Rugaciunea

1. Esenta rugaciunii

Excelenta si necesitatea rugaciunii

"Nimic nu e ca rugaciunea - scrie Sfantul Ioan Hrisostom - ea face cu putinta cele ce sunt cu neputinta, face usor ceea ce este greu. E cu neputinta ca omul ce se roaga sa poata pacatui".

Sfantul Teofan Zavoratul explica de ce la Parinti tratatele despre rugaciune sunt atat de numeroase: "Rugaciunea este totul, ea rezuma totul: credinta, viata potrivit credintei, mantuirea. Ar fi de dorit ca cineva sa adune rugaciunile alcatuite de Sfintii Parinti; aceasta culegere ar fi un adevarat manual al mantuirii". Fiindca rugaciunea e expresia vietii Duhului Sfant in noi, "respiratia duhului", "barometrul vietii duhovnicesti". Biserica intreaga "respira prin rugaciune".

Monahii de odinioara numeau rugaciunea filozofie dumnezeiasca, "stiinta stiintelor". Filozofia a fost intotdeauna in cautarea fundamentului ultim, a ratiunii de a fi a tot ceea ce exista. Pentru crestini acesta e Tatal, spre Care ne conduce Duhul prin Fiul. Si pentru ca acesta e o Persoana (si nu o "lege a lumii"), apropierea de El presupune un dialog, adica rugaciunea.

Cui ne rugam?

Dupa regula liturgica antica, rugaciunea se adreseaza Tatalui prin Fiul in Duhul Sfant. Origen crede ca nu trebuie sa ne rugam lui Hristos ci prin Hristos. Abia ulterior vor deveni mai frecvente invocarile directe si ale acestor "Intermediari" (Fiul si Duhul).

In rugaciune sufletul e calauzit de Duhul, el se roaga "in Duhul". E vorba deci de un fel de "inspiratie", fiindca Duhul e Cel ce se roaga in noi; si numai asa stim ce anume trebuie sa cerem, iar glasul nostru ajunge la Dumnezeu.

Pe langa aceasta, rugaciunea noastra e o participare la rugaciunea Cuvantului lui Dumnezeu, Care, dupa frumoasa expresie a lui Origen, nu e singur in rugaciunea Sa. In limbaj modern am spune ca participam la rugaciunea "Hristosului mistic". A. Homiakov exprima acest caracter eclezial al rugaciunii astfel: "Nimeni nu se poate increde in rugaciunea sa personala. Oricine se roaga cere mijlocirea intregii Biserici. Pentru noi se roaga ingerii, apostolii, mucenicii, patriarhii si Cea care e mai mare decat toti acestia, Maica Domnului nostru. Aceasta sfanta unire constituie adevarata viata a Bisericii".

Ortodocsii nu iubesc cuvantul "reversibilitatea meritelor sfintilor" tocmai pentru a sublinia acest "ajutor plin de iubire, o mijlocire prin rugaciune, o participare la destinele lumii".

Definitii ale rugaciunii

Inainte de a propune propriile lor definitii ale rugaciunii, teologii medievali le-au cules pe cele mostenite de la Parinti. Cel mai adesea ele nu pretind sa fie niste definitii in sensul adevarat al cuvantului, ci descriu un aspect sau altul al acestui act vital care e rugaciunea. Astfel, de exemplu, rugaciunea e numita "o stare a mintii ce nimiceste toate gandurile pamantesti", sau "aratarea slavei lui Dumnezeu" etc.

Trei definitii au devenit insa faimoase in intreaga traditie crestina:
     1. Cererea de lucruri bune potrivite de la Dumnezeu;
     2. Inaltarea mintii spre Dumnezeu;
     3. Convorbirea mintii cu Dumnezeu.

Sfantul Ioan Damaschin uneste intre ele prima si a doua definitie astfel: "Rugaciunea e inaltarea mintii spre Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a bunurilor potrivite", formula reluata de multi altii.

Rugaciunea de cerere

Comunicare a omului cu Dumnezeu, rugaciunea imbraca mai intai acest aspect: o smerita cerere a darurilor cerului si dispozitia de a le primi.

In adevaratul sens al cuvantului - spune Sfantul Teofan Zavoratul - rugaciunea e intotdeauna facuta pentru toti, pentru intreaga Biserica. Parintii au dovedit in mai multe randuri aceasta atunci cand au talcuit cuvintele rugaciunii Tatal nostru. Cu toate acestea, e util ca omul sa se roage sa dobandeasca toate lucrurile de care are nevoie indeosebi, chiar daca, desigur, mai desavarsit e ca ei sa ceara de preferinta bunurile ceresti, mai degraba decat bunurile pamantesti si vremelnice.

In ce priveste motivul pentru care rugaciunile noastre nu sunt auzite intotdeauna, dascalii nostri duhovnicesti raspund astfel: e pentru ca ne rugam prea putin si pentru ca suntem pacatosi. Celui ce se roaga putin i se da acest sfat: "Nu te mahni daca nu capeti indata de la Dumnezeu ceea ce ceri. Caci El vrea sa-ti faca si mai mult bine lasandu-te sa starui langa El in rugaciune. Fiindca ce e mai presus decat a vorbi cu Dumnezeu si a fi in petrecere cu El?"

De ce anume Dumnezeu nu-i asculta pe pacatosi (cf. Ioan 9, 31)? Parintii stiu bine ca pacatosii au nevoie sa se roage cu incredere. Dar cum sa se roage "cu credinta", daca cererea e formulata in "nestiinta"? Umbre ale acestei ignorante a binelui adevarat, cauzate de pacat, staruie adeseori chiar si in rugaciunile dreptilor. In acest caz, Duhul Sfant Care se roaga in inima noastra formuleaza asa-zicand o cerere mai inalta decat cea care vine din constiinta omeneasca. In adancul tainic al inimii noastre, rugaciunea Duhului, care e si rugaciunea noastra, e intotdeauna auzita si implinita.

Rugandu-se in Duhul, Biserica nu se teme sa-I infatiseze lui Dumnezeu in liturghia ei "toate nevoile" credinciosilor. Dar o cerere este repetata adeseori si cu insistenta: cea pentru iertarea pacatelor. Fiindca aici, spune Sfantul Ioan Hrisostom, se implineste voia lui Dumnezeu, si prin urmare suntem siguri ca ea este auzita.

Multumirea e raspunsul la darurile primite. Imnografii crestini mostenesc prin intermediul Septuagintei limbajul semitic al multumirii lui Dumnezeu. Dar un termen nou, invadeaza Noul Testament, manifestand originalitatea si importanta multumirii crestine, raspuns la harul dat de Dumnezeu in Iisus Hristos. Parintii vorbesc de ea atunci cand comenteaza cele patru feluri de rugaciune cunoscute Sfantului Apostol Pavel (I Timotei 2,1): cerere, rugaciune, mijlocire, multumire. Daca privim mai indeaproape explicatia data de Origen, ne dam seama ca aceste patru feluri de rugaciune se reduc practic la doua, inseparabil unite: cererea si multumirea, aceasta devenind din ce in ce mai mult sufletul insusi al vietii duhovnicesti. Pentru Sfantul Apostol Pavel (I Tesaloniceni 3, 9 sq; 5,17 sq; Romani 1, 8 sq), toata viata crestina e purtata si invaluita de o impletire constanta de implorare si multumire.

Urcusul mintii spre Dumnezeu

Anticii evocau deja inaltarea mintii spre Dumnezeu. Platon descrie "urcusul" spre lumea superioara si contemplatia bunurilor de sus, adica urcusul sufletului spre lumea inteligibila. O expresie echivalenta apare de altfel in multe pagini ale Bibliei. E acel "Sus sa avem inimile!" al Liturghiei.

Pentru a evita pericolul intelectualismului platonician, organul prin excelenta al acestei inaltari, a trebuit explicat, adaptat sau substituit prin inima, sau acesti doi termeni vor fi uniti marturisindu-se prin aceasta faptul ca toate facultatile omului tind si se indreapta in rugaciune spre Dumnezeu.

Pentru ca ne inaltam spre Dumnezeu Care e Tata, acest urcus nu se limiteaza numai la o "vedere" (in sens platonic), ci devine "o convorbire a mintii cu Dumnezeu". "Monahul (singuraticul) se numeste monah din aceasta pricina: el vorbeste cu Dumnezeu ziua si noaptea".

O problema practica a fost pusa crestinilor inca de la bun inceput: cum si in ce masura trupul omenesc participa la acest urcus spre Dumnezeul Cel nevazut si la convorbirea duhovniceasca cu El? Impotriva formalismului riturilor pagane, Parintii ne asigura adeseori ca pozitia trupului nu are importanta: Sfantul Pavel s-a rugat in inchisoare stand culcat, talharul cel bun s-a rugat pe cruce.

Pentru cazurile normale insa, mult mai caracteristic e acest indemn al Sfantului Vasile cel Mare: "Ia seama cum puterile sufletului inrauresc asupra trupului si cum simtamintele sufletului atarna de trup". Sfantul Iosif Volokolamski rezuma opinia monahilor chinoviali asupra acestui punct astfel: mentinerea adunata a trupului usureaza atentia launtrica, si reculegerea launtrica se manifesta in afara printr-o atitudine grava si meditativa. Chiar si eremitii solitari practicau "rugaciunea trupeasca", mai cu seama sub forma de ingenuncheri si metanii; tehnica "psiho-somatica" a isihastilor vrea ca insusi trupul sa participe la contemplatiile mai inalte.

Sa nu uitam Liturghia. Riturilor exterioare li s-ar putea aplica ceea ce spune Origen: cel ce se roaga "poarta in trupul sau icoana calitatilor potrivite sufletului in timpul rugaciunii".

2. Treptele si felurile rugaciunii

Treptele rugaciunii

In rugaciune, intra in actiune toate fortele si facultatile omului. Dupa felul in care e pus in evidenta cutare sau cutare element, putem vorbi de diferite trepte ale rugaciunii.

Sfantul Teofan Zavoratul schiteaza un tablou traditional al acestor diferite trepte ce corespund structurii compusului uman:

1. Rugaciunea trupeasca sau vocala;
2. Rugaciunea mintii;
3. Rugaciunea mintii si a inimii sau numai a inimii, a simtirii;
4. Rugaciunea duhovniceasca sau contemplativa.

In opozitie cu cea dintai, ultimele forme de rugaciune se numesc si rugaciune launtrica, interioara.

Rugaciunea trupeasca consta din a citi sau a reciti texte, a face inchinaciuni etc. Povatuitorii duhovnicesti socotesc aceasta rugaciune o povatuire necesara in vederea rugaciunii mai inalte, o scara, "frunza" ce precede floarea si fructul, primul contact cu "trupul lui Iisus" sau participarea cuvantului nostru omenesc la cuvantul creator al lui Dumnezeu si la forta Sa lucratoare in lume.

Dar aceasta rugaciune nu e scutita de imprastieri. Cei pentru care ea nu e decat o treapta de inaltare spre rugaciunea mai inalta, judeca cu severitate simpla recitare a formulelor fara concentrarea gandirii si fara afectiune. De exemplu Martyrius Sahdona: "Sunt desarte si nefolositoare (...) pravila si rugaciunea in care nu vorbim cu Domnul a toate in priveghere, in frica si luare aminte. Lipsite de priveghere, pravila si rugaciunea noastra se vor intoarce spre osanda noastra."

Dimpotriva, Origen socoteste ca aceasta e deja primul contact, chiar daca numai unul "trupesc", cu Iisus. Unii cred ca si daca nu am intelege nimic din rugaciunile pe care le recitam, "diavolul insa intelege!" si e alungat.

Cea de a doua rugaciune face apel la intelegerea discursiva. Ar fi ceea ce in Occident se numeste reflectie, meditatie. Nu se poate spune ca aceste forme de rugaciune mentala sunt necunoscute in Rasarit . Sfantul Teofan Zavoratul isi exprima insa temerea ca valoarea relativa a acestor exercitii e adeseori uitata. Reflectia intelectuala serveste ca pregatire pentru rugaciunea inimii. Cuvintele recitate sunt "meditate" pentru a fi "gustate".

Cand sentimentele incep incetul cu incetul sa incalzeasca inima, rugaciunea devine "un suspin al inimii spre Dumnezeu".

Devenita o "stare a inimii", rugaciunea contine deja toate elementele dorite intr-o rugaciune. O contemplatie superioara e rezervata insa celor alesi, cand elementul spiritual covarseste pe cel trupesc si chiar gandurile si sentimentele omenesti, cand rugaciunea se implineste in adancurile Duhului, in tacerea a tot ce e omenesc ("rugaciunea tacerii"), in extaz.

Rugaciunea liturgica

In Rasarit gasim frumoase pagini privitoare la caracterul eclezial al rugaciunii publice. Biserica e cea care celebreaza riturile, ceremoniile - scrie Sfantul Teofan Zavoratul - si, de aceea, atunci cand asistam la ele, ne unim cu Biserica si ne impartasim de harul ei: "Cine se indeparteaza de ceremoniile exterioare, se indeparteaza de rugaciunile Bisericii, iar cine se indeparteaza de rugaciunile Bisericii, se lipseste de marea fagaduinta a Domnului: unde vor fi adunati doi sau trei in numele Meu, si Eu voi fi in mijlocul lor" (Matei 18, 20).

Din acest caracter eclezial deriva caracterul sacramental al riturilor, fiindca Sfintele Taine sunt incadrate in intreaga viata a Bisericii si in cultul ei. S. Bulgakov vorbeste de "realismul riturilor rasaritene", B. Bobrinskij despre "caracterul lor euharistic", astfel ca in biserici, de Craciun, Hristos se naste cu adevarat, iar de Pasti moare si invie cu adevarat.

Caracterul instructiv si educativ al rugaciunii publice e bine reliefat de N. Gogol in Meditatiile sale la dumnezeiasca Liturghie. Ceremoniile sunt o scoala pentru educarea, disciplinarea si orientarea gustului crestinului.

Se recunoaste insa faptul ca in slujbele Bisericii se ascunde un pericol real: formalismul. Multimea rugaciunilor impiedica simplitatea "rugaciunii curate".

Icoanele

Icoanele ocupa in spiritualitatea rasariteana un loc privilegiat: ele constituie iconostasul, sunt purtate in procesiune si cu ele sunt binecuvantati participantii; locuintele private au fiecare un mic sanctuar numit in slavona "coltul frumos". Se picteaza "icoane de familie".

Legata intim de iconomia mantuirii, imaginea sacra pune in relief doua aspecte principale al operei mantuitoare a lui Hristos: propovaduirea adevarului si comunicarea harului lui Dumnezeu.

"Icoana e una din manifestarile Sfintei Traditii a Bisericii, cu acelasi titlu ca si traditia scrisa si traditia orala". Sinodul VII Ecumenic de la Niceea din 787 compara (pe urmele Sfantului Vasile cel Mare) pictura cu predicarea credintei. Arta iconografica se aseamana slujirii preotesti. Instructiunile traditionale privitoare la pictori au fost colectate in mai multe tratate, dintre care cel mai faimos este al lui Dionisie din Furna (+1745). In Rusia aceste instructiuni se numesc Podlinniki.

Ca propovaduire a adevarului dumnezeiesc, icoana poseda forta "dinamica" a cuvintelor lui Dumnezeu: prin intermediul imaginii sacre se comunica oamenilor harul. "Viata liturgica si sacramentala a Bisericii e inseparabila de imagine", spune L. Uspensky; icoana e un simbol ce "exprima si oarecum intrupeaza si face prezenta o realitate superioara". Ea nu este un simplu tablou.

Prin urmare, icoanele sunt venerate si contemplate. Scopul pe care si-l propune arta iconografica e deci acela de a da marturie de prezenta lui Dumnezeu in imaginea Sa vizibila, de a descifra sensul a tot ceea ce cade sub privire. Ceea ce nu e altceva decat contemplatie.

Iconograful arata sensul tainic si divin al lumii pe care o picteaza. De unde densitatea simbolismului icoanei: compozitia si perspectiva, culorile si lumina, elementele decorative, toate dobandesc un sens duhovnicesc. Pe de alta parte, cel ce priveste icoana trebuie sa aiba dispozitia de a primi taina pe care aceasta o descopera si "sa se apropie de icoane cu vrednicie, cu constiinta curata".

Simbolul lacasului bisericesc

Simbolismul bisericii incepe sa fie explicat si comentat incepand din secolul IV. Dar expresia teoretica cea mai completa o primeste mai cu seama in secolele VII si VIII, mai ales in Mystagogia Sfantului Maxim Marturisitorul, in scrierile Sfintilor Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Gherman, patriarhul Constantinopolului si, mai tarziu, la Simeon al Tesalonicului (secolul XV).

Lacasul bisericesc este in primul rand un simbol al Bisericii-adunarea credinciosilor, in care "sufletele sunt una, fiindca le uneste Duhul Sfant". Inca de la inceput, crestinii au avut constiinta faptului ca ei insisi constituie templul cel nou, in prelungirea trupului lui Hristos.

Prin intermediul jertfei liturgice, prezenta lui Dumnezeu in Biserica e una sacramentala. Dar rasaritenii par sa insiste mai degraba asupra "celuilalt adevar existential, care e scopul si rezultatul, sensul insusi al acestei jertfe: transfigurarea omului si, o data cu el, a intregii lumi vazute". Biserica este "cerul pe pamant", in care prezenta lui Dumnezeu devine oarecum vizibila in frumusetea riturilor, in simbolismul edificiului.

"Intr-o biserica - scrie patriarhul Alexie I al Moscovei - totul se distinge de ceea ce vedem mereu in jurul nostru si in locuintele noastre; totul straluceste, totul inalta mintea si o sustrage gandurilor si impresiilor obisnuite ale acestei lumi".

3. Rugaciunea neincetata

Rugati-va neincetat! (I Tesaloniceni 5, 17)

"Nu ni s-a poruncit - spune Evagrie - sa lucram, sa priveghem si sa postim tot timpul, dar ni s-a legiuit sa ne rugam neincetat", pentru ca intelectul "e facut in chip natural pentru rugaciune". Sfantul Maxim Marturisitorul adauga, in deplin acord cu toti ceilalti autori duhovnicesti rasariteni, ca "Sfanta Scriptura nu porunceste nimic cu neputinta". Cu toate acestea, ei se separa in interpretarea data celor doua cuvinte: a te ruga si neincetat.

Mesalienii eretici au luat porunca "ad litteram": a te ruga insemna pentru ei a spune rugaciuni si neincetat insemna a refuza orice lucru profan si mai cu seama manual.

Achimitii credeau ca realizeaza rugaciunea neincetata a intregii comunitatii, prin succesiunea pe schimburi ale diferitelor grupe de monahi, astfel ca rugaciunea nu se intrerupea niciodata intre zidurile manastirii. De aceea, oamenii din vecinatate ii numeau "achimiti": adica "neadormiti".

Dar solutia clasica a problemei poate fi citita la Origen: "Se roaga neincetat cel ce uneste rugaciunea cu lucrul si lucrul cu rugaciunea. Numai asa putem socoti realizabila porunca de a ne ruga neincetat. Aceasta consta din a privi intreaga viata a sfantului ca pe mare rugaciune, din care ceea ce obisnuim sa numim rugaciune nu e decat o parte".

Aceasta invatatura a celui mai mare dintre exegetii de limba greaca va deveni si cea a celui mai mare dintre exegetii latini, Augustin, precum si a celui dintai dintre sirieni, Afraate.

Atunci se punea problema: ce relatie trebuie sa existe intre rugaciunea explicita si lucru? Origen crede ca e de ajuns "a ne ruga" de trei ori pe zi. Alexandru, intemeietorul achimitilor, a creat douazeci si patru de exercitii cotidiene corespunzatoare celor douazecisipatru de ore ale zilei. Mai tarziu s-a dezvoltat regula celor sapte masuri canonice. Dar aproape fiecare sfant si-a organizat in felul sau timpul rugaciunii sale.

De ce aceasta fluctuatie? Solutia "clasica" face din "lucru" o nunca, o "rugaciune". Dar ea presupune ca munca se face intr-o buna dispozitie interioara. Or aceasta buna dispozitie se naste si se hraneste din contemplatie, din rugaciunile explicite. De aceea, monahii au cautat intotdeauna sa multiplice practica rugaciunii. Scopul lor insa e rezumat bine in expresia awei Ioan Cassian: orationis status, starea de rugaciune.

Actele de rugaciune repetate produc in curand oboseala si imprastieri. Dimpotriva, viata e o stare, o dispozitie obisnuita a inimii. Inima deci trebuie sa dobandeasca o dispozitie obisnuita care sa merite oarecum prin ea insasi numele de rugaciune, in afara actelor de rugaciune pe care le face omul mai mult sau mai putin frecvent.

Practica rugaciunilor scurte si dese

La rugaciunea neincetata nu ajungem insa dintr-o data. Trebuie sa incepem prin a fi fideli rugaciunilor vocale si a le recita adeseori. Sfantul Teofan Zavoratul vorbeste adeseori despre "regula rugaciunii" pe care orice bun crestin o stabileste impreuna cu parintele sau duhovnicesc, la care va adauga si alte rugaciuni pe care i le vor sugera nevoile deosebite sau inspiratia inimii lui.

In traducerea rusa a Razboiului nevazut citim ca, pentru a evita imprastierile, Parintii au inventat rugaciunile scurte si dese. Despre ele vorbeste awa Ioan Cassian care ne spune ca erau folosite in Egipt. Dar ele au fost folosite si in Sinai, in Palestina, in Siria si in intreaga lume crestina.

Caracteristica acestor rugaciuni e scurtimea si simplitatea lor, repetarea si rumegarea lor neincetata (acesta e sensul verbului "a medita"). Initial se constata la asceti o mare varietate in ce priveste formulele acestor rugaciuni. Cu timpul insa au inceput sa fie favorizate unele dintre ele (de exemplu versetul 2 al Psalmului 69: "Dumnezeule, vino in ajutorul meu, Doamne sa-mi ajuti mie grabeste-te"), iar in cele din urma si aceste formule libere au inceput sa fie eliminate in favoarea uneia singure: "Rugaciunea lui Iisus".

Rugaciunea lui Iisus

"Rugaciunea lui Iisus" e traducerea literara a expresiei rusesti molitva Jisusova, ea insasi fiind echivalentul expresiei grecesti. De secole ea suna in felul urmator: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!" ("pe mine pacatosul" - adauga rusii). Aceasta rugaciune e numita "inima Ortodoxiei", "o practica care, bucurandu-se de o vechime considerabila, ramane pana astazi extrem de vie in Rasaritul crestin".

Monahii bizantini si rusi asociaza rugaciunea lui Esus intrebuintarii unui sirag de matanii, acesta ajuta la numararea invocatiilor si prosternarilor care le insotesc.

Pana la mijlocul secolului XI, aceasta rugaciune nu cunostea o difuziune comparabila celeia care apare in secolul XIV; diferiti autori, admisi sau nu in Filocalie, celebreaza excelenta virtutilor ei . Sfantul Teofan Zavoratul reia, ca si altii, invatatura awei Filimon: "Cheama pe Domnul cu sarguinta: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul sau pacatoasa! Fa aceasta neincetat: la biserica, acasa, pe drum, in timpul lucrului si in timp ce mananci, in pat; cu un cuvant, de cand deschizi ochii si pana ii inchizi; lucrul va fi intocmai cu a infatisa orice lucru soarelui, fiindca aceasta inseamna a sta inaintea fetei Domnului, Care e soarele lumii duhovnicesti".

Trei etape in rugaciunea lui Iisus

Potrivit cu ceea ce s-a spus despre rugaciune in general, distingem trei etape ale rugaciunii: vocala, mentala si a inimii. Recitarea vocala isi are neindoielnic valoarea ei; la fel practica rugaciunilor scurte si dese. Sfantul Teofan Zavoratul are insa dreptate sa se opuna celor ce voiau sa atribuie acestei rugaciuni o valoare aproape sacramentala, crezand ca au gasit in ea un "talisman".

In ce priveste continutul, mai multi autori au celebrat, incepand din secolul XIV, superioritatea formulei punand in evidenta toate virtutile ei. Dar se poate pune accentul pe primul sau pe cel de al doilea element al rugaciunii. In acest ultim caz, rugaciunea lui Iisus este una din numeroasele rugaciuni de umilinta in voga in mediul monastic ce cultiva plansul.

Autorii mai recenti insista mai degraba asupra primului element: puterea speciala a numelui Domnului. Dar e mai bine ca aceste elemente - adoratia si zdrobirea inimii, vederea abisului dintre divin si uman si, in acelasi timp, a ceea ce depaseste acest abis, milostivirea Dumnezeului-om - sa nu fie separate unul de altul.

In fine, etapa inimii: "Obisnuieste - scrie Sfantul Teofan Zavoratul - sa te rogi cu mintea in inima: «Doamne Esuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!» Cand vei invata sa faci cum trebuie aceasta rugaciune, sau mai bine zis, cand aceasta va intra in inima, ea te va conduce la scopul dorit, caci ea va uni mintea cu inima ta, va pune capat neoranduielii gandurilor tale si iti va da puterea de a ocarmui gandurile sufletului tau".

Metoda "psiho-fizica", "stiintifica"

Scopul acestei rugaciuni e crearea si consolidarea unei anumite stari a inimii. Isihasti athoniti voiau sa ajute acest proces de asimilare interioara printr-o tehnica psiho-somatica. Cel mai vechi teoretician cunoscut al acesteia este monahul Nichifor (a doua jumatate a secolului XIII). Pentru practicarea ei e presupusa o pregatire morala: o constiinta curata, lipsa de griji. Se cer apoi o serie de conditii exterioare: o chilie inchisa, pozitia asezata pe un scaunel jos, sprijinirea barbiei pe piept "intorcand ochiul trupesc impreuna cu mintea spre mijlocul pantecelui, altfel zis spre buric".

Exercitiul insusi cuprinde o rarire regulata a respiratiei (mai tarziu se va spune ca repetitia formulei trebuie sincronizata cu ritmul incetinit al respiratiei), o explorare mentala a sinelui visceral in cautarea locului inimii si invocarea perseverenta a lui Iisus.

Dificila si plina de intunecime la inceput, unificarea mintii cu rugaciunea produce in curand bucurie, desfatari negraite, imunitate fata de atacurile vrajmasului, iubire crescanda de Dumnezeu, o mare lumina (numita mai tarziu "taborica").

"Pelerinul rus"

Cititorii occidentali au facut cunostinta cu rugaciunea lui Iisus din Povestirile sincere ale unui pelerin catre parintele sau duhovnicesc.

Potrivit acestei povestiri, pelerinul, un taran simplu, cauta un raspuns la intrebarea traditionala: cum sa ne rugam neincetat? "Staretul", parintele sau duhovnicesc, ii recomanda o metoda simplificata. Aplicand-o, "pelerinul" incepe prin invocarea repetata a lui Iisus trecand de la trei mii la sase mii si pana la douasprezece mii de invocatii pe zi. Dupa aceasta nu le mai numara, fiindca buzele incep sa se miste de la sine, fara efort, chiar si in timpul somnului.

Dupa un timp se angajeaza in cea de a doua etapa: miscarea se transfera, de la buze, care trebuie sa ramana nemiscate, numai la limba. Apoi de la limba, rugaciunea trece la inima: pelerinul isi da seama ca rugaciunea se face in ritmul batailor inimii, ca si cum inima insasi ar recita: 1 Doamne, 2 Iisuse, 3 Hristoase, si asa mai departe.

Concluzia ce se impune in urma lecturii acestei povestiri e aceasta: cel ce uneste rugaciunea cu bataile inimii sale nu va mai putea niciodata inceta sa se roage, caci rugaciunea devine o functie vitala a existentei lui. E oare aceasta rugaciunea desavarsita? Pelerinul nu vrea sa spuna acest lucru, dar crede ca se afla pe calea cea buna si ca o va atinge cu harul lui Dumnezeu.

Reflectii asupra "rugaciunii lui Iisus"

Comentatorii recenti disting cu grija intre rugaciunea insasi si tehnica psiho-somatica, care nu e decat un "mijloc auxiliar".

Devotiunea fata de numele lui Iisus rezulta dintr-o lenta trezire a sentimentului crestin. Urmele ei pot fi gasite in traditia rasariteana incepand din secolul V si pana la parintii rasariteni rusi din secolul XVIII. Nuantele acestei devotiuni sunt numeroase. Astfel, pentru Isihie Sinaitul evocarea lui Iisus e legata de "trezvie" (nepsis), prin urmare ea este o "impotrivire in cuvant" eficace impotriva tuturor demonilor. Incepand din secolul XIV, autorii vad in ea un scurt rezumat al credintei crestine.

O veneratie extrema a numelui lui Iisus i-a condus pe unii monahi rusi de la sfarsitul secolului XIX, numiti de aceea "onomato-latri" [adoratori ai numelui], la o invatatura ce avea sa agite Biserica rusa mai cu seama intre anii 1912-191348. Fara a identifica numele cu persoana, S. Bulgakov va dezvolta o teorie asupra puterii dinamice si cvasisacramentale a numelui lui Dumnezeu. Pe linia traditiei rasaritene, I. Kologrivov apropie rostirea numelui lui Iisus cu buzele, de prezenta Domnului "intr-o icoana binecuvantata".

Nu trebuie insa ignorat interesul pe care il prezinta metoda psiho-somatica din punct de vedere al psihologiei religioase. in acest sens, pot fi relevate mai multe componente ale acesteia.

Inca medicii antichitatii si-au pus problema de a sti cum anume suflul respiratiei intra in compozitie cu elementele organismului. Pentru Parinti exista o intalnire misterioasa intre pneuma, sange, suflet si voce. Astazi tehnica respiratorie a isihastilor a fost apropiata de pranayama din yoga hindusa, care urmareste unificarea constiintei si pregatirea meditatiei, sau chiar de "cel de-al treilea mod de rugaciune" al Sfantului Ignatiu de Loyola.

Autorii Convorbirilor despre rugaciunea lui Iisus si ai Pelerinul rus nu vad nici un rau in caldura si in sentimentele de mangaiere ce urmeaza practicii asidue a metodei. Ei avertizeaza insa asupra pericolului de a se lua ceea ce este un efect "natural", drept harul Duhului; ceea ce ar fi o serioasa aberatie.

Acelasi lucru se poate spune si despre celelalte efecte produse de "localizarea" atentiei asupra inimii (luata in sens material si nu numai in mod simbolic)", despre senzatiile chinestezice provenind din regiunea inimii, ceea ce favorizeaza o miscare de introvertire.

Ambianta linistita, obscuritatea, pozitia asezata, intinderea muschilor, toate acestea se reduc la experienta generala a faptului tinand de experienta comuna potrivit careia atentia sufletului depinde si de o pozitie corporala care in rugaciune este ca "temelia unui edificiu".

Pe de alta parte insa, adevaratii oameni duhovnicesti sunt de acord cu totii ca metoda nu poate fi considerata un "mijloc scurt" de a ajunge la contemplatie fara a trece prin mijloacele obisnuite ale practicii crestine. In plus, ei mai stiu si ca "toate acestea nu se potrivesc tuturor, ba pot fi adeseori chiar primejdioase in lipsa unui povatuitor iscusit".

Tomas Spidlik

• Sfantul Teofan Zavoratul
  Publicat in : Vietile sfintilor