autentic, predania duhovniceasca nealterata, misiunea ei eficienta si mantuitoare. El continua cantecul ei fermecator prin care cheama si trezeste pe Hristos Iubitul ei si vaneaza porumbita cea cu totul luminoasa, Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede (cf. In 15, 26).

Ca sa cunoastem cum anume isi pastreaza Biserica in monahism rugaciunea, aceasta voce dumnezeiasca a ei, nu e nevoie sa alergam departe spre Rasarit si Apus. Aici, in vecinatatea noastra, avem Sfantul Munte, depozitul sacru si purtator de Duh al predaniilor noastre, scandura azvarlita de Dumnezeu, prin care multi se mantuiesc necontenit din valurile pacatului si se umple imparatia lui Dumnezeu.

Cine nu cunoaste rugaciunea Sfantului Munte? Ea este alcatuita dintr-o mica fraza, din cateva cuvinte masurate. Prin rasunatorul strigat "Doamne" preamarim pe Dumnezeu, maretia Lui slavita, pe imparatul lui Israel, Facatorul a toata faptura vazuta si nevazuta, Cel de care tremura serafimii si heruvimii.

Prin preadulcea chemare si invocare "Iisuse" marturisim ca e de fata Hristos, Mantuitorul nostru, si-I multumim cu recunostinta ca ne-a cinstit cu viata vesnica. Cu cel de-al treilea cuvant "Hristoase" teologhisim, marturisim ca Hristos e insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu. Nu ne-a mantuit un om, nici un inger, ci Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu.

In continuare, prin cererea intima "miluieste-ma" ne inchinam si cerem ca Dumnezeu sa ne fie milostiv, implinind cererile noastre mantuitoare, dorintele si nevoile inimilor noastre. Iar acel "pe mine", ce dimensiuni are! Nu sunt numai eu insumi; sunt toti cei inscrisi ca cetateni in imparatia lui Hristos, in sfanta Biserica, sunt toti cei ce alcatuiesc madularele trupului Sau.

Si, in sfarsit, ca rugaciunea noastra sa fie mai deplina, incheiem prin cuvantul "pacatosul", marturisind - fiindca toti suntem pacatosi -, precum au marturisit si toti sfintii, iar prin aceasta marturisire s-au facut fii ai luminii si ai zilei.

Din toate acestea intelegem ca rugaciunea cuprinde o doxo-logie, o euharistie, o teologhisire, o chemare si o marturisire. Ce sa mai spunem, asadar, iubitii mei, acum despre rugaciunea mintii, din moment ce in epoca noastra, slava Domnului, peste tot se vorbeste despre ea si se editeaza nenumarate carti despre "rugaciune"? Chiar si copiii stiu multe despre ea si o rostesc: cei mici si cei mari se mantuiesc prin ea. E bine acest lucru, chiar si pentru faptul ca in Rasarit religiile mincinoase si falsii lor "misionari" isi propun propria lor pretinsa rugaciune, care e insa psihica, mincinoasa si demonica. Suntem deci obligati sa ne descoperim comoara noastra cea adevarata, rugaciunea mintii, pomenirea Numelui dumnezeiesc.

De-a lungul veacurilor, Biserica, prin rugaciunea lui Iisus, pe de-o parte vorbeste cu Dumnezeu, iar pe de alta parte entuziasmeaza si indumnezeieste prin ea pe copiii sai. Rugaciunea mintii e un lucru care umple intreaga creatie si ajunge pana la noi, oamenii.

Ingaduiti-mi, inainte de a continua, sa va relatez despre un monah pe care l-am cunoscut si care - asa cum noi toti trecem prin destule greutati - a trecut, in manastirea lui, printr-o perioada extrem de critica. Zile grele! Vrajmasul cel rau ii aprindea creierul si puteri potrivnice voiau sa-l scoata afara din incinta bisericii si sa-l prefaca intr-un asa-zis cautator al adevarului. Sufletul lui mugea ca niste valuri dezlantuite si cauta izbavire din incercarile sale. Si-a adus aminte incetul cu incetul de aceasta rugaciune, dar ea se inalta neputincioasa, fiindca el nu credea in ea. Mediul in care traia nu-l ajuta deloc; dimpotriva, era mai degraba negativ. Cat de nenorocit devine omul atunci cand se confrunta cu asemenea probleme! Dar cine nu traverseaza asemenea zile infricosatoare, nopti intunecate, incercari tragice?

Asadar, monahul nostru nu stia ce sa mai faca. Plimbarea nu-i aducea nimic. Noaptea il sufoca. Si intr-o noapte, in sufocarea pe care o simtea, a deschis fereastra chiliei sale ca sa respire. Era intuneric - ca la ceasul al treilea din noapte. Cum era obosit, s-a sculat sa o inchida, doar s-ar putea odihni putin. Dar, desi in afara totul era in intuneric, dintr-o data in jurul lui s-a facut lumina! S-a plecat sa vada de unde vine aceasta lumina! Dar aceasta nu venea de nicaieri. Intunericul cel lipsit de subzistenta se facuse lumina si inima lui era si ea luminoasa. Cand a intrat in chilia sa, a vazut ca si aceasta se facuse lumina! S-a uitat sa vada daca nu cumva aceasta lumina era de la lampa, insa lampa cu petrol nu putea sa faca totul lumina!

La inceput inima lui nu era inca luminoasa, insa avea o nadejde; fara sa inteleaga, spre uimirea lui si in nadejdea pe care o avea, a iesit in curtea intunecata a manastirii, care de multe ori i se paruse un loc de osanda; a iesit in tacere, in noapte. Dar lucru ciudat! Toate erau limpezi! Nimic nu mai era ascuns in intuneric. Toate erau lumina, chiar si grinzile de lemn si ferestrele, biserica, pamantul pe care pasea, cerul, fantana care izvora neincetat. greierii, licuricii, pasarile de noapte: toate erau prezente acolo, toate! Stelele se pogorau, cerul se pleca, sau mai degraba toate - pamant si cer - pareau ca s-au facut un cer! Si toate cantau rugaciunea, toate spuneau rugaciunea lui Iisus. Si atunci inima i s-a deschis in chip ciudat si a inceput sa dantuiasca, a inceput si ea sa bata si sa participe fara voie la aceasta rugaciune, iar picioarele lui nu mai stiau ce sa faca.

N-a inteles nici macar cand anume a deschis usa si a intrat in biserica, cand "s-a imbracat", nici cand un alt batran monah a venit, nici cand si-a inceput Liturghia, nici cand au venit si ceilalti monahi. Nu stia ce anume se petrecea. Pierduse simtul lucrurilor, stia numai ca se gasea in fata altarului, inaintea lui Dumnezeu Care statea de fata in chip nevazut si liturghisea. Si lovind corzile inimii si altarului, glasul sau rasuna in inalt la altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia se desfasura, biserica se luminase ca de la niste candele preatainice. A sfarsit Evanghelia. Lumina nu mai era in jurul lui, dar se incuibase in inima lui. Toate se sfarsisera. insa cantecul ce incepuse in inima lui nu s-a mai sfarsit niciodata. Da, in extazul sau a vazut cum cerul si pamantul cantau rugaciunea lui Iisus si a inteles ca, atunci cand salta de rugaciune, monahul traieste si straluceste. E de ajuns numai sa inceteze a mai exista pentru sine insusi.

Pe drept cuvant spune Psalmistul ca Numele lui Dumnezeu ne da viata (cf. Ps 142, 11). Si ce frumos spune Sfantul Grigorie Sinaitul, intelepciunea e "focul veseliei, lumina bine inmiresmata, propovaduire a apostolilor, Evanghelia lui Dumnezeu, incredintarea inimii, cunoasterea lui Dumnezeu, veselia lui Iisus, bucuria sufletului, mila lui Dumnezeu, raza soarelui intelegator, harul lui Dumnezeu. Rugaciunea este Dumnezeu, Cel ce lucreaza totul in toate".

Da, de-a lungul veacurilor, prin rugaciune, Biserica pe de-o parte vorbeste cu Dumnezeu, iar pe de alta parte entuziasmeaza si indumnezeieste prin ea pe copiii sai. Ecoul ei umple intreaga creatie si lucrarea ei contribuie la innoirea lumii.

Si acum deci, ce sa spunem despre minunatul dar al harului dumnezeiesc, pe care ni 1-a dat noua? Ce sa spunem despre aceasta rugaciune, care e atat de mult cinstita la Sfantul Munte?
Pentru aceasta sa talcuim intelesul rugaciunii, sa aruncam o privire asupra istoriei ei, sa vedem si cateva din conditiile duhovnicesti prealabile ei si cateva constrangeri sociale necesare pentru practicarea acestei rugaciuni.

1. In Vechiul Testament Dumnezeu cere de la israeliti sa sfinteasca Numele Sau. De exemplu, in Isaia se spune ca "pentru Mine sfintesc ei Numele Meu" (Is 29, 23). Cu opt sute de ani inainte de Hristos, Dumnezeu vorbeste prin prorocul Sau: imi vor da slava si Ma vor marturisi ca pe singurul sfant, chemand Numele Meu cel mai presus de lauda. Acest cuvant dumnezeiesc este rugaciunea, sfintirea, slava si inchinarea lui Dumnezeu.

De asemenea, Vechiul Testament spune ca in Numele Sau ne vom lauda (Sir 50, 20 LXX), ca ne vom marturisi Lui (Sir 51,1 LXX), ne vom izbavi prin El (Sir 51, 3 LXX), ne vom mantui prin El (Ioil 3, 5), ne vom bucura intru El (Ps 88, 17), fiindca unde e Numele Domnului acolo e si prezenta Lui.

Iar in Noul Testament, Domnul ne cere sa ne facem cererile noastre spre Dumnezeu in Numele Lui, Care e Hristos (In 15,16). Iar Apostolul Pavel, precum va amintiti, spune ca Dumnezeu I-a dat Fiului Sau un Nume care este mai presus de orice lume, ca intru Numele Lui sa se inchine Lui toti cei ce se roaga (Flp 2, 9-11). Iar rugaciunea noastra vrea sa fie neincetata (1 Tes 5,17).

Vrand cu atat mai mult ca Numele lui Iisus sa fie in mintea si in inima noastra, parintele apostolic Herma spune ca trebuie sa ne rugam cu Numele lui Hristos, ca si cum l-am purta pe noi ca pe o haina, si sa nu o mai dam jos niciodata.

Sfantul Vasile cel Mare cunostea rugaciunea mintii si vorbea despre ea in aceleasi cuvinte pe care le folosim si astazi; spunea ca e rugaciunea universala a Bisericii. Iar Sfantul Ioan Hrisos-tom ne indeamna sa spunem: "Din zori si pana-n seara strigati: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne!".

Sa ne aducem aminte acum de cativa Parinti ascetici, care nu accentueaza nimic altceva atat cat recomanda rugaciunea lui Iisus. Ne este foarte cunoscuta treimea Sfintilor Ioan Scararul cel deopotriva cu ingerii, Isaac Sirul care te inalta si Simeon Noul Teolog cel cufundat in Duhul. Ei analizeaza rugaciunea atat pentru cei ce vietuiesc in pustie, cat si pentru cei ce sunt in manastiri, precum si pentru cei ce se afla in lume.

Sa ne aducem aminte si de ceilalti "vulturi", de cuviosul Nil [Evagrie] care umbla intru cele inalte, de cuviosii Varsanufie si Ioan cei plini de discernamant, de Diadoh al Foticeii cel minunat.

Ce sa mai spunem despre Grigorie Sinaitul, care a stramutat din partile Sinaiului rugaciunea, i-a dat din nou viata si a facut-o sa infloreasca la Sfantul Munte in secolul XIV? Cu siguranta rugaciunea lui Iisus exista si mai inainte in Munte; dar el a inconjurat pamant si cer, la Sfantul Munte si pretutindeni, ca sa o transmita si sa faca din ea o rugaciunea zilnica. Fireste, Sfantul Munte n-a fost lipsit nici inainte niciodata de atletii rugaciunii care la inceput traiau izolati, fiindca isihasmul era propus drept calea cea mai desavarsita a vietii duhovnicesti.

Si cine nu cunoaste pe faimosul Maxim Cavsocalivitul, pe marele Grigorie Palama, care a alcatuit foarte bine invatatura ortodoxa dogmatica si practica despre rugaciune, pe Sfintii Calist, Isidor, Filotei, patriarhii Constantinopolului, si pe multi altii ca, de pilda, Teolipt al Filadelfiei, Calist si Ignatie Xanthopol etc, care atat teoretic, cat si practic au trait, au aplicat si au scris despre rugaciune.

Si ce sa alegem din toate cate a scris si a trait Sfantul Nico-dim Aghioritul, acest nou initiator tainic (mistagog) al oamenilor si al lumii in rugaciune si in cugetul patristic? Manualul si Filocalia sa sunt calauze clasice pentru intreaga lume.

2. Sa intram intr-o manastire si sa vedem ce relatie este intre rugaciune si viata monahilor, ca sa intelegem ce relatie poate sa fie intre ea si noi insine. Stim ca manastirea este o neincetata adunare (synaxis) a fratiei si a intregii Biserici sobornicesti. Nu ar fi nici o ratiunea pentru existenta manastirilor, daca ele n-ar fi cu adevarat o adunare de zi si noapte a Bisericii, care inseamna ca Hristos e prezent in spatiu si timp. De aceea, si centrul vietii monahale e viata liturgica de zi cu zi, si mai cu seama dumnezeiasca Liturghie. Acolo monahul se familiarizeaza si apoi isi asimileaza duhul martiric, ascetic si liturgic al Bisericii noastre. Textele liturgice il adapa si devin experientele sale personale.

Monahii se aduna in biserica stiind ca nu sunt singuri ci impreuna cu toti ingerii si sfintii, slavind pe Dumnezeu si cinstind pe sfantul sau praznicul din ziua respectiva. Dumnezeiasca Euharistie si toate slujbele divine le ofera puternica senzatie ca Dumnezeu e prezent, iar ei se impartasesc de El tainic printr-o lucrare dumnezeiasca. Si pe cat de nevazut e Dumnezeu, pe atat de adevarata e comuniunea si desfatarea tainica de El.

Aceasta comuniune cu Dumnezeu in cult, care e primordiala, se continua in chilie si oriunde altundeva prin rugaciunea lui Iisus (euche). Fiindca rugaciunea lui Iisus (euche) nu este pur si simplu o rugaciune (proseuche). N-ar fi nici un motiv sa sedem toata ziua si sa vorbim cu Dumnezeu, daca ar fi numai aceasta, intrucat Dumnezeu aude pana si maruntaiele noastre atunci cand se misca.

Rugaciunea e un lucru bun, dar inca si mai buna e rugaciunea lui Iisus, care e o mancare a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu prezent in pomenirea si in chemarea dumnezeiescului, infricosatorului si preadulcelui Sau Nume. E si o bautura imbatatoare a harului, care il face pe om sa zboare. Hristos intreg e asimilat si ne gasim iradiind insusirile lui Dumnezeu, ca niste dumnezei indumnezeiti din Dumnezeu, aflati in chip tainic sub inraurirea luminarii si lucrarii dumnezeiesti.

Asa cum spun Sfintii Parinti, prin aceasta "liturghie" a mintii monahul "mananca pururea cu adevarat o mana duhovniceasca". Aceasta e implinirea covarsitoare a "manei" pe care Dumnezeu a facut-o sa coboare in chip simbolic, ca prefigurare, asupra israelitilor, ca sa traiasca cu ea. O numeau "mana" (Is 16,14-15- 31), ceea ce inseamna "nu pricep ce lucru e acesta". Iar Scriptura spune ca i-a dat un nume neinteles, ca sa inteleaga ca El era painea simbolica ce se pogora din cer. Asa si noi am putea spune: "Ce lucru mare e aceasta rugaciune! Pomenirea lui Iisus! Aceasta tainica impartasire de Hristos in fiecare clipa, ca atunci cand din cer cadea mana, iar poporul manca si se veselea". Aceasta mana, asadar, e rugaciunea lui Iisus, care ne umple, ne hraneste si ne adapa din cer.

Prin urmare, conditia preliminara fundamentala a rugaciunii mintii e credinta ca ea nu este pur si simplu o rugaciune (proseuche), ci o adevarata impartasire de Dumnezeu si temelia indumnezeirii prin lucrarile dumnezeiesti ale neapropiatului Dumnezeu, Care prin ele coboara pana la noi si Se uneste cu noi pacatosii. Iar avand pe Dumnezeu, avem pe Tatal si pe Fiul impreuna prin Duhul Sfant. insusi Cuvantul intrupat, imparatul cerurilor, Care cu un singur deget poate tine intreaga faptura, e tinut de catre noi! Intra in noi, petrece si umbla in noi.
Ca la Marea Tiberiadei, cand ucenicii au prins o multime de pesti, iar Ioan i-a spus lui Petru: "Domnul este!" (7n 21, 7), asa si noi, cand aruncam navoadele rugaciunii, am putea repeta cu toata incredintarea: "Domnul este!", fiindca Biserica noastra ne incredinteaza ca acolo e El. Iata! E de fata insusi Dumnezeu!

Ca sa se lumineze insa si sa straluceasca in rugaciune prin prezenta Domnului, credinciosul trebuie sa bage de seama ca viata lui sa fie pe masura vietii potrivite lui Dumnezeu. Din clipa in care il vrea pe Dumnezeu, trebuie sa vietuiasca in chip vrednic de Dumnezeu, sa urmareasca sa fuga de mizeria si soarta omeneasca, sa se intareasca prin puterea dumnezeiasca, sa se nevoiasca ascetic, sa se faca vas cuprinzator al harismelor dumnezeiesti. De asemenea, sa doreasca curatirea lui de orice pacat, incredintat fiind de cuvantul adevarului ca acest lucru poate fi realizat. Iar cu o vointa activa si cu bunavoirea lui Dumnezeu va putea ajunge si el la nepatimirea care e cu putinta, si, mai mult, va putea ajunge el insusi in intregime chip dumnezeiesc.

1. Atunci cand vrem sa ne dedicam rugaciunii lui Iisus, avem insa o problema. Suntem inchisi in preocuparile noastre, presati, obositi, dezamagiti, traim cu spaima, nu izbutim sa fim liberi de ganduri, de patimi, de tulburari. Ne ostenim numai ca sa putem dormi, iar ca sa ne veselim trebuie sa luam o chitara sau sa gasim o alta distractie. Asta nu e viata! Ne oboseste si nu ne lasa sa ne rugam cat si cum vrem.

De aceea, Parintii ne asigura ca numai cuvintele lui Dumnezeu racoresc sufletul, iar cuvantul lui Dumnezeu "intareste sufletul", asa cum vinul intareste trupul. Cuvantul lui Dumnezeu e in Scriptura si la Sfintii Parinti. Cand studiem asemenea carti si mai cu seama cele ale Parintilor ascetici, cand suntem atenti la munca noastra, cand ne ostenim in viata, necrutandu-ne puterile si gandurile pentru indeplinirea obligatiilor cotidiene, atunci viata noastra e intr-un fel o asceza cotidiana, atunci aceasta asceza si studiul netezesc terenul sufletului, ca sa se faca in stare sa urce spre cele de sus. Ca sa te rogi, trebuie sa ai un element care e neaparat necesar sa-l cultivi. Asa cum suntem atenti la sanatatea trupului nostru, tot asa trebuie sa fim atenti si la sanatatea sufletului. E necesar sa fim bucurosi. Atunci cand obisnuim sa ne rugam, bucuria lui Hristos ne face sa ne bucuram inca si mai mult. Daca atunci cand te rogi, te necajesti, te simti oprimat, ceva in tine nu merge bine. Sa fim cu bagare de seama, fiindca adeseori caracterul omul influenteaza mult rugaciunea.

Iata ce frumos se spune despre Sfantul Sava de la Vatopedi care a suferit lucruri cumplite: se zice ca "era foarte vesel in intalniri si privirea lui era foarte dulce si plina de har". In intalnirile lui zambetul lui era luminos, fata lui prea dulce si era in intregime plin de har. Cu atat mai mult era in intalnirea lui cu Dumnezeu, la rugaciune, cand era ca un soare luminos!

Un alt parinte ascetic, cuviosul Nil [Evagrie], noteaza foarte frumos: "Rugaciunea e un vlastar al bucuriei si al multumirii". Vrei sa stii daca rugaciunea ta e adevarata si smerita? Observa daca produce bucurie si revarsa multumire in inima. Iar "atunci cand stand la rugaciune ajungi mai presus de orice alta bucurie, atunci ai gasit cu adevarat rugaciunea".

Prin urmare, intrucat e comuniune cu Dumnezeu, rugaciunea e facatoare de bucurie. Desigur, avem de purtat si lupta noastra impotriva pacatului, impotriva patimilor. Dar nici acest lucru nu trebuie sa ne intristeze, fiindca ne-am predat lui Iisus Hristos, Viata noastra. Lupta e necesara, ca viata noastra sa fie binecuvantata. Daca vrem sa izbandim in ea, sa nu tinem in noi nici o amaraciune impotriva altuia, sa nu ne amestecam in viata nici unui om, sa nu silim pe nimeni, sa nu ranim pe nimeni, sa nu suparam pe nimeni, nici sa fim suparati pe altul. Relatiile noastre sociale sa fie firesti si simple. Sa simtim ca toti ceilalti si cu mine suntem unul si acelasi lucru, socotindu-ne "una cu toti", desigur, fara sa ne schimbam cugetul sau viata si petrecerea noastra. Atunci rugaciunea e usoara. E de ajuns sa-L lasam pe Dumnezeu sa lucreze in noi, ca taranul care seamana si asteapta ploaia de la Dumnezeu.

Noi sa ne ducem lupta, sa pomenim numele lui Iisus - unii cu gura, altii cu mintea, altii cu mintea in inima, altii cum ii va inspira harul dumnezeiesc; iar cand acesta ii va vizita, atunci va straluci duhul lor si strigand vor intalni pe Dumnezeu - si Dumnezeu va trimite roua Hermonului in sufletul nostru si ne va face sa fim bucurosi si adevarati.

Negresit, merita sa ne dedicam mult timp, cat putem, ca sa punem in aplicare cuvantul patristic: "Sileste-te sa faci rugaciuni multe", lasand toate pe seama Domnului. Dar chiar daca am spune numai o singura rugaciune, si acest lucru are o mare valoare. Cum spune Sfantul Isaac Sirul: "Orice rugaciune, pe care o aduci noaptea, sa fie mai de pret in ochii tai decat toate faptele zilei". Fiindca rugaciunea devine inca si mai fecunda atunci cand o aducem in ceasurile noptii.

Lasa toate pe seama lui Dumnezeu, ne spune El insusi fiecaruia. Fa-ti lucrul tau si mintea ta sa fie la rugaciunea lui Iisus! Si alegeti o buna calauza, care sa te conduca spre Hristos. 2. Trebuie sa subliniem insa ca in viata duhovniceasca toate le lucreaza harul lui Dumnezeu si, prin urmare, putem sa fim linistiti.

Numele lui Iisus, rugaciunea mintii, zic Sfintii Parinti, e ca un flacon cu parfum, il deschizi, il inclini, iar mirul se revarsa si umple de buna-mireasma locul. Striga "Doamne Iisuse Hris-toase" si buna-mireasma Duhului Sfant se va revarsa, vei primi "arvuna Duhului dumnezeiesc". Fiindca "Duhul Sfant compatimeste impreuna cu noi" si "ne indeamna degraba spre rugaciunile duhovnicesti". Mai mult, se roaga El in locul nostru, al celor ce uitam sa ne rugam, si ia asupra Sa lipsurile noastre, ne-curatiile noastre, saracia existentei noastre. Pentru ca fiecare dintre noi e un templu al lui Dumnezeu, si atunci cand ne rugam devenim slujitori sfintiti ai unei mari taine. De aceea foarte frumos spune un Parinte al Bisericii: "Ia o cadelnita sa tamaiezi, fiindca Hristos e aici in inima ta, atunci cand se inalta rugaciunea «Doamne, Iisuse Hristoase»". Si iarasi altundeva scrie: "Atunci cand auzim o cadelnita, sa ne aducem aminte ca suntem un templu si sa simtim cu mintea ca tamaiem pe Hristos Care e in noi si asa sa ne inchinam acestui cort al Duhului Sfant".

Ganditi-va, inauntrul nostru e imparatia lui Dumnezeu, salasul Lui, unde "marginim in trup pe Cel Netrupesc". De aceea si in noi se savarseste o "adoratie a fapturilor ceresti". Dobandim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu e indisolubil legat de toti sfintii. impreuna cu El sunt toti sfintii, fratii nostri de lapte, care au baut de la sanul Duhului Sfant. Sunt fratii si prietenii nostri, care ne asteapta, ne iubesc si ne fac fericiti, precum spune pro-rocul Isaia: "Fericit cel ce are rudenii in Ierusalim" (Is 31, 9 LXX). intr-adevar, dobandim prieteni pe toti acesti sfinti care sunt impreuna cu Hristos, si-i avem impreuna cu noi si suntem fericiti, fiindca si acolo sus, in Ierusalimul de sus, in cer, exista prieteni ai nostri, rudenii ale noastre.

Va aduceti aminte ce spunea Hristos: .Adevarat va spun voua, sunt unii care stau aici, care nu vor gusta moartea, pana cand nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere" (Mc 9,1). Acest lucru se aplica si noua. Traim in putere imparatia cerurilor, daca facem rugaciunea lui Iisus. Atunci cand ne rugam, Duhul ne invredniceste sa-L intelegem pe Dumnezeu. Si sfintii ajung sa-L cunoasca pe Hristos, despre Care se spune ca nimeni nu-L vede si nimeni nu-L cunoaste. Si totusi! Prin rugaciune intelegem "continutul neinteles si preastralucitor al Dumnezeului nostru", pentru ca harul Duhului Sfant face sa tasneasca orice izvor prin care ne invata frumusetea negraita a lui Dumnezeu. Si chiar daca ajungem acolo, rugaciunea lui Iisus ne va aduce din nou binecuvantare, mangaiere, multumire, iertare, mantuire, "dupa folos"; lucru pe care-I da Dumnezeu.

Daca nu ne-am desfatat de astfel de roade, acest lucru nu inseamna ca ceilalti n-au gustat din ele. Sfintii au avut de multe ori si vederi ale luminii dumnezeiesti. Dumnezeu insusi ni S-a aratat ca lumina! Desigur, Dumnezeu e ascuns si nu-L vede fiecare; de aceea se spune ca e dincolo de nori, dincolo de negura. Dumnezeu insusi e lumina, dar e nevazut pentru noi. Si totusi sunt cazuri in care atatia si atatia sfinti ne marturisesc ei insisi ca Dumnezeu li S-a aratat si i-a umplut de lumina dumnezeiasca, de propria Sa lumina.

Sa privim, iubitii mei, cateva semne din viata Sfantului Sava de Ia Vatopedi, despre care v-am vorbit mai inainte. Era plin de dorul dumnezeiesc. Si pe neasteptate pe cand se linistea si inima lui cauta pe Dumnezeu, Dumnezeu ii spune: "Sunt de fata!". Vezi-Ma, Eu sunt!. Cat de maret si dumnezeiesc!. Si cum S-a aratat? in ce fel? Cum anume? "O lumina a curs pe neasteptate din cer". O lumina care a acoperit tot ce era acolo si a intrat in el; mai intai a pus stapanire pe mintea lui, mai apoi pe simturile lui, iar dupa aceea pe toate madularele lui pe care le-a acoperit de lumina.

Si, in continuare, el insusi a fost atat de luminos, atat de inmiresmat, incat oamenii se revarsau cu miile sa-l miroase si sa se umple de mir, si au facut pe o scandura - "cu lemn si culori" - icoana lui, inca pe cand era in viata. Cu alte cuvinte, l-au proclamat si l-au cinstit ca sfant, fiindca vedeau sfintenia zugravita pe fata lui. Si Viata continua: "Bagati de seama ca acestea sunt taine ale Stapanului. Sunt insa adevarate. Dumnezeirea se arata in toata frumusetea, in toata slava si in toata desfatarea ei negraita pe care o are, si atunci cand lumina il scalda omul se schimba". Poate vedea si pe Dumnezeu si poate face cele mai presus de ceruri, pe care ochiul nu le-a vazut.

Dupa care continua: "Ranit de sageata preadulce a Stapanului", sfantul a grait catre Dumnezeu:

- Unde ramai si unde Te odihnesti? Arata-mi slava Ta "in chip cunoscut, ca sa Te vad" (Is 33,13); vreau sa Te vad asa cum esti.
Si aude glasul:
- Dar, pe masura impartasirii de dumnezeire, ai fost in dumnezeit si tu si trupul tau impreuna. Nu ai nevoie sa-ti spun unde raman - Eu, Dumnezeu -, de vreme ce te-ai facut si tu dumnezeu, luand de la Mine lumina.

De cate ori, iubitii mei, chiar daca noi pacatosii n-am vazut-o inca, sfintii nostri au vazut lumina. Spunand rugaciunea lui Iisus, am putea spune unul catre celalalt: "Auzi? Hristos e de fata si vorbeste cu tine" (cf. In 11, 28). E de ajuns sa spui acest cuvant tainic. Acestea sunt izbanzile rugaciunii Sfantului Munte.

La sfarsit, sa vedem si cum e traita in Sfantul Munte rugaciunea. Un ascet athonit (nu-i spun numele, fiindca traieste) a spus: "Ah! douazeci si patru de ore din douazeci si patru nu-mi ajung ca sa ma rog!" Simtiti ce rugaciune face omul acesta? Intelegeti la ce inaltimi a ajuns? Intelegeti cata dulceata are, dat fiind ca ochii si inima lui sunt indreptate cu mintea in intregime spre Dumnezeu? Cine a incercat dulceata lui Dumnezeu, va spune si el ca si acela.

Da, exista rugaciune la Sfantul Munte, in manastiri si in afara de manastiri. Mari figuri au aparut in ultimii ani, cum sunt Daniil de la Katunakia (+1929), Calinic Isihastrul (+ 1930) si atatia altii.

Un monah al nostru, care a adormit in Domnul acum cativa ani, parintele Arsenie cel binecuvantat, nu mai voia nici macar sa doarma; s-a atarnat cu funii de tavan si se sprijinea pe un baston, ca sa roage necontenit, asa cum faceau multi monahi.

Cand se ruga si facea metanii, isi lovea capul de dusumea si spunea: "Sunt pacatos si Dumnezeu nu va auzi rugaciunea mea; sa auda macar izbitura capului meu. Pacatul e atat de mare, incat rugaciunea nu iasa din gatul meu!" Si avea bucurie! Se ruga necontenit. Sa fi vazut fata lui! Daca ati fi vazut cum a murit, ati spune: "Cu adevarat, fericita este moartea cuviosului".

Unui alt ascet din ultimii ani ii trebuiau ore intregi atunci cand savarsea dumnezeiasca Liturghie, fiindca il vizitau sfintii si slujeau impreuna cu el; de aceea zabovea si scotea afara calugarii, ca sa fie singur cu "oaspetii" sai iar ceilalti sa nu fie uimiti. Si cand sfarsea extazul, deschidea usa si zicea: "Sa continuam Liturghia!"

Un alt monah, rugandu-se intr-o noapte in timpul slujbei, mintea lui a fugit si a zburat deasupra marii, a strabatut munti si vai, a imbratisat omul, florile, pestii marii, muntii, insulele, pamantul si cerul, si a vazut si a auzit ca toate slavesc pe Dumnezeu. Din ceasul acela n-a mai putut sa se opreasca; si din ochii sai nu s-au mai oprit lacrimile. A vazut si spunea ca faptura neinsufletita varsa lacrimi inaltandu-si slava si doxologia spre Dumnezeu: "Si eu, care am suflet, sunt in pacat!"

La Sfantul Munte monahii isihasti nu au lipsit niciodata fara intrerupere pana astazi. Sa amintim aici si pe Sfantul Siluan (t 1938), a carui viata a fost o rugaciune necontenita si nestavilita.

In ultimii ani un alt ascet, batranul Iosif din Pestera (+ 1959), si-a dedicat viata rugaciunii launtrice, pe care a sorbit-o adanc, care facea taria lui si pe care a trait-o cu o traire de dulce desfatare a raiului. Fiii sai duhovnicesti sunt multi pana astazi.

Din Sfantul Munte rugaciunea mintii a fost transmisa pretutindeni. De aici Cuviosul Paisie Velicikovski (+ 1794) a transmis-o slavilor. Si tot de aici parintele Sofronie, athonit si el, a transmis-o Europei. Athosul a influentat si pe Sfantul Atanasie de la Meteore, pe Sfantul Dionisie din Olimp, care au insuflat pe multi altii. Acestia nu pot fi numarati! Simeon cel descult de la Filoteu, batranul Iacob Noul Mucenic, Sfantul Teona, colivazii. Rugaciunea lui Iisus a strabatut lumea intreaga. Astfel avem Munti Sfinti si in Rusia, in Serbia si in Romania! Oriunde ar merge cineva intalneste Sfantul Munte! Astazi avem si in Europa manastiri din athoniti, care nu fac altceva decat sa transmita dupa putinta rugaciunea mintii.

Epilog

Ce ar fi viata noastra, iubitii mei, fara aceasta rugaciune? Si ce ar fi lumea intreaga fara rugaciunea lui Iisus? O inima care n-are aceasta rugaciune, mi se pare ca se aseamana unei pungi de plastic, folosita o vreme pentru a purta felurite lucruri ici si colo, dar de indata ce se rupe e aruncata. Ceea ce da sens vietii noastre intregi si existentei noastre, fiindca il da pe Dumnezeu, e rugaciunea noastra.

Se spune ca sfarsitul lumii va veni cand oamenii vor inceta sa se mai roage. Dar e cu putinta ca ei sa inceteze sa se mai roage? Nu, fiindca intotdeauna vor exista oameni care-L iubesc pe Dumnezeu. Si cata vreme exista asemenea suflete, lumea nu va pieri. Rugaciunea neincetata o adapa tainic.

Din contra, candva lumea va fi innoita, si, asa cum pana acum geme si suspina (Rm 8, 22) impreuna cu omul din pricina stricaciunii firii, atunci se va face un pamant nou si ceruri noi (2 Ptr 3,13), si lumea se va bucura de bucuria vesnica si de slava neamului omenesc in revarsarea luminii dumnezeiesti.

Sa ne rugam, sa avem mereu gata cadelnitele noastre tainice pentru ca, dupa cum spuneam, oriunde am merge, orice am face, prin rugaciunea lui Iisus in gura si inima noastra, ne facem numaidecat corturi ale lui Dumnezeu, devenim purtatori de Dumnezeu.

Spune undeva Solomon ca Dumnezeu, Lumina necreata, a ales ca salas al Sau soarele, lumina creata, dar 1-a lasat! Nu era cu putinta ca soarele cel foarte mare si prealuminos sa fie salasul marelui Dumnezeu; deci a lasat soarele si a hotarat sa-si faca drept salas negura (cf. 3 Rg 8, 53a LXX), adica intunericul, nevederea.

Daca nu putem privi soarele, cum am putea privi Soarele vietii cel luminos si mai presus de orice zidire, pe Hristos? De aceea se ascunde El in nevedere, ca sa fim liberi sa credem si sa alegem pe Dumnezeu.

Cand a facut Templul, Solomon, marele barbat, dupa ce a strans aur, argint, pietre pretioase si orice lucru pretios exista in lume si a cheltuit mai multi bani decat a cheltuit vreodata un om pentru a face casa lui Dumnezeu, a spus: "Eu am gatit lui Dumnezeu o alta casa, ca sa locuiasca intr-un locas nou" (3 Rg 8, 53a LXX); i-a facut o casa noua ca sa locuiasca in ea Dumnezeu, iar aceasta e Biserica.

Iubitii mei, si noi avem casa noastra, in inima noastra. Adu-ceti-va aminte ce a spus Domnul cand s-a inaltat la ceruri? "Voi fi pururea impreuna cu voi" (Mt 28, 20). Atunci cand slujim dumnezeiasca Liturghie, ultimul act al liturghiei, inaltarea cinstitului potir, cand preotul spune: "Totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor", ce inseamna oare? inseamna acest lucru: Eu, Hristos, Ma duc acolo de unde am venit, in intunericul Meu, in nevederea Mea, acum Ma veti pierde din ochi, dar sa va aduceti aminte ca sunt pururea inaintea voastra, sunt pururea intru voi. Raman neobservat acolo, in partea ascunsa a altarului, voi fi mancat de preoti, ca si tu sa Ma poti manca, atunci cand vrei!

Asadar, fratii mei, sa ne gatim cadelnite duhovnicesti, sa gatim arome in sufletele noastre, fiindca Dumnezeu n-a ales nici n-a iubit cerul, si nu si-a gasit placerea in templul lui Solomon, facut de acel barbat dumnezeiesc. L-a nimicit! De ce oare? Fiindca voia ca prin rugaciune casa Lui sa fie inima fiecaruia dintre noi.

Arhimandritul Emilianos

.