Biblia ca generator de literatura

Ca text sacru, Scriptura a produs, in timp, multiple forme de literatura. Primii responsabili de acest lucru vor fi fost, fara indoiala, autorii celor dintai tentative de interpretare. Ar fi destul de greu sa mentionam, aici, Targumele, cu toate ca unele parafraze se pot citi si astfe. Dar midrasele ofera, deja, un exemplu foarte bun in ceea ce ne priveste. Aparute din necesitatea de a explica unele contradictii, de a oferi fundamente scripturistice pentru legi noi sau de a stabili sensul unor pasaje in functie de contexte culturale diferite, midrasele s-au dezvoltat pe doua mari directii: halakah si haggadah. In vreme ce prin midrasele de tip halakha se viza indicarea modalitatilor de implinire a Legii in situatii particulare, midrasele de tip haggadah se prezinta sub forma unor alcatuiri initial omiletice, menite sa edifice receptorul cu privire la diverse aspecte ale Torei in special, dar si ale Scripturii in general. Majoritatea midraselor haggadice se caracterizeaza printr-un discurs elaborat, plin de imaginatie, facand uz cu generozitate de parabole si nu de putine ori chiar foarte antrenant. Cel mai adesea acestea apar sub forma unor naratiuni ce pornesc de la un fragment biblic dat si il repovestesc, punandu-i intr-o lumina aparte anumite aspecte considerate importante. Analizand, printre alte modalitati de a citi Scripturile, si midrasele de tip haggadic, Michael Wadsworth ajunge la concluzia foarte interesanta ca acestea prezinta toate elementele necesare pentru a ne indreptati sa le consideram atat ca factori ce au contribuit substantial la consolidarea Canonului, dar si ca forme incipiente de literaturizare a Bibliei. Pentru cercetatorul britanic, fragmente intregi din Divina Comedie a lui Dante, bunaoara, sau creatii precum Iosif si fratii sai de Thomas Mann ar trebui receptate ca ample midrase haggadice la pasajele biblice corespondente. Fara indoiala, oricat de interesante, concluziile formulate de catre Wadsworth nu se pot generaliza pentru toate piesele literare. Dar, in ceea ce ne priveste, ni se pare deosebit de important ca el atrage atentia asupra unui fapt fundamental: mare parte din literatura s-a dezvoltat in raport cu Scripturile si dintr-o necesitate, in ultima instanta, hermeneutica.

Este limpede ca, la inceputul anilor 70, Dennis Nineham isi nuantase deja pozitia fata de Bultmann. Recunoastea, cu alte cuvinte, ca reinterpretarea unor fenomene poate conduce cu usurinta la revolutii culturale majore si la modalitati cu totul noi de a percepe lumea. Acest lucru face posibil, arata el, ca anumite afirmatii, descrieri, explicatii acceptabile intr-o cultura sau epoca sa nu mai functioneze intr-alta. Totusi, sustine Nineham, nu putem vorbi despre o discontinuitate totala: mereu exista si va exista ceva ce se pastreaza, se perpetueaza, in ciuda oricaror modificari. Citatul pe care il ofera la un moment dat, din Lionel Trilling, este edificator: "To suppose that we can think like men of another time is as much of an illusion as to suppose that we can think in a wholly different way." Pana la urma, in absenta unei cat de firave continuitati, orice demers exegetic poate fi pus sub semnul intrebarii - doar daca, suntem tentati sa o spunem dintr-un puseu postmodern, chiar demersul exegetic nu va fi fiind garantul continuitatii. In fapt, exegetul traieste mereu intr-un spatiu interstitial: el nu se afla in lumea Bibliei, aceasta fiindu-i straina deja, dar nici in vreo alta anume, ci in zona de intersectie a celor doua - zona pe care, in unele cazuri, se cazneste sa o realizeze el insusi.

Eforturile unui atari hermeneut ar fi sortite inca de la bun inceput esecului, daca Scriptura nu s-ar preta ea insasi la un astfel de joc. Cercetatori precum Erich Auerbach, Robert Alter si T.R. Henn au remarcat faptul ca, mai ales in Cartile Istorice, evenimentele sunt descrise in termeni de actiune, iar personajele sunt prezentate mai degraba schematic, fara prea multe detalii. Putem caracteriza un personaj sau altul, cel mai adesea, urmarindu-i reactiile intr-o situatie limita. Iar majoritatea evenimentelor relatate in Biblie sunt, de fapt, situatii limita. Autorii biblici sunt foarte selectivi in descrieri, ei consemneaza doar esentialul si relateaza strict evenimente de maxima importanta. Explicatia oferita de Alter si Henn ar fi ca ei scriu, in realitate, la o distanta in timp considerabila fata de momentul producerii evenimentul relatat. Sa fie, insa, numai atat? Inaintea lor, Auerbach vobise deja despre laconicitatea autorilor biblici si remarcase pe buna dreptate ca majoritatea detaliilor dintr-un text scripturistic nu au o valoare pragmatica, ci un teologica, morala. El noteaza profunzimea detaliilor biblice si faptul ca stilul acesta atat de concis sugereaza in realitate mult mai deplin complexitatea vietii si deschide, intotdeauna, inspre altceva.

Daca ar fi sa-l creditam pe George Florovsky, atunci discutia ar trebui transferata in terenul iconologiei. Referindu-se la stilul evanghelistilor, Florovsky observa si el ca acestia nu intentionau, dupa cum am vazut mai sus in discutia referitoare la cuvintele din inceputul Evangheliei dupa Luca, sa relateze fidel, pas cu pas, toate faptele Mantuitorului Hristos. Sa nu uitam ca realismul a aparut mult mai tarziu. Autorii Evangheliilor scriu, in opinia lui Florovsky, pentru a transmite o doctrina si o imagine, dar una istorica si divina in acelasi timp. Nu vom afla, in Evanghelii, un portret al lui Iisus Hristos ca persoana istorica, ci o icoana a Sa. Iar aceasta tehnica se poate generaliza, credem noi, pentru toti autorii cartilor biblice. Nici unul nu abunda in detalii, majoritatea se multumesc sa sugereze calitatile personajelor, decat sa le descrie. Tot asa se intampla si in fragmentele narative. Acest fapt i-a facut pe unii cercetatori sa conchida ca Biblia este scrisa intr-un stil simplu, frust, lipsit de valoare estetica. Ni se pare, totusi, urmandu-i pe Auerbach si Florovksy, ca avem de a face cu un limbaj mai degraba concentrat, asa ca in poezie - cum ar spune Northrop Frye. Fiecare element dintr-un text biblic are un loc si un rol bine determinat, asemenea detaliilor unei icoane. Iar o icoana nu ofera o imagine in mod necesar fidela realitatii istorice, dar nici una cu totul straina de aceasta. La randul sau, textul biblic ofera un ansamblu de elemente sugestive, semnificative, ce se preteaza la mai multe modalitati de lectura, dar nu va corespunde niciodata complet unei realitati istorice date, pentru ca este un text menit nu sa informeze, ci sa descopere. Daca lucrurile ar sta altcum, hermeneutica nu si-ar mai afla rostul. In schimb, noi interpretam pentru a intelege textul, pentru a ilustra o invatatura de credinta, pentru a decela indrumari morale, etc. In cadrul procesului interpretativ, exegetul se vede chemat sa deosebeasca semnificatiile textului din momentul scrierii, de cele valabile pentru contextul unde interpreteaza. In cazul Bibliei intereseaza, desigur, si ceea ce au voit autorii sai sa spuna dar, mai mult de atat, fiind vorba despre un text referential, canonic, inevitabil, miezul sau este mai cu sema ceea ce cartile ei spun in continuare, chiar independent de intentiile autorilor conjuncturali. Daca detaliile ce semnificau textul intr-un timp revolut si cele care il semnifica in prezent tin, cum ar zice Bultmann si Frye, de paradigma mitologica a secolului, atunci putem spune ca interpretul demitologizeaza, iar apoi remitologizeaza textul. Ei bine, cu traduceri similare se ocupa de multe ori si arta. Deloc intamplator, savanti precum Robert Morgan si John Barton considera arta in general ca o forma alternativa a hermeneuticii. "Ni-l inchipuim pe Moise nu cum era el, spune si T.R. Henn, ci asa cum l-a sculptat Michelangelo."

In chip de concluzie la cele aratate pana aici, putem spune ca Biblia este deja, de secole, un adevarat rezervor de inspiratie pentru arta in general si pentru literatura in special. Datorita formelor de expresie si a modalitatilor de organizare textuala privilegiate de catre autorii textelor cuprinse in Canon, Biblia a fost si continua sa fie un izvor nesecat de inspiratie pentru creatorii de arta din toate timpurile. Exista un numar impresionant de naratiuni, parabole, proverbe care, in tot acest rastimp, au impregnat literatura europeana si au stat, nu de putine ori, la baza constituirii unor forme artistice noi. Exemplul cel mai la indemana il ofera, cu siguranta, literatura romantica unde, cel putin in spatiul anglo-saxon, Biblia ajunge sa-i inlocuiasca pe clasici ca model literar si, de aici, devine metatip al culturii romantice occidentale, in efortul acesteia de a deslusi nu doar un text sacru ci, deja, de a afla sensul unei lumi din ce in ce mai schimbatoare. Intr-adevar, incepand cu secolul al XVIII-lea, autorii de literatura se simt chemati nu doar sa incante spiritul, prin creatiile lor, ci sa caute raspuns la marile intrebari ale omului transfigurand, parabolic, clipa. Momentul. Vom reveni.

Constantin Jinga