Vestea cea bună este că Dumnezeu nu ne lipseşte de dragostea Lui. Felul în care Cain a interpretat atitudinea lui Dumnezeu faţă de el a fost cumplit de greşit. Biblia ne spune povestea oii rătăcite, în care Iisus zice că păstorul va lăsa cele nouăzeci şi nouă de oi ca să găsească singura oaie rătăcită. Şi atunci când găseşte oaia rătăcită se bucură peste măsură (v. Mt. 18, 10-14). In felul acesta ne priveşte Dumnezeu! Se bucură pentru noi atunci când suntem aduşi înapoi în turmă şi în braţele iubirii Sale.

Păstorul ne arată cât de mult ne iubeşte lăsându-le pe cele nouăzeci şi nouă ca să ne găsească. Sfântul Apostol Pavel le spune romanilor în epistola lui: Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Luifaţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi (Rom. 5, 8). Am putea parafraza uşor astfel: „Dar Dumnezeu ne
arată cât de mult ne preţuieşte prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi.”

In tratamentul laic, pentru respectul de sine scăzut sau insuficient, care deseori nu implică o credinţă personală în Dumnezeu, terapeutul încearcă să-şi sprijine pacienţii în a conştientiza că sunt valoroşi prin ei înşişi, separat de Dumnezeu, şi să-i ajute să privească în lăuntrul lor ca să-şi descopere valoarea pe baza orizontului limitat al cunoştinţelor, percepţiilor, abilităţilor mintale, competenţelor, talentelor sau al efortului lor. Pacienţii ar putea să întrezărească „chipul lui Dumnezeu” din lăuntrul lor pentru că am fost cu toţii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar aceasta se petrece în absenţa unei puteri transformatoare sau a unei revelaţii de lungă durată.

Este asemenea unei lanterne care funcţionează cu baterii şi până la urmă se va stinge, în loc să fie conectată la energia lui Dumnezeu, care nu se sfârşeşte niciodată.

Terapeutul laic încearcă fie să îşi convingă pacientul de valoarea lui intrinsecă, fie să îi dea pacientului abilităţile de care consideră că acesta ar putea avea nevoie pentru a-l ajuta să ajungă la auto-revelaţie. Unii terapeuţi cred că este suficient să creeze în cabinetele lor o ambianţă sigură şi grijulie pentru a le permite pacienţilor să îşi descopere valoarea personală în mod natural. Metoda poate părea să funcţioneze o vreme, dar este foarte probabil ca rezultatele să se piardă în timp, iar două luni sau doi ani mai târziu pacienţii să se întoarcă în biroul terapeutului, simţindu-se devalorizaţi şi pierduţi în depresia sau în mânia lor, în anxietate sau frică.

Prin metoda creştină de a trata respectul de sine scăzut sau insuficient, le împărtăşim oamenilor faptul că sentimentul valorii nu provine de la altă fiinţă umană, şi nici măcar din propriul lor efort mintal, ci li se oferă în dar de către Cel Care i-a creat de la bun început. Le spunem că trebuie să lase să moară vechiul lor eu fals şi să renască în iubirea lui Dumnezeu pentru ei. Trebuie să se întoarcă spre lumina iubirii şi a harului lui Dumnezeu.

Când inima noastră se uneşte cu Creatorul printr-o relaţie personală şi printr-o credinţă personală în Iisus Hristos, Care reprezintă calea către Dumnezeu-Tatăl, nu primim doar nişte simple cuvinte de încurajare asigurându-ne de valoarea noastră, aşa cum ne-ar putea oferi un terapeut laic sau un vorbitor motivaţional, ci câştigăm, în schimb, o trezire spirituală, o cunoaştere noetică intuitivă care provine dintr-o relaţie directă, existenţială, cu Dumnezeu însuşi prin Sfântul Duh din inimile noastre.

Neîncrederea noastră în sine slăbeşte cu cât mai strâns ne unim cu Cel Care ne-a creat. Este adevărat că ne-am putea vedea păcatul personal, indiferenţa faţă de Dumnezeu şi eul fals cu atât mai clar cu cât ne apropiem de Dumnezeu, dar odată cu această revelaţie aflăm cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Astfel, conştientizarea păcatului personal nu ne conduce spre descurajare ori la disperare auto-distructivă sau suicidară. Fără această cunoaştere a propriei valori nu mai rămâne nimic în lăuntrul nostru în afară de disperare şi deznădejde din pricina păcatului nostru.

Putem cunoaşte de-a lungul vieţii două feluri de descurajare profundă. Primul reprezintă o disperare care duce la distrugere mintală, spirituală sau chiar fizică. Aşa a păţit Iuda, care l-a trădat pe Iisus pentru treizeci de arginţi. Văzând ce I-a făcut lui Iisus, Iuda nu a avut în inima lui cunoaşterea iubirii iertătoare a lui Dumnezeu pentru el. Intr-adevăr, a regretat ceea ce făcuse, încercând să dea înapoi arginţii marilor preoţi, dar nu avea sentimentul adevăratei căinţe pentru păcatul său înaintea Celui Care ar fi putut să-i vindece sufletul şi inima şi nici nu dădea vreun semn că ar dori să-şi îndrepte viaţa cu frică de Dumnezeu. Nu înţelegea iubirea veşnică a lui Dumnezeu pentru el: altfel nu şi-ar fi luat niciodată viaţa. întrucât nu şi-a cerut iertare pentru păcatul lui de la Dumnezeul iubirii, hotărându-se apoi să-şi îndrepte felul de a trăi, păcatul i-a zdrobit sufletul până la limita disperării suicidare şi aşa s-a spânzurat.

Celălalt fel de descurajare reprezintă ceea ce am putea numi sfânta întristare, care apare atunci când nu numai că ne recunoaştem păcatul, ci, de asemenea, cunoaştem în mod intuitiv şi ne deschidem spre iubirea veşnică şi iertătoare pe care ne-o poartă Dumnezeu. Acesta este mesajul Scripturii: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3,16). In iubirea Lui ne căim de păcatul nostru înaintea lui Dumnezeu, dând vieţii noastre o altă direcţie. Această mâhnire sfântă ne conduce către căinţă şi către harul, mila şi iertarea lui Dumnezeu, care ne conduc apoi spre viaţa veşnică - viaţa din belşug - şi nu spre moarte sau distrugere.

Aceasta este întristarea pe care a cunoscut-o Sfântul Apostol Petru după ce s-a lepădat de Iisus de trei ori.

După ce a negat în mod repetat că L-ar cunoaşte pe Ii- sus, nu numai că a regretat ceea ce a făcut, dar s-a căit amarnic cu lacrimi de pocăinţă. Era deschis către iubirea plină de iertare pe care i-o purta Hristos şi îşi dădea seama cât de mult avea nevoie de acea iertare, care îi oferea nădejde cerească şi nu disperare suicidară.

Dumnezeu nu vrea ca noi să trăim o viaţă de disperare ce duce la distrugere şi sinucidere, ci o viaţă care ne duce la nădejde şi credinţă, cunoscând iubirea Lui iertătoare.

Atunci când păcătuim şi ne mâhnim pentru ceea ce am făcut, avem nevoie să adăugăm la această mâhnire cunoştinţa duhovnicească în inimile noastre că suntem, cu toate acestea, nemăsurat de valoroşi şi iubiţi înaintea Creatorului, Care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui, cu o iubire care nu va dispărea niciodată. Trebuie să ne amintim mereu că suntem în continuare fiii Lui preaiubiţi, iar El este gata să ne ierte toate păcatele, oricare ar fi acestea (v. I In 1, 9). Cei care păstrează această cunoaştere în inimile lor au toate şansele să înfrunte viitorul nu cu disperare, ci cu bucurie. Ochiul sau inima noastră duhovnicească din duhul nostru omenesc trebuie să rămână deschis pentru a vedea limpede că adevărata noastră valoare nu provine din eforturi proprii, ci este un dar din partea lui Dumnezeu însuşi. Provine de la Cel Care ne-a gândit înainte de facerea lumii drept propriii Lui fii.

Aceasta este diferenţa dintre interpretarea laică a dezvoltării aşa-numitului respect de sine şi felul cum un creştin abordează [câştigarea] adevăratul [ui] sentiment de valoare personală înaintea lui Dumnezeu. In cadrul abordării laice, mândria şi părerea bună de sine sau slava deşartă provin toate din efortul omenesc şi din experienţa omenească; reprezintă încercarea omenească de a ne face să ne simţim importanţi şi valoroşi din punct de vedere raţional şi emoţional. In abordarea creştină, recâştigăm adevăratul sentiment al valorii personale atunci când ne unim cu Cel Care ne-a dat valoarea de la bun început.

Ce anume dă valoare unui tablou într-o licitaţie? Oare vopseaua şi pânza sau pictorul renumit din al cărui talent s-a născut tabloul cel frumos? Răspunsul este pictorul.

Ce anume dă valoare unei statui? Oare numai piatra şi dalta sau sculptorul renumit al cărui talent a creat statuia cea minunată? Este sculptorul. Şi, în cele din urmă, ce ne face pe mine şi pe tine valoroşi? Oare carnea, sângele, creierul, muşchii şi oasele sau Creatorul Care ne-a făcut pe toţi cu atâta pricepere? Răspunsul este Dumnezeu, desigur!

In lume, sentimentul respectului de sine provine din ceea ce o persoană realizează, din îngâmfarea acesteia, din felul în care se prezintă faţă de ceilalţi sau cum se crede a fi de fapt, independent de Creatorul ei. Pentru un creştin, sentimentul respectului de sine nu provine din el însuşi separat de Dumnezeu, ci dintr-o relaţie noetică, o revelaţie intuitivă cu Creatorul nostru Care dă vieţii noastre sens şi scop şi ne conduce către îndumnezeire.

A căuta sentimentul valorii pe baza propriilor eforturi şi a ceea ce credem despre noi înşine înseamnă să bem dintr-o fântână fără adâncime. Acest lucru ne face uneori, în mod înşelător, să credem că suntem importanţi şi minunaţi, dar apoi vine mândria, deoarece demonii mândriei, ai falsului respect de sine şi ai îngâmfării lucrează laolaltă în lăuntrul nostru. Atunci când descoperim că respectul de sine bazat pe el însuşi e lipsit de putere veşnică pot apărea tristeţea şi depresia. In cazuri grave, o persoană poate resimţi disperare profundă şi poate căuta terapie specializată; în cazurile extreme, o persoană poate avea nevoie de spitalizare pentru a primi ajutor şi medicamente care să-i stabilizeze starea psihică.

Recunosc că unele afecţiuni mintale provin din anomalii fizice reale legate de structura creierului sau de anumite dezechilibre din chimia creierului, în care cazuri medicaţia poate fi cu adevărat de mare ajutor, dacă nu vitală. O parte dintre pacienţii mei beneficiază de pe urma medicamentelor pe care le iau sub îndrumarea doctorului lor. Dar o mare parte dintre persoanele cu care lucrez nu aparţin acestei categorii. Nu suferă de o anomalie a creierului sau de un dezechilibru chimic. Aceşti pacienţi au încercat să-şi afle valoarea căutând - fie numai în lăuntrul lor, fie în afară, la ceilalţi - o anumită validare a ei. Mesajul creştinilor către lume spune că există o cale mai bună de a-ţi cunoaşte valoarea personală, ceea ce consider că este una dintre cele mai profunde nevoi psihologice pe care le resimţim noi, ca fiinţe umane. Este aceeaşi nevoie pe care a resimţit-o şi Cain.

Oamenilor care încearcă să-şi construiască respectul de sine separat de comuniunea lăuntrică şi de unirea cu Dumnezeu li se pare mai greu să scape de îndoiala faţă de valoarea proprie. Fiind creştini, spunem cu smerenie că nu avem o adevărată valoare personală separat de faptul că am fost făcuţi de către Creatorul nostru, Căruia îi
suntem recunoscători. Cu valoarea pe care ne-o atribuie Dumnezeu manifestându-Se în adâncul cunoscătorului nostru (inima noastră), oare avem nevoie de un alt sentiment mai profund al valorii personale? Citim în Faptele Apostolilor: Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (F. Ap. 17, 28).

Dumnezeu a făcut bărbatul şi femeia după chipul şi asemănarea Lui. Această cunoaştere nu vine prin învăţătură sau studiu ori gândire pozitivă; vine prin cunoaştere directă, care există dincolo de concepte sau chiar de cuvinte; vine din adâncul inimilor noastre. De aceea avem nevoie să fim plini de Duh Sfânt şi ar trebui să ne rugăm în fiecare zi pentru asta. Revelaţia intuitivă se naşte în inima noastră prin comuniunea Sfântului Duh cu duhul nostru omenesc. Acest lucru ne poate influenţa apoi sufletul (gândurile raţionale, emoţiile şi dorinţele) şi trupul (comportamentul).

Unii oameni au parte de atât de multă confuzie şi suferinţă care vine din trecutul lor, chiar în privinţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale, încât iniţial s-ar putea să le fie greu să resimtă acest adevăr despre ei înşişi în Dumnezeu sau chiar să ceară ajutor de la Dumnezeu. Atunci când consiliez asemenea persoane, aş putea începe folo- sindu-mă de empatie şi poate de câteva procedee psihologice care le provoacă gândirea deformată să îi ajute să înţeleagă mai bine felul în care evenimentele negative din trecutul lor le-ar fi putut afecta percepţia şi sistemul de convingeri din prezent.

In general, oamenii îşi doresc să simtă că o altă fiinţă umană îi înţelege. Cu toţii avem o poveste de spus. Poate că spunându-şi poveştile oamenii se simt mai puţin singuri. Cunoaşterea de sine poate fi un instrument folositor atunci când vrem să scăpăm de unele dintre obstacolele care ne ţin departe de Dumnezeu. De exemplu, poate fi greu să ne încredem în Dumnezeu atunci când am învăţat să nu avem încredere în oameni în general. Dar, până la urmă, vreau ca oamenii să ştie direct din experienţa personală a rugăciunii cât de valoroşi sunt înaintea Creatorului lor.

Atunci când posezi acest martor lăuntric al valorii personale nu mai ai nevoie să-ţi fundamentezi valoarea pe mândrie sau pe respectul de sine. Oamenii cu respect de sine scăzut sau insuficient sunt oamenii care nu au primit mărturie despre cât de valoroşi sunt în şi pentru Dumnezeu. Atunci când descoperă acest lucru este posibil să le curgă lacrimi de fericire. Citim în Psalmi: Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele. Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului (Ps. 139, 13-15).

In timp ce încă ne mai aflam în pântecele mamei, am fost făcuţi în chip minunat. îndeosebi, valoarea pe care ne-o atribuie Dumnezeu nu provine atât din ceea ce facem, cât din ceea ce suntem - fii ai lui Dumnezeu. Faptele noastre izvorăsc apoi din ceea ce suntem. Fapta reprezintă rodul fiinţei noastre în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci când avem mărturia valorii dăruite de Dumnezeu, săvârşim fapte bune care le demonstrează altora iubirea lui Dumnezeu pe pământ. Iisus a spus: Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. Sau am putea parafraza astfel: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, după cât de mult vă veţi preţui unii pe ceilalţi” (In 13, 35).

Atunci când posezi acest fel de revelaţie duhovnicească despre sursa valorii tale, este mai puţin probabil să simţi nevoia să te aperi de cei care încearcă să te devalorizeze; ştii în mod direct, în inima ta, adevărul autentic despre tine însuţi. Cuvintele neadevărate nu îşi găsesc locul în lăuntrul tău. Nu mai simţi ruşinea distrugătoare; nu mai simţi nevoia să te ascunzi înfricoşat, de Dumnezeu sau de oricine altcineva. Ai numai ruşinea sănătoasă şi frica de Dumnezeu care duc la pocăinţă sinceră şi Ia mântuire, o mântuire în care Dumnezeu îţi atinge ochii cu mir vindecător ca să poţi vedea limpede cât de important eşti pentru El.

In creştinismul ortodox spunem că aceia care se află în această călătorie de îndumnezeire în legătura lor cu Dumnezeu devin de fapt ceea ce sunt deja în Iisus Hristos, chipuri ale lui Dumnezeu însuşi pe pământ. Cuvântul din limba greacă pentru sfânt este hagios, însemnând „sacru, sfinţit, dumnezeiesc, ales”. Sfinţii sunt aleşii lui Dumnezeu. Nu avem o natură păcătoasă, ci o natură bună, care a fost întinată şi deformată de păcat. Păcatul provine deseori din devalorizarea de către alţii ca adulţi sau din a fi fost devalorizaţi în timp ce creşteam sau din păcatul pe care îl comitem atunci când îi devalorizăm pe ceilalţi sau chiar pe noi înşine.

Prin apa botezului, Hristos spală tina păcatului şi ne vindecă deformarea lăuntrică. Mai devreme am spus că suntem icoane vii ale lui Dumnezeu pe pământ. Fiind icoane vii sau ferestre făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ni se pare greu să ne recunoaştem valoarea ca fiinţe făcute de Dumnezeu, căci ferestrele noastre sunt acoperite cu atât de mult noroi. Vedem şi simţim efectele acestui noroi - altfel spus, păcatul - în vieţile noastre şi ni se pare greu să ne închipuim că am avea o valoare reală înaintea lui Dumnezeu. Nu vedem icoana cea frumoasă de sub murdăria noroiului, dar Dumnezeu o vede, oricât de mult noroi întărit ne-ar acoperi.

La început prin botez şi, mai târziu, prin spovedania neîntreruptă a păcatului, descoperindu-ne eul fals şi renunţând la el prin pocăinţă, petele şi murdăria păcatului se curăţă de pe icoanele noastre înnoroite. Pe măsură ce gândurile păcătoase sunt curăţate, icoanele noastre se limpezesc, dezvăluind treptat chipul strălucitor al lui Dumnezeu care se află deja în lăuntrul nostru, ceea ce este eul nostru adevărat. Ne lepădăm de starea de cădere, şi adevărata noastră stare se descoperă în minunată lumină şi culoare, ca o fereastră frumoasă de vitraliu.

Sfântul Evagrie Pustnicul (345-399) a scris: „Atunci când intelectul s-a lepădat de starea sa de cădere [eul fals] şi a primit starea de har, în timpul rugăciunii îşi va vedea propria stare naturală [eul adevărat] ca pe un safir, în culoarea cerurilor.” Cu cât icoana noastră (fereastra) se curăţă de starea noastră de cădere (eul fals), cu atât lumina şi culoarea slavei lui Dumnezeu strălucesc mai puternic din noi către ceilalţi. Iisus ne îndeamnă: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 16). Suntem îmbrăcaţi din nou în veşminte strălucitoare ca soarele, scânteind ca o piatră preţioasă.

Dumnezeu nu ne-a chemat către un sentiment al valorii personale inferior sau contrafăcut, care provine din propriul nostru efort de a ne simţi mulţumiţi de noi înşine. El vrea ca noi să ştim în mod intuitiv că suntem cu adevărat valoroşi. El ne-a creat: suntem intr-adevăr fiii Lui cei iubiţi. Respectul artificial sau exagerarea propriei valori ca să ne simţim mulţumiţi de noi înşine este greu de întreţinut şi este posibil să ducă la mândrie şi la fals respect de sine.

Cunoaşterea în adâncul inimii că valoarea noastră intrinsecă nu constă în efortul nostru trupesc sau lumesc, ci provine de la Cel Care ne-a creat, va dura veşnic. Devenim fiinţe umane pline de valoare în loc de fiinţe umane pline de îndoială. Trebuie să trăim conform Evangheliei creştine şi să ne curăţăm icoanele vii de noroiul păcatului ca să vedem limpede slava lui Dumnezeu şi să fim îmbrăcaţi nu în ruşine sau în teamă, ci în veşmântul de nemurire şi har, strălucitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu. Dacă facem acest lucru, lumea se va minuna, iar satana şi diavolii lui vor fi cei care se vor ascunde înfricoşaţi.

DAVID L. FONTES

ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU"

 

• Ispasirea si iubirea lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Comuniunea dreptilor intreolalta si a Bisericii de pe pamant cu ei
  Publicat in : Dogma