Sensul culturii in lumea contemporana

Subiectul pe care l-am ales e atat de pretentios si de cuprinzator, incat nu pot spera sa-l acopar singur cum se cuvine. Pot spera doar sa rezolv lucrurile nu venind cu un raspuns, ci punand justa intrebare. S-ar putea ca aceasta sa fie conditia contemporana a oricarui intelectual, daca nu conditia intelectualului dintotdeauna: a formula intrebarile optime, in nadejdea ca buna lor formulare echivaleaza cu un raspuns.

Vreau deci sa supun reflectiei dumneavoastra problema culturii in genere si a sensului culturii in epoca noastra. In sine, aceasta problema nu e o problema "culturala", caci o data ce te socotesti "om de cultura" intrebarea care se pune e cum sa traiesti cu o asemenea calitate, ce statut existential poti capata ca "om de cultura", cum te vei misca in lumea ta ca purtator al acestei etichete.

Ne vom intreba, cu alte cuvinte - pe urmele lui Montesquieu care, ca european, se mira, cu veacuri in urma, "cum poate cineva sa fie persan" -, ne vom intreba, asadar, cum poate cineva sa fie om de cultura. Nu a ajuns cumva cultura sa fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat in viata zilnica?

Cum poate cineva sa fie om de cultura astazi?

Intrebarea pleaca, desigur, dintr-o insatisfactie latenta, din sentimentul ca e foarte greu, ca e, uneori, imposibil sa fii om de cultura, mai exact, ca din valorile culturii nu poti extrage suficiente forte, suficienta doctrina ca sa poti face fata onorabil situatiilor curente de viata si cu atat mai putin unor situatii limita.

Doua lucruri am putut constata - ca si dumneavoastra probabil - de-a lungul vremii: mai intai, se intampla ca, in situatiile-limita, cultura sa nu te ajute: treci printr-un moment greu si te trezesti ca tot ce ai citit nu poate sa-ti ofere nici o proptea, ca lecturile tale devin pura bibliografie, raft plin de carti fara nici o eficacitate existentiala: nu te poti sprijini pe nici un autor. Simti nevoia unei alte instante care sa te sustina; simti nevoia sa-ti extragi dintr-un alt domeniu chiar si energia de a continua sa faci cultura. Exista, prin urmare, o precaritate a culturii in fata situatiilor-limita. Cand am venit incoace, mi-am dat intalnire, in Gara de Nord, cu prietenii cu care am calatorit impreuna. O gara aglomerata e un loc foarte bun pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgenta imediatului sunt mai prezente acolo ca nicaieri. Intr-un asemenea loc, iti poti da foarte bine seama ce subreda e cultura, ce diafana - in sens prost - poate sa apara ea, in contrast cu vitalitatea gregara a unui peron plin, pe care se agita patetic, purtati de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la ceas si la bagaje. Sigur, te poti consola spunandu-ti ca, lipsita de orice sansa in imediat, cultura castiga batalii pe termen mai lung: ca ea are sanse absolute numai in perimetrul Absolutului; pana la urma insa aceasta consolare se dovedeste ea insasi descurajanta.

Al doilea lucru pe care - ca si dumneavoastra probabil - l-am constatat in timp e, poate, si mai grav: cultura nu presupune, in mod necesar, rigoare morala; din cultura nu se poate deduce un cod moral. Intalnim, de aceea, din pacate, nenumarati oameni de cultura admirabili prin cunostintele lor, dar pe care, omeneste vorbind, nu dai doi bani: e plina lumea de lepre cultivate, de carturari insalubri, de autoritati "intelectuale" lipsite de orice autoritate morala. Daca asa stau lucrurile - si asa stau! - atunci cultura se face vinovata de a-ti da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, in orice conditii.

Ei bine, daca un sprijin concret nu e de asteptat de la cultura, dupa cum nu e de asteptat de la ea o dogma morala, care sunt atunci beneficiile ei, care ii e rostul? E o intrebare pe care mi-o pun necontenit, pe care - cu cativa prieteni - am intors-o pe toate partile - asa cum veti fi facut in repetate randuri si dumneavoastra. Odata, am discutat pe aceasta tema cu Constantin Noica. Am sa rezum, in continuare, opiniile lui, ingaduindu-mi sa ma distantez de ele acolo unde ma simt in stare; aceasta nu pentru ca imi pot permite sa polemizez cu Noica, ci pentru ca el reprezinta in asemenea masura cultura insasi, incat cineva care traieste o criza a culturii intra automat, la un moment dat, intr-o divergenta cu Constantin Noica.

Am intrebat deci: cum poate cineva sa fie om de cultura? Noica a avut urmatoarele raspunsuri. A zis asa: sunt cel putin patru motive pentru care merita sa faci cultura, pentru care cultura are dreptul a fi socotita o valoare suprema, singura pe care te poti sprijini intr-o viata de om:

1. Intai - spunea Noica - cultura este singura sursa certa a unei bucurii permanente. Daca exista un teritoriu al lumii in care poti cunoaste deplinatatea bucuriei, acest teritoriu nu poate fi decat cultura. Fireste, bucuria e altceva decat placerea; spre deosebire de aceasta din urma, ea poate prelua si tristetile omului, salvandu-le din perspectiva spiritului. Cultura salveaza totul prin comentariu. Pana si bucuriile senzoriale sunt bucurii in masura in care sfarsesc in contemplativitatea comentariului, trecand, astfel, intr-o conditie suprasenzoriala. Cultura e deci o satisfactie perpetua, fara riscuri, fara dezamagiri, o satisfactie pe care o poti avea fara sa depinzi de altii.

Doua obiectii se pot face acestei frumoase definitii: mai intai, bucuria culturii culmineaza, uneori, cu o obnubilanta euforie a culturii, iar aceasta euforie e periculoasa in masura in care te pune in disonanta cu imediatul, te face neatent la dramele proximitatii. Divagatia (sau evaziunea) culturala e unul din riscurile culturii prost practicate, e, nu o data, ridicolul si stridenta ei. Apoi, exista oameni care nu au "organul" bucuriei, oameni structuralmente incapabili sa identifice sensul vietii cu experimentarea neintrerupta a bucuriei, si numai a ei. Nu e un lucru dovedit ca rostul omului e sa apara in scena, sa traga un zambet satisfacut si sa se retraga, apoi, multumit, in neantul din care a venit. Bucuria, bucuria pura si simpla, poate fi buna, poate fi dezirabila, dar nu e singurul continut de viata posibil si, in nici un caz, nu e neaparat cel mai nobil.

2. Cultura - spunea in continuare Noica - e adevarata forma de maturitate a spiritului. Ea scoate lumea din minoratul care o ameninta uneori, investind totul, prin simpla atingere, cu propria ei splendoare. Cultura e un fel de a raspunde de tot, un fel de a da socoteala de oameni, de imprejurari, de carti, de istorie, pe scurt, un fel de a aduce totul intr-o ordine mai inalta. Cultura trage totul in sus, salveaza - cu gratie - aparentele. Expresia asta - "a salva aparentele" - a aparut in literatura platoniciana cu sensul de "a gasi justificarea aparentelor". In sine, aparentele par inconsistente si atunci, ca sa le "salvezi", ca sa le faci sa persiste, sa-si dezvaluie rostul, trebuie sa le asezi intr-o ierarhie justificativa. Asta face cultura cu tot ce exista: ea nu lasa nimic in platitudinea in care se afla in mod obisnuit, ci muta totul intr-o geografie mai pura.

Nu cumva insa ea muta adesea lucrurile din firescul lor? Nu aduce ea in lume prea multa mediere?

3. Cultura mai este - spunea Noica mai departe - singurul loc in care libertatea e la ea acasa. Cultura e instanta funciarmente eliberatoare. Ea iti da toate dezlegarile. Dar - am vazut-o deja - inflatia aceasta a libertatii poate fi o capcana. Ea echivaleaza cu suspensia rigorii morale si, la limita, cu dezordinea etica. Ca si sanatatea biologica, libertatea nu e un "in sine"; e o valoare relativa, un instrument care isi dovedeste indreptatirea numai prin scopul pe care e pus sa-l slujeasca. Libertatea se justifica prin orientarea ce i se da. Or, daca e adevarat ca prin cultura iesi de sub tot soiul de determinari stanjenitoare, reusind a te misca liber inlauntrul lumii tale de carti si de idei, nu e mai putin adevarat ca universul culturii - asigurand fastul libertatii - nu ii garanteaza buna orientare. Esti pus, cu alte cuvinte, in posesia unui magnific instrument, dar nu stii intotdeauna bine ce sa faci cu el.

4. In sfarsit, ultimul lucru pe care il spunea - in aceasta privinta - Noica si cu care nu putem fi decat de acord e ca disciplina culturii e o forma foarte eficienta de igiena a spiritului. Asa cum exista o igiena pentru corp, o "spalare" elementara care tine de civilizatie, exista si o igiena pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespalat, un om lipsit de conditia minimala a miscarii lui in social. Omul e dator sa treaca prin curatirea oferita de cultura, daca vrea sa-si onoreze umanitatea.

La aceste patru motivatii, Noica a adaugat, cu alt prilej, trei codicile. Mai e ceva - spunea el: cultura face sa primeze posibilul asupra realului. Nu esti multumit cu realul, plonjezi in posibil si intri in ordine. Se contureaza astfel tema culturii consolatoare si m-am mirat s-o vad formulata tocmai de Noica, fiindca atunci cand e vorba de filozofie, el nu suporta tonul si problematica consolarii. Ca si Hegel, Noica nu ingaduie speculativului sa alunece spre "edificator". Cultura o face insa si - de data aceasta - Noica pare sa vada in "alunecarea" cu pricina o calitate. E drept ca multe personaje importante ale culturii europene au practicat cultura ca pe o forma de compensare. si ramane sa ne intrebam daca poti face bine un lucru pornind de la o insuficienta. Multi oameni de cultura ai Europei sunt oameni care au ales cultura dintr-o carenta vitala. E ceea ce Noica insusi numea odata "cultura de tip esopic": indivizi cu un defect constitutiv sau altul se refugiaza intre carti, incapabili de traire deplina: rezulta o cultura resentimentara sau, in orice caz, o cultura de evaziune.

Inca ceva - continua Noica: cultura e singura zona a cunoasterii contemporane in care te poti baricada impotriva matematicilor care cuceresc totul. Cultura face posibila, inca, rezistenta la matematici. Matematicile sunt foarte bune, dar nu pot explica (si nici nu si-o propun) individualul. Or, cultura da socoteala de individual, iar pe linia aceasta ea poate furniza inca lumii moderne o "mathesis" nematematica, o cunoastere nematematica.

Surprinzator este insa al treilea codicil al lui Noica: cultura e singurul teritoriu in cuprinsul caruia te poti baricada impotriva iubirii! Iubirea e o tema care te urmareste pretutindeni in viata; doar blindat in spatiul culturii poti avea aerul ca o eludezi, ca o poti uita. Exista, intr-adevar, forme de cultura care sufera de o anumita glacialitate. Cultura se poate face la temperaturi scazute, cu briciul unei minti reci, straine de orice patos. Exista un limfatism implicit al omului de cultura, o scadere de potential care-l face sa poata amana indefinit experientele esentiale ale vietii. De-aici si incapacitatea culturii de a statua o morala: o morala nu e posibila decat ca dedusa dintr-o experienta a iubirii, dintr-o angajare, din aderenta la un crez, la o doctrina, la un om, la un zeu.

Din tot ce am spus pana acum ramane, cred, in picioare o rezerva de principiu fata de cultura: ea e intr-o anumita inadecvare fata de real, fie ca plonjeaza in posibil, fie ca e de tip consolator, fie ca aduce cu sine o prea larga libertate, fie ca e doar o baricada impotriva matematismului generalizat sau impotriva patosului zilnic. E vorba, oricum, de o inadecvare: o nobila, foarte nobila speta a inadecvarii, datorita careia insa cultura nu ne poate ajuta in problemele esentiale, in momentele cheie ale vietii. E clar ca ea nu e un domeniu autonom: mai trebuie ceva dincolo de cultura, ceva care sa o sustina si care sa ne sustina pe noi insine o data cu ea. Altfel, cultura intra intr-un proces de degenerescenta, cu rezultate destul de grave. O intruchipare degradata a culturii e, de pilda, "culturalul", omul de cultura de proasta calitate, care capata diferite chipuri: unul din ele e omul livresc, omul care traieste prin delegatie, care, neavand nimic de spus, raspunde la orice intrebare printr-un citat. E o forma catastrofala a culturii, o forma care depersonalizeaza si care substituie inteligenta prin memorie. Ea are, desigur, nimbul eruditiei, dar n-am inteles niciodata cum poate fi cineva admirat pentru eruditie, ca si cum e un lucru nemaipomenit sa tii minte in devalmasie tot felul de dracii de care n-ai nevoie. O alta degradare a culturii este estetismul de un anumit tip. Exista o specie de intelectuali, foarte gratiosi, pentru care totul trebuie preluat in sfera culturii; ei au un fel de a reduce orice la fasonul salonard al unui mic bun-gust cultural. Sunt oameni pe care ii recunosti dupa felul in care isi recolteaza citatul. La personajul livresc ne supara cantitatea citatului, la cestilalti ne supara iresponsabilitatea utilizarii lui si o totala lipsa de criterii in selectionarea citatului. Sunt oameni care intr-o singura fraza, de pilda, ii citeaza - cu o entropica simpatie - pe Mallarmé, pe Marx si pe Origen. Un om de cultura care nu simte ca acesti trei autori nu pot fi citati intr-o singura fraza, ca niste simple ornamente retorice, e un om de cultura ratat, un om fara instinct cultural. El omogenizeaza, prin lipsa lui de discernamant, tocmai ceea ce e, prin definitie, neomogenizabil.

Sa fim un pic pedanti si sa facem nitica etimologie. Caci cultura are, poate, o evolutie proasta si pentru ca are o origine, sa zicem, discutabila. Ca termen, "cultura" a aparut in ambianta latina. Grecii n-aveau un cuvant pentru cultura si e pacat ca n-aveau, caci dac-ar fi avut, altfel ar fi aratat, poate, cultura lumii. Exista, in greceste, termenul "paidéia", care inseamna mai curand educatie sau ceva de genul asta, referindu-se la formatia globala a omului, de la gimnastica si muzica pana la filozofie. Dar nu era "cultura" in sensul oarecum "administrativ" pe care l-a capatat cuvantul la Roma. Se pare ca Cicero a folosit cel dintai cuvantul "cultura" in sensul in care il folosim si noi astazi, derivandu-l dintr-un verb latin, din "co_le_re", care insemna "a cultiva pamantul". Cultura era la Roma - o spun cu oarecare malitiozitate - o forma de agricultura, un fel de a ingriji valori deja existente. Cultul zeilor insemna acelasi lucru: a cultiva sanctuarul in care se oficia, a cultiva dogma insasi. Or, ideea asta a culturii intelese ca administrare de valori deja existente sugereaza, de la bun inceput, sterilitatea culturii. De altfel, cultura romana a fost un fel de a face agricultura pe ogorul grecesc. Nu intamplator, asadar, cuvantul acesta s-a nascut la Roma: romanii cam asta au facut, cel putin pana la un punct: au administrat valorile altora. si astazi, inca, a face cultura inseamna nu o data a manipula valori care nu-ti apartin, cu care nu te identifici integral, cu care nu comunici in mod autentic, desi manipularea lor iti da un suspect sentiment al propriei competente.

Vorbeam despre proasta evolutie a culturii. Un istoric al filozofiei presocratice - cred ca Felix Cleve - a facut o foarte expresiva impartire a filozofiei in trei categorii. As incerca sa le aplic, trecandu-le din "tipologie" in "istorie" si as spune: cele trei tipuri despre care vorbeste elenistul cu pricina se potrivesc cu trei etape parcurse succesiv de cultura europeana: cultura a inceput prin a fi un mod al cunoasterii detasate, neutre, a lumii si a naturii: o cultura de tip theorogonic (de la theoria care inseamna viziune, vaz, prin extrapolare, cunoastere). S-a pornit deci de la descifrarea si catalogarea realului. Nici mai mult, dar nici mai putin. A urmat apoi, in istoria spiritului european, un episod pathogonic (de la pathos - suferinta). Interesul oamenilor s-a deplasat de la cunoasterea lumii la suportarea ei. De la "vreau sa stiu" s-a trecut la "vreau sa ma mantui", vreau sa transfigurez cu demnitate suferinta lumii. Amandoua aceste variante de cultura sunt legitime si, as spune, benefice. Dar a aparut, de la o vreme, o a treia varianta. In termenii savantului nostru, ea s-ar numi cultura de tip glossogonic, adica o cultura preocupata in primul rand de problema limbajului. Problema cunoasterii si problema fericirii fac loc unei probleme insolite: problema enuntului oricarei probleme. Asistam la hipertrofia formalismului logic, la o ampla analitica a discursului, pe scurt, la o enorma speculatie in jurul limbajului, independenta de ceea ce acel limbaj comunica. Problema formularii devoreaza savant continutul formularii. Epictet, in Manualul sau, a presimtit in chip spectaculos aceasta evolutie a spiritului european. Iata textul: "Prima si cea mai necesara parte a filozofiei este aceea a folosirii preceptelor filozofice; asa de pilda: sa nu minti. Cea de-a doua o constituie demonstratia - de exemplu, din ce cauza nu trebuie sa minti. A treia este cea care intemeiaza si randuieste diferitele categorii - spre exemplu, cum este demonstratia, ce este demonstratia, ce este o consecinta, ce este o opozitie, ce este adevarat si ce este fals. Asadar, cea de-a treia parte este necesara din cauza celei de-a doua, iar cea de-a doua parte din cauza celei dintai. Or, noi facem dimpotriva. Caci staruim foarte mult la cel de-al treilea element, caruia-i daruim tot zelul si preocuparea noastra, iar pe cel dintai il neglijam cu desavirsire. Asadar, cu toate ca pe de o parte mintim, pe de alta parte suntem totdeauna gata sa demonstram de ce nu trebuie sa mintim."

Aceasta deplasare a preocuparilor noastre de la continut la forma, de la sensul lucrului la expresia lui este una din fatalitatile epocii contemporane si unul din semnele proastei evolutii a culturii si tocmai aceasta manie alexandrina a vesnicei disecari a enunturilor, cu ocultarea crescanda a sensurilor, ne face din ce in ce mai subrezi ca oameni de cultura.

. Si totusi, fara cultura nu se poate! In ce fel urmeaza atunci sa o integram vietii noastre, depasindu-i iluziile si limitele?

Cred ca pot incerca o prima forma de raspuns plecand de la bunul-simt. Toata lumea accepta ca, uneori, sunt lucruri mai importante decat cultura. Pentru omul comun, de pilda, mai importanta decat cultura e viata imediata. El plaseaza deci un "dincolo de cultura" la nivelul empiriei zilnice. Exista apoi omul politic care spune: e buna cultura, dar mai importanta e pragmatica politica, caci ea se ocupa de faurirea fericirii lumii. Cultura e o valoare secunda, de suprastructura. Exista, in fine, omul religios care spune: exista un "dincolo de cultura" care trebuie plasat la nivelul sacrului. Intrebarea este daca, admitand rand pe rand fiecare din aceste "dincolo"-uri, drumul spre ele nu e optim cand trece prin cultura. si daca, atunci, cultura nu e cumva cel mai bun drum catre altceva decat ea, medierea optima, calea cea mai buna a propriei transcenderi. Vreau sa spun ca intre doi artisti la fel de talentati, subliniez asta: la fel de talentati (caci nimic nu poate inlocui talentul), are sanse sa fie mai bun cel care este si cultivat. Intre doi monahi cu la fel de intensa vocatie spirituala (caci cultura nu poate tine loc de vocatie), e, poate, mai bun cel care in plus e si un om de cultura. Tot astfel, intre doi politicieni cu egala eficacitate politica, e inca mai eficace acela care e dublat de un om de cultura. Cultura nu trebuie inteleasa, asadar, ca un capat de drum, ca un absolut: ea poate fi insa o modalitate foarte potrivita de a viza absolutul. S-ar spune, prin urmare, ca ceea ce numim "cultura" e cea mai buna mijlocire atunci cand iti lipseste nemijlocirea. Fiindca exista si acest caz. Exista, de pilda, oameni care pot plonja direct intr-un "dincolo" paracultural; asta e o sansa pe care nu o are toata lumea si, evident, cand o ai, cand detii nemijlocirea aceasta, te poti dispensa de mijlocirea culturii. Dar daca nu o ai, cultura apare ca solutie preferabila. O solutie foarte potrivita de altfel conditiei umane in general. Umanitatea e o specie a intervalului: nu e nici sub puterea instinctului, care rezolva lucrurile cu simplitatea naturii, dar nici sub incidenta sacrului, care de asemenea rezolva lucrurile simplu, cu simplitatea harului. Umanitatea e intr-o stare intermediara, e la mijloc. Ea s-a rupt de instinct si nu e inca in sanctitate. In aceasta conditie echivoca, nimic nu o reprezinta mai bine decat cultura. Cultura e cea mai adecvata modalitate de a subzista in conditia intervalului; e cel mai bun mod de a astepta o solutie pe care nu o ai inca. Cultura e cea mai decenta forma de scepticism. Cine gandeste cum trebuie, nu se poate complace multa vreme in cenusiul scepticismului. Dar cata vreme traversezi o criza de scepticism, e bine ca ea sa aiba macar prestanta unui fapt de cultura. Cultura nu da solutii, nu da retete de viata (decat firilor bovarice), dar face suportabila absenta solutiei. In general, cultura face totul suportabil si mai ales face suportabil insuportabilul lipsei de convingeri in care traim uneori. Poate ca, in aceasta acceptie a ei, cultura este o componenta "fatala" a lumii moderne. Am, uneori, sentimentul ca "cerul" se lasa tot mai jos si ca cel mai inalt cer pe care il vedem noi astazi e cultura. Sunt si "ceruri" deasupra ei, dar nu le mai percepem. Ceva de acest ordin a simtit probabil Mircea Eliade cand, la un moment dat, intr-o carte de discutii cu un ziarist francez, spunea asa: ".sunt de parere ca noi, ca produse ale lumii moderne, suntem condamnati sa primim orice revelatie prin intermediul culturii. Numai prin intermediul formelor si structurilor culturale ne mai putem intoarce la surse, numai in carti mai putem inca gasi spiritul". O data mai mult, cultura apare ca o mediere, singura forma de mediere - crede Eliade - care ne-a mai ramas. O presupusa instanta de dincolo de cultura este sensul insusi al culturii. Chiar o natura culturala cum e, pana la urma, Mircea Eliade simte asta cand face o marturisire ca aceasta: ".de cand am fost in India ma sustine in permanenta un gand, si anume ca orice s-ar intampla, exista, undeva, o pestera, o grota in Himalaia, care ma asteapta". Daca faci cultura cu gandul la un asemenea loc de dincolo de ea, ai, cred, o buna instalare in cultura. E interesant ca in fraza lui Eliade e vorba de o grota, deci de o adancime, asezata pe un munte, pe un loc inalt. O buna asezare in cultura ar putea fi tocmai asta: a trai simultan adancurile si inaltimea, a te instala cu cultura cu tot in profunzimea de deasupra ei.

Andrei Plesu

.