Potrivit părerii unanime a psihologilor; spre deosebire de celelalte tipuri, tipul melancolic, cel introvertit şi cel schizotimic întâmpină mari dificultăţi în a se adapta realităţii; aceştia sunt cei care, în mare parte, eşuează în situaţiile dificile ale vieţii.

Dacă un copil se naşte cu temperament melancolic, va întâmpina numeroase dificultăţi în a se adapta acasă, la şcoală şi, ulterior, în societate. In ziua de astăzi nu mai este ca odinioară; viaţa te aruncă în multe dificultăţi, astfel încât un copil cu temperament melancolic le va depăşi mult mai greu decât unul optimist. Şi fiindcă părinţii nu-şi cunosc proprii copii, ca să-i ajute, aceştia nu pot renaşte, prin harul de la Botez, şi de aceea se şi adaptează greu. Când însă omul renaşte şi trăieşte în Hristos, toate sunt altfel.

Desigur, tipul temperamental rămâne acelaşi, fiindcă nu se schimbă firea omului, însă trăieşte ca un om renăscut prin har. Dar în ce constă această renaştere? E greu să găsească cineva un creştin renăscut, chiar şi printre copii. Astfel, pe măsură ce creşte, un astfel de copil se închide în el, provocându-şi în adâncul sufletului traume diverse, care pot duce m cele din urmă la boală psihică.

Există nevrotici, zice Jung, care încă din primii ani de viaţă şi-au arătat sensibilitatea sporită şi spiritul refractar prin respingerea sânului mamei şi prin reacţiile acut nevrotice /.../. Puteţi numi această predispoziţie hipersensibilitate congenitală, sau oricum altcumva, insă ea constituie cauza ptimului recul la adaptare.

Prin urmare, copilul poate încă din primele zile ale vieţii sale, din momentul alăptării, să reacţioneze intr-un asemenea fel încât să arate că nu se poate adapta, din pricina hipersensibilităţii lui. Depinde foarte mult de mamă, in asemenea situaţii, de felul in care îl alăptează. Dacă este o mamă nervoasă, ea îi va transmite această stare şi copilului, de vreme ce el nu are posibilitatea adaptării.

Atunci când un părinte este nervos, se teme ca şi copilul va moşteni această predispoziţie. Nu se moştenesc doar aceste slăbiciuni, cu toate că majoritatea copiilor proveniţi din părinţi cu o nervozitate excesivă manifestă acelaşi comportament. Nu neapărat, pentru că au moştenit această nervozitate, ci pentru că sunt influenţaţi de mediul în care trăiesc. Astfel devin şi ei nervoşi. Se moşteneşte o anumită predispoziţie, aşa cum se întâmplă şi în cazul bolilor trupeşti.

Un om predispus la o anumită boală va fi atacat de ea mai repede decât unul care nu are această predispoziţie. Dar ce înseamnă totuşi că cineva are o predispoziţie spre nevroză? Inseamnă că acel copil nu are resursele necesare să înfrunte adversităţile vieţii. Şi, de vreme ce nu poate să întâmpine anumite dificultăţi, este rănit, traumatizat şi în cele din urmă se îmbolnăveşte. Copilul care are părinţi nevrotici - care au, adică, o predispoziţie spre nevroză -, din prima clipă în care va intra în contact cu mediul înconjurător, va intra în conflict cu sine insusi. Si neavând resurse de apărare, se îmbolnăveşte.

Un copil care are o hipersensibilitate, are frică, timiditate exagerată, toane, tendinţă spre însingurare, apatie nu este bolnav, ci are un temperament psihastenie, oricărui tip de temperament ar aparţine. Acest copil, spre deosebire de ceilalţi, dispune de foarte puţine mijloace de a înfrunta problemele vieţii, care sunt, in definitiv, inevitabile.

Prin urmare, trebuie ca părinţii şi apoi dascălii să aibă în vedere această realitate şi să ajute pe copii. Dacă sunt ajutaţi, copiii se vor dezvolta, pe măsură ce cresc, într-un mod firesc. De aceea, părinţii trebuie să fie atenţi la felul in care se poartă cu copiii lor, în funcţie de temperamentul fiecăruia.

De pildă, un copil coleric are nevoie de severitate şi de disciplină. Greşesc părinţii care spun: „îi lăsăm în general liberi pe copii”. Există copii care trebuie ţinuţi în frâu, fiindcă, dacă sunt lăsaţi liberi, işi vor da în petec şi se vor distruge. Există însă şi copii care nu suportă o disciplină aspră. Aceştia solicită o altfel de gestionare a situaţiei, iar aceasta este o sarcină grea a părinţilor.

Nu ajung doar hrana şi cadourile pentru copii, care de altfel sunt necesare, ca să nu se simtă mai prejos decât ceilalţi copii. Trebuie in acelaşi timp să fie atenţi părinţii la ceea ce este fiecare copil, cărui temperament ii aparţine, si sa se poarte in consecinţă. Poate unui copil este nevoie să i dăm o pălmuţă; pe altul, însă, poate nici nu trebuie să-l atingem, pentru că, dacă-l batem din pricina nervilor noştri, el suferă o traumă şi cine ştie dacă se va mai vindeca!

Arhim. Simeon Kraiopoulos
PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE"

 

• Sfaturi pentru educatia copilului
  Publicat in : Religie
• Copilul in mijlocul ispitelor
  Publicat in : Editoriale
• Video-copilul
  Publicat in : Editoriale
• Copilul, bun la toate?
  Publicat in : Editoriale
• Bona trebuie sa aiba credinta
  Publicat in : Editoriale