Rugaciunea

Multi considera rugaciunea de prisos sau nepotrivita omului emancipat al vremii noastre. Caci ce poate aduce - zic ei - rugaciunea? Sau cum te mai poti simti emancipat si demn, din moment ce recurgi la rugaciune? In realitate, insa, intrebarile acestea trebuie puse pe dos: Cum poate trai omul fara rugaciune? Sau cum poate simti plinatate si libertate, daca nu se hraneste cu rugaciunea? Rugaciunea reprezinta o necesitate ontologica a firii omenesti. Precum icoana exista si isi pastreaza valoarea ei doar pusa in legatura cu cel pe care il iconizeaza, tot astfel si omul, ca faptura "dupa chipul lui Dumnezeu", exista, isi pastreaza valoarea sa si se implineste doar in legatura cu Cel al Carui chip - icoana - este.

Rugaciunea este raportarea omului la Dumnezeu, comuniunea si unirea cu El. Rugaciunea nu reprezinta o practica magica, ci o fapta a libertatii. In vreme ce practica magica se face pentru a satisface voia omeneasca, indiferent daca aceasta e in acord sau nu cu voia dumnezeiasca, rugaciunea se face prin libera incredintare a omului voii lui Dumnezeu. Cand rugaciunea nu se face in aceste conditii, ci urmareste infaptuirea voii omului, reprezinta de fapt o practica magica.

Pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie sa lase departe orice grija lumeasca; trebuie sa isi desprinda mintea de fapturi si sa si-o inalte la Facatorul lor. Si ca sa izbuteasca aceasta, e nevoie sa isi puna in lucru acea lucrare speciala a mintii, care se numeste atentie sau luare aminte.

Fara luarea aminte nu avem rugaciune adevarata. Iar cand mintea se atinteste la Dumnezeu, se uneste cu inima si unifica intregul om. Inima omului, care dupa invatatura scripturistica constituie sinele lui cel mai profund, ramane in adancul ei necunoscuta omului insusi. Prin rugaciune, omul afla cunoasterea harismatica a lui Dumnezeu si unirea cu El. Patrunde astfel si in zona subconstienta sau inconstienta a sinelui sau, luminand-o cu lumina dumnezeiasca.

Rugaciunea nu se face doar in biserici, in adunarile pentru savarsirea in comun a cultului, ci si "de sine". Desigur biserica - locul adunarii credinciosilor - are o deosebita importanta pentru rugaciune. Dar acest fapt nu micsoreaza valoarea rugaciunii "de sine" sau particulare. Rugaciunea aceasta se numeste adesea si individuala. Dar denumirea aceasta nu este potrivita. Crestinul nu se roaga niciodata individual. Chiar si cand se roaga aparte, se roaga tot ca membru al Bisericii. Rugaciunea "de sine" reprezinta prelungirea rugaciunii celei una a trupului Bisericii de catre fiecare madular al ei in parte. Temelia ei este adunarea sau sinaxa euharistica. Crestinul il numeste pe Dumnezeu "Tata" intrucat apartine trupului lui Hristos. Acesta este, de altfel, si motivul pentru care rugaciunea are sens eclesiologic.

Rugaciunea-model a crestinului este Rugaciunea domneasca. Prin aceasta Dumnezeu este chemat ca Tata al tuturor: "Tatal nostru care esti in ceruri". Dumnezeul caruia se roaga crestinul este Unul si intreit: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Sfantul Maxim Marturisitorul vede in primele trei fraze ale Rugaciunii domnesti o raportare limpede la persoanele Sfintei Treimi. In invocarea de inceput exista numele Tatalui. In propozitia care urmeaza, mai precis in cuvantul "Numele", distinge pomenirea Fiului, Care in vechea literatura iudeocrestina era denumit prin acest termen. In fine, in urmatoarea propozitie - "vie (adica "sa vina") imparatia Ta" - consemneaza invocarea Sfantului Duh, prin harul Caruia vine in lume imparatia lui Dumnezeu. Astfel, rugaciunea devine teologie si teologia rugaciune.

Rugaciunea il inalta pe om la arhetipul sau, la Dumnezeu, si il preschimba in ipostas adevarat sau persoana adevarata. Este cel mai mare privilegiu dat omului. Dar, pentru a-l simti ca privilegiu, trebuie sa aiba o maturitate duhovniceasca pe potriva si ravna dumnezeiasca. Imaturitatea duhovniceasca si trandavia nu il lasa sa pretuiasca si sa traiasca asa cum se cuvine rugaciunea. O considera o indatorire grea.

Dar aceasta consideratie da nastere anumitor intrebari: Ce scop poate avea aceasta indatorire si ce poate aduce implinirea ei? Ce rost poate avea o cerere adresata lui Dumnezeu, adica Atotstiutorului, Care cunoaste nevoile si cererile omului? Tot asa, pe de alta parte, la ce foloseste multumirea pentru darurile si binefacerile lui Dumnezeu sau slavirea numelui Sau, de vreme ce Dumnezeu nu are nici o nevoie de satisfactie?

Dumnezeu nu are trebuinta de rugaciunea omului. Omul, insa, are trebuinta de rugaciune. Dumnezeu voieste sa il mantuiasca pe om. Dar acesta nu accepta totdeauna mantuirea. Rugaciunea valorifica oferta lui Dumnezeu. Nu il coboara pe Dumnezeu in lume, ci il inalta pe om la Dumnezeu; il face vas primitor al milei si harului Sau.

Precum cel ce se afla in barca si trage de funia legata de mal, nu muta tarmul langa barca, ci se muta pe sine insusi si barca la tarm, tot astfel si cel ce se roaga nu il coboara pe Dumnezeu "Carele pretutindenea este", ci se ridica pe sine insusi catre El. In modul acesta se infiripa tainic perihoreza vietii dumnezeiesti cu cea omeneasca; viata omeneasca este inaltata la Dumnezeu, iar viata lui Dumnezeu patrunde inlauntrul omului.

Ceea ce este pentru ochii trupesti lumina soarelui, aceea este rugaciunea pentru ochii sufletului. Prin ea il cunoaste omul mai bine pe Dumnezeu si se face partas vietii dumnezeiesti. Biruieste cugetul trupesc, isi largeste constiinta si isi orienteaza corect existenta. De altfel, slava pe care omul o da lui Dumnezeu, se intoarce in cele din urma la sine insusi. Si multumirea pe care o exprima catre Domnul, devine masura virtutii personale si a desavarsirii lui.

Invocarea lui Dumnezeu si raportarea cultica la El il face pe om "in chipul lui Dumnezeu". Precum floarea soarelui, intorcandu-se catre soare, este hranita si insufletita de catre el, tot asa si omul, intorcandu-se catre Dumnezeu prin rugaciune, este hranit si insufletit duhovniceste de catre El. Dumnezeu, ca foc ce arde si lumina ce lumineaza, Se face simtit in vremea rugaciunii intr-un mod sau altul, in functie de starea sau masura duhovniceasca a credinciosului. Astfel, unii ies de la rugaciune ca dintr-un cuptor aprins, care i-a curatat de intinaciunea pacatului, in vreme ce altii ies ca luminati cu lumina si imbracati in haina smereniei. Cei ce ies de la rugaciune fara a simti una din aceste doua lucrari, nu se roaga duhovniceste, ci trupeste si iudaiceste. Pe de alta parte, precum copilul care isi iubeste si isi admira parintii, se straduieste in tot felul sa ii imite si sa participe la viata lor, tot asa si credinciosul care il iubeste pe Dumnezeu este firesc ca, prin toate mijloacele si modalitatile, prin gandirea si simtamintele lui, prin miscarile si sederea sa, prin vorbele si tacerea lui, prin dorintele si hotararile sale, sa incerce sa il imite si sa participe la viata Lui.

Rugaciunea este virtute si maica a virtutilor. Ca virtute, il inalta pe om la Dumnezeu. Iar ca maica a virtutilor, il calauzeste tainic la unirea cu Dumnezeu si naste virtutile, insa, ca orice virtute, si rugaciunea are nevoie de efortul omului. Un efort deosebit il cere lupta cu gandurile care vin omului la rugaciune, ca si unirea mintii cu inima, care reface unitatea launtrica a omului. Dar toate acestea nu reprezinta o lucrare strict omeneasca, ci si darul harului lui Dumnezeu.

In traditia patristica, precum observa parintele Sofronie, se disting trei moduri de rugaciune. Cel dintai se caracterizeaza prin inchipuire, imaginatie, al doilea prin intelegerea cu mintea, iar al treilea prin afundarea in vederea sau contemplarea lui Dumnezeu. Corect este considerat cel de-al treilea mod, dar si primele doua sunt folositoare pentru un anume interval de timp, datorita neputintei omului de-a avea de la inceput o astfel de rugaciune desavarsita. in special cel dintai mod - care il tine pe om in taramul inchipuirii sau imaginatiei - daca se statorniceste si nu este depasit, il mentine pe om in nerodire duhovniceasca si ii poate provoca stari bolnavicioase. Dar nici cel de-al doilea, care evident e superior primului, nu duce la eliberarea de patimi si, prin urmare, nici la vederea lui Dumnezeu. Cel de-al treilea mod, cel desavarsit, este cel prin care mintea omului se uneste cu inima si se apropie de Dumnezeu prin curatie, fara imagini si forme.

Multi reduc rugaciunea la cadrul cererii sau al schimbului cu Dumnezeu. Acest fapt nu este insa corect. De altfel, rugaciunii rugaciunea nu este doar un mijloc de cerere, ci si un mijloc de deplangere a ticalosiei pe care o simte omul inlauntrul sau: a neputintei, a acediei (lancezelii), a fricii, a indoielii, a deznadejdii lui. In sfarsit, rugaciunea este si un mod de multumire si slavire. Prin multumire, credinciosul isi exprima recunostinta sa fata de Dumnezeu. Dupa Sfantul Ioan de Kronstadt, "rugaciunea este o necontenita recunostinta fata de Domnul". Totodata, insa, rugaciunea il misca pe Dumnezeu catre si mai mari daruri. "Multumirea celui ce primeste", scrie Cuviosul Isaac Sirul, "atata pe cel ce da, ca sa dea daruri si mai mari decat cele dintai". Cele ce le are omul nu ii apartin propriu-zis lui, ci lui Dumnezeu. Cand nu uita ca Dumnezeu este Cel ce i le-a dat, ci le primeste cu recunostinta, atunci cu adevarat devin ale lui. Si, pe de alta parte, slavindu-L pe Dumnezeu, participa el insusi la slava si fericirea Lui.

Dar prin rugaciune omul poate cere si dobandi si daruri speciale, necesare in imprejurarile concrete ale vietii lui. Hristos a spus: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Dumnezeu nu este, insa, un mijloc de satisfacere a dorintelor omului. Este Domnul Atotputernic. Iar simtamantul acesta trebuie sa insoteasca mereu rugaciunea credinciosului.

Pentru a rodi, rugaciunea are nevoie de smerita-cugetare, simplitate si incredere in Dumnezeu. Modul de-a cugeta al copilului, manifestat in special prin simplitate si incredere in parintele sau, trebuie sa caracterizeze rugaciunea credinciosului. Modul acesta de a cugeta presupune constiinta omului ca nu poate cunoaste ce ii este cu adevarat de folos. Si precum copilul poate cere de la parintele lui orice, tot asa si credinciosul poate cere de la Dumnezeu totul. Dar, iarasi, precum dragostea parintelui fata de copil se manifesta nu numai prin satisfacerea, ci si prin nesatisfacerea cererilor lui, tot astfel si dragostea lui Dumnezeu catre om se exprima nu numai prin implinirea, ci si prin neimplinirea cererilor lui. Daca, in fine, copilul e dator sa primeasca judecata si sfatul parintelui sau, care poate vedea lucrurile intr-un mod mai matur, cu atat mai mult este dator omul sa primeasca judecata atotcunoscatorului Dumnezeu, care cunoaste mai bine decat el ce ii este de folos.

Omul nu este in stare sa cunoasca totdeauna ce ii este cu adevarat de folos. Nici nu poate fi sigur ca se va folosi in mod real, daca i se va satisface o anumita cerere a sa. Lucruri aparent rele ii pot fi de folos, in vreme ce altele, aparent bune, il pot vatama. De aceea trebuie sa lase totdeauna judecata si hotararea finala pe seama lui Dumnezeu Celui atotcunoscator si sa primeasca, supus, voia Lui. Hristos insusi, rugandu-Se Tatalui sa departeze de la El paharul muceniciei, a adaugat: "Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti". Cand credinciosul se incredinteaza voii lui Dumnezeu, se desavarseste si se maturizeaza duhovniceste. Cand, insa, staruie in voia sa, se chinuie si se pierde.

Nimeni nu se intoarce desert de la rugaciune. Tot cel ce cere, ia. E de ajuns sa ceara cum se cuvine. Iar luarea poate consta si in neimplinirea cererii sau in implinirea ei altfel decat voia omul. De multe ori ceri mila lui Dumnezeu, dar fiindca aceasta vine precum Dumnezeu gaseste de cuviinta, o respingi, ca nu a venit precum voiai tu, insa doar Dumnezeu cunoaste ce ii este cu adevarat de folos omului. Mai mult, rugaciunea insasi este o rasplata pentru cel ce se roaga. "Nu zice ca zabovind mult timp in rugaciune", scrie Cuviosul Ioan Scararul, "n-ai dobandit nimic, caci iata ai si dobandit. Caci ce bine mai inalt este ca acela de a fi fost lipit de El si de a fi staruit neintrerupt in unirea cu El?". In fine, ceea ce are o importanta deosebita este ca Dumnezeu aude totdeauna cererile oamenilor. Iar cand omul cunoaste lucrul acesta, este incredintat ca i se va implini cererea potrivit cu ceea ce ii este intr-adevar de folos.

Trebuintele omului nu sunt doar materiale, ci si duhovnicesti. Iar trebuintele duhovnicesti sunt mai importante decat cele materiale. Cel ce se roaga doar pentru lucrurile materiale, uita nevoile lui mai profunde, dar si porunca lui Hristos care spune sa cautam mai intai imparatia lui Dumnezeu. Dumnezeu stie ca omul are trebuinta de bunurile materiale. Insa acestea, oricat de importante ar parea, sunt cu totul neinsemnate fata de cele ceresti. De altfel, credinciosul nu il cinsteste pe Dumnezeu cand ii cere lucruri marunte, ci cand ii cere lucruri insemnate. Pe cat sporeste duhovniceste, mintea i se lumineaza si invata pentru ce lucruri trebuie sa se roage.

Apare insa intrebarea: Ce inraurire poate avea rugaciunea omului asupra lui Dumnezeu Celui "nemutat si neschimbat"?

Sa observam aici urmatoarele: Aceste insusiri ale lui Dumnezeu nu trebuie privite doar prin prisma teologiei catafatice, ci si prin prisma celei apofatice. Precum simplitatea lui Dumnezeu nu este distrusa de caracterul Lui treimic sau de distinctia intre fiinta si lucrarile Sale, tot astfel si insusirea lui Dumnezeu de a fi "nemutat si neschimbat" nu intra in contradictie cu raspunsul Lui la rugaciunile oamenilor si cu implinirea cererilor lor. Dumnezeu Cel transcendent Se afla, Se misca si lucreaza inlauntrul lumii. Si se stie din Scriptura si din Traditia Bisericii, ca si din experienta personala a credinciosilor, ca aude rugaciunile oamenilor si intervine ih viata lor.

Crestinul nu se roaga insa doar pentru sine, ci si pentru semenii sai, vii sau adormiti in Domnul. Ce rost are rugaciunea pentru acestia si cum poate cineva sa mijloceasca la Dumnezeu pentru grijile si nevoile celorlalti?

Rugaciunea pentru ceilalti este inteleasa in temeiul ei eclesiologic. Ca madulare ale trupului lui Hristos, credinciosii sunt organic legati intreolalta. Durerea, grijile si nevoile fiecarui madular nu se pot intelege independent de durerea, grijile si nevoile celorlalte. Adevaratul crestin priveste situatiile in care se afla ceilalti ca pe ale sale. Dar si invers, traieste in situatiile sale cele ce li se intampla celorlalti. In drama pacatului sau personal traieste drama pacatului lumii, si in propria sa tragedie patimeste tragedia intregii omeniri. Astfel participa la viata celorlalti si imparte cu ei durerea si problemele lor. De aceea, este firesc sa nu se roage ca individ izolat, ci ca madular al trupului unitar al lui Hristos. Astfel ca putem intoarce intrebarea pe care am formulat-o si intreba daca, si in ce masura, poate crestinul sa se roage doar pentru sine sau sa ceara satisfacerea cererilor sale individuale. O asemenea rugaciune ignora insasi fiinta Bisericii.

Rugaciunea crestinului trebuie sa se largeasca neincetat, spre a cuprinde intreaga lume, precum se intampla in rugaciunea Bisericii. Toti sunt fapturile lui Dumnezeu. Iar Hristos S-a facut om pentru mantuirea tuturor. Biserica nu cheama in sanul ei doar anumiti oameni, ci pe toti, fara exceptie. Dar si toate madularele Bisericii sunt chemate sa dea marturia Evangheliei tuturor celor ce sunt in afara ei. Astfel se pune in lucrare preotia tuturor crestinilor ca "preotie imparateasca" si devine evidenta necesitatea rugaciunii lor pentru intreaga lume. Rugaciunea aceasta este mai grea, dar si mai deplina, mai apropiata de desavarsire. Este rugaciunea Sfintilor, care se lucreaza prin harul Sfantului Duh. Cand Duhul lui Dumnezeu Se salasluieste in om, il largeste la nesfarsit, ii da caracter universal. Atunci si rugaciunea lui dobandeste dimensiuni universale si harul lui Dumnezeu este invocat pentru toti oamenii, ca si pentru sine.

Legatura cea intru Hristos a credinciosilor nu este desfiintata de moarte. Cei adormiti in Domnul, ca si cei vii, apartin trupului Bisericii si nu inceteaza de a-si pastra unitatea lor in Hristos. Cei adormiti in Domnul au trebuinta de rugaciunile celor vii. Iar cei vii au trebuinta de rugaciunile celor adormiti, mai ales ale acelora care au bineplacut lui Dumnezeu si au indraznire inaintea Lui. De aceea Biserica a randuit pomenirile Sfintilor - cand li se cer mai staruitor rugaciunile, adica mijlocirile lor - dar a randuit si pomenirile mortilor, cand se roaga anume pentru cei adormiti in Domnul. Pomenirile celor adormiti se savarsesc de regula la dumnezeiasca Liturghie, care se incheie cu impartasirea credinciosilor de dumnezeiasca Euharistie. Pomenirile mortilor nu raman la nivel psihologic, ci sunt ridicate la nivelul ontologic. Nu reprezinta simple amintiri psihologice, ci comuniune liturgica, realizata in trupul lui Hristos, Biserica.

Aceasta este trupul comun al tuturor, vii si adormiti. Si aceasta inseamna ca, precum pentru cei vii, tot asa si pentru cei adormiti rugaciunea credinciosilor are o reala valoare.

Greseala care de obicei se face la rugaciunea "de sine" sau chiar si la rugaciunea savarsita in Biserica este limitarea credinciosului la sine insusi si ignorarea celorlalti. insa o asemenea rugaciune nu este crestineasca. Biserica este casa lui Dumnezeu. Iar credinciosii alcatuiesc o familie al carei parinte este Dumnezeu. Cel ce nu simte astfel, nu priveste Biserica drept casa a lui, nici pe ceilalti ca frati si nici pe Dumnezeu ca Tata comun. Starea aceasta, care caracterizeaza in special epoca noastra individualista, are consecinte nefaste pentru viata credinciosilor si a Bisericii. Rugaciunea crestina nu poate fi inteleasa decat ca rugaciune a fiilor lui Dumnezeu, care apartin unuia si aceluiasi trup al Bisericii.

Crestinul care are ceruta maturitate duhovniceasca si simte rugaciunea ca privilegiu, se roaga neincetat. impreuna-petrecerea cu o anumita persoana iubita este urmarita si pretuita in sine insasi, nu din obligatie sau din interes. Staruirea in rugaciune vadeste iubirea de Dumnezeu. Vadeste eros dumnezeiesc si gustarea frumusetii duhovnicesti. Dumnezeu, izvorul frumusetii, il desface pe om de frumusetile stricacioase si ii dezvaluie acestuia frumusetea dumnezeiasca, ascunsa si inlauntrul fiintei lui. Fara simtirea acestei frumuseti omul nu se ingrijeste de rugaciune, ci se apleaca mai degraba spre iubirea placerii trupesti. Erosul dumnezeiesc nu este o idee abstracta, ci o experienta reala, ca si erosul trupesc. Dar fiindca Dumnezeu este duh, iubirea fata de El se manifesta duhovniceste. Credinciosul care il iubeste pe Dumnezeu, se gandeste neincetat la El. Se bucura de rugaciune si nu vrea sa o sfarseasca. "Cel ce iubeste cu adevarat", zice Sfantul Ioan Scararul, "isi inchipuie pururea fata celui iubit si o imbratiseaza cu dulceata inlauntrul sau. Unul ca acesta nu se mai poate linisti nici in somn de dorul aceluia, ci si atunci se indeletniceste cu cel dorit. Asa se intampla cu fiintele ceresti, asa si cu cele trupesti".

Hristos ii indeamna pe ucenicii Sai sa se roage Rugaciunea necontenit si staruitor. Iar Sfantul Apostol Pavel ii sfatuieste neincetata pe credinciosi sa se roage neincetat. Aceasta o dicteaza si adevarata dragoste fata de Dumnezeu. indemnul la rugaciunea neincetata nu este o figura de stil, o hiperbola. De la inceput Biserica a inteles indemnul acesta in sens propriu. Opinii diferite s-au formulat doar in ceea ce priveste modul implinirii lui. in scrierea sa Despre rugaciune, Origen sustine ca. rugaciunea neincetata reprezinta sinteza obtinuta din unirea rugaciunii obisnuite cu comportamentul moral general al credinciosului. Astfel viata intreaga devine o neincetata rugaciune, parte a careia este si rugaciunea obisnuita. Opinia aceasta a influentat si traditia ulterioara. Parintii Bisericii nu s-au multumit, insa, doar cu aceasta erminie si au cautat, cu o mai mare constiinciozitate, exercitarea rugaciunii neincetate. Sfantul Vasile cel Mare observa ca intreaga viata a credinciosului este vreme de rugaciune. Rugaciunea nu trebuie sa se reduca la cuvinte, ci sa se extinda la toate dispozitiile si lucrarile.

Sfantul Grigorie Teologul noteaza: "Trebuie sa pomenim pe Dumnezeu mai des decat respiram; si, daca putem spune si aceasta, nu trebuie sa facem altceva mai mult decat aceasta". Pentru cel ce cauta desavarsirea cea dupa Hristos, rugaciunea nu cunoaste masura. Rugaciunea este intarirea si luminarea sufletului. Si e nevoie sa se faca neincetat nu pentru a-L indupleca pe Dumnezeu spre implinirea vreunei anume cereri, ci pentru a adeveri ca omul se intoarce la Dumnezeu si vrea sa ramana neincetat langa El, spre a fi al Lui si partas darurilor Lui.

Dumnezeu nu este ceva, ci totul. Iar omul nu Ii datoreaza lui Dumnezeu ceva, ci intreaga lui existenta si viata. Viata si moartea, trezia si somnul, lucrarea sau sederea trebuie sa se raporteze la Dumnezeu. Aceasta o urmareste rugaciunea neincetata: raportarea integrala a omului la Dumnezeu, expresia iubirii celei "din toata inima si din tot sufletul si din toata puterea si din tot cugetul". Fara iubire nu se naste rugaciunea adevarata. Si fara lacrimi nu sporeste. Rasadul rugaciunii este adapat de izvoarele lacrimilor. Iar acestea izvorasc prin pocainta si zdrobirea sufleteasca din pricina pacatului.

Cand omul este stapanit de iubirea lui Dumnezeu, simte rugaciunea ca o respiratie. Nu se intreaba cum se poate ruga neincetat, asa cum nu se intreaba nici cum poate respira neincetat. Precum respiratia este o functie biologica, tot asa si rugaciunea devine functie duhovniceasca. insa cel ce uita de iubirea lui Dumnezeu, nu simte nevoia rugaciunii. Si, in starea aceasta, se supune cu usurinta patimilor si i se intuneca mintea.

Faptul de a se dedica cineva rugaciunii cere smerenie, priveghere, concentrare si, intai de toate, harul lui Dumnezeu, care preschimba si lumineaza mintea. Sfantul Maxim Marturisitorul, analizand cuvintele Sfantului Apostol Pavel "noi insa avem mintea lui Hristos", observa ca mintea lui Hristos, pe care o dobandesc Sfintii, nu desfiinteaza mintea omeneasca, ci o lumineaza si o face "in chipul lui Hristos". Cand mintea robeste trupului, se supune legii lui si oboseste ca si acela. Cand insa se elibereaza de robia aceasta si isi afla locul ei dupa fire, nu doar ca ea insasi nu mai oboseste, dar odihneste si trupul, atat cat acesta participa la functia ei "intelegatoare" sau inteligibila.

Savarsirea rugaciunii neincetate este anevoioasa si trebuie sa se faca sub indrumarea unui parinte duhovnicesc, in traditia ascetica rugaciunea aceasta a fost asimilata repetarii continue a rugaciunii celei "dintr-un gand" sau monologiste "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". Esenta acestei rugaciuni consta in chemarea numelui lui Iisus. De aceea se numeste si rugaciunea lui Iisus. Prin staruirea in rugaciune si prin repetarea continua a ei, aceasta trece de pe buze in minte (rugaciunea mintii), ca in cele din urma sa coboare impreuna cu mintea in inima credinciosului (rugaciunea inimii). Astfel inima exercita si aceasta functie duhovniceasca, in paralel cu cea biologica. Si asemenea functiei biologice a inimii, nici cea duhovniceasca nu este intrerupta de activitatile zilei sau de odihna noptii. Caracteristic este si aceea ca, pe langa rugaciunea neincetata la care ne-am referit pana acum, implinirea poruncii Mantuitorului privitoare la acest fapt s-a incercat si ca slujba in comun neincetata, sub forma slujbei "neadormite", zi si noapte, fara intrerupere.

Chestiunea rugaciunii neincetate s-a dezbatut intens in secolul al XIV-lea, in cadrul controversei isihaste, care i-a avut ca protagonisti pe Sfantul Grigorie Palama si pe Varlaam din Calabria. Varlaam privea rugaciunea in mod intelectualist. Sustinea ca cel care pastreaza constiinta faptului ca nu poate face nimic fara ca Dumnezeu sa o voiasca, acela se roaga neincetat. Insa dupa Sfantul Grigorie Palama si traditia ortodoxa, rugaciunea neincetata nu este o chestiune intelectuala, ci o stare harismatica de intensa traire. Aceasta devine posibila atunci cand credinciosul se dedica staruitor rugaciunii acesteia, isi curateste mintea si se uneste cu Duhul lui Dumnezeu. Atunci Acesta Se salasluieste in inima omului si striga "Avva (Parinte)". Nu se mai roaga omul, ci Dumnezeu inlauntrul omului. Totodata, insa, omul traieste rugaciunea ca pe o stare proprie, ca experienta duhovniceasca a prezentei lui Dumnezeu si comuniune cu Dumnezeu.

Rugaciunea neincetata are nevoie de un climat de liniste potrivit ei, aproape necunoscut celor din lume, adica mirenilor. Viata lumii este zgomotoasa si obositoare. Este plina de obligatii si de tulburari. Aceasta nu inseamna, insa, ca rugaciunea aceasta este imposibila in lume sau ca este destinata doar monahilor. Fiecare credincios este dator, dupa voia si posibilitatile lui, sa se indeletniceasca cu aceasta rugaciune. Este de ajuns faptul de a nu face din rugaciune o rutina, pierzandu-i esenta. Conditii pentru exercitarea ei sunt evitarea grijilor lumesti si a tulburarilor, linistea interioara, concentrarea, staruinta si smerenia. Tinta monahului este sa "tina" rugaciunea iri toata vremea. Dar si mireanul, cand constientizeaza relativitatea faptelor lui si se smereste inaintea lui Dumnezeu, cand isi simte pacatosenia si cere mila lui Dumnezeu, se incadreaza in perspectiva rugaciunii. Astfel, ceea ce monahul realizeaza prin mijloacele verificate ale ascezei, devine cumva accesibil si mireanului prin smerenie si increderea in mila lui Dumnezeu. Pentru exercitarea rugaciunii de catre mireni este bine sa existe anumite ore randuite special pentru aceasta, libere de griji si tulburari.

Georgios Mantzaridis
Articol preluat din Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta