Nu stiu cum naiba se face, dar nu pot sa scap de toata mizeria asta din limbajul meu. Ma trezesc de dimineata cu nervi, doar gandindu-ma ca incepe o noua zi amarata, si-mi vine sa injur. Sau poate nu chiar sa injur, dar macar o mica porcarie tot imi vine sa spun. Ceva de tipul „fir-ar a dracului de viata“, un maruntis care nu inseamna nimic, dar care ma ajuta sa ma descarc pe moment si sa ies in strada fara nevoia de a sari la gatul cuiva. Si mai pretind ca-s un tip educat! Tampenii! Nu-s decat un isteric oarecare intr-o lume isterica, pornita pe harta pentru orice si in care sudalma si blestemul sunt la ordinea zilei. In Bucuresti aud frecvent un salut comun, prietenos si chiar amabil: „Ce dracu’ mai faci?“. Iti este adresat cu zambetul pe buze, asa ca involuntar zambesti inapoi si raspunzi cu caldura: „Bine, tu ce ma-ta mai faci?“. Si, uite-asa, socializarea deviata face punti intre oameni si valorile se stramba intr-atat incat pana si aprecierile la adresa celorlalti includ adjective peiorative. Romanii spun despre cel destept ca „e dat dracu’“ sau ca „e dat in ma-sa“, si nimeni nu mai baga de seama aberatia. S-a nascut si o pudibonderie a celor care se vor credinciosi si care nu stiu cum ar putea sa injure fara cuvinte murdare. Bunaoara, auzi des formule substitute de tipul „Da-l in puii mei“ sau „Ce pana mea“, care se vor decente si in acelasi timp suculente, si care fac parte din limbajul curent, cu acceptul intelegator al celor stilati. Ba chiar si mediul monahal cunoaste formule care au fost deturnate din expresii laice de dojana, cum ar fi „Manca-te-ar Raiul!“. Suna bine sa-i doresti cuiva un loc in Rai, in sensul in care folosea expresia Parintele Cleopa, dar imbracarea acestei urari in forma de dojana nu este tocmai teologica, desi exista umor de compromis si in mediile teologice. Insa crema compromisului cu teologia si credinta il reprezinta alaturarea dintre inceputul unei injuraturi si numele Domnului, intr-o sugubeata formula care ar vrea sa arate ca cel care tocmai s-a pornit sa blesteme si-a descoperit brusc credinta si s-a rusinat pentru gandurile murdare: „Ce p..., Doamne iarta-ma!“. Minunat, ce naiba sa zic!

Nu-i asa ca injuraturile din acest mic articol v-au scandalizat? Nu-i asa ca asemenea vorbe n-au ce cauta intr-o revista despre credinta si ca un articol scris de un teolog nu poate contine mascari? Nu-i asa ca Tabara si-a pierdut mintile? Sau poate si-a dat arama pe fata?

Dar sa nu fim farisei, zic. N-am facut decat sa vorbesc asa cum o facem mai toti zi de zi, fara sa observam cat de des il invocam pe cel necurat si cat de mici suntem, de cele mai multe ori. Intre blestemele prin care Parintii din pustiu il dojeneau si il goneau de diavol si sudalmele noastre cotidiene nu incape comparatie. Intre supararea lor duhovniceasca si umorile noastre rautacioase nu exista nimic comun. In realitate, ne-am indepartat mult de vorba dreapta si gandul bun si am facut ca necuratul sa se insinueze in viata noastra in aproape fiecare propozitie. Si n-am facut decat sa pomenesc cele mai usoare vorbe grele pe care le aruncam zilnic inspre cei din jur. Cate nu se spun despre mama, despre neam, despre vii si morti, despre Dumnezeu si sfinti... Mai bine sa spunem: „Doamne, IARTA-NE!“.

 

                                                                                                   Cristian TABARA
                                                                                       Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)