Preoţia este o ştiinţă a vindecării. Preotul şi Episcopul sunt, dincolo de orice altceva, terapeuţi. Vom sublinia aspecte interesante ale acestei teme, aşa cum sunt ele analizate de Sfântul Grigorie Teologul.

Preotul are de la Dumnezeu marea harismă a tămăduirii, de aceea şi este chemat să vindece. Iar tămăduire nu înseamnă numai „să şteargă mai întâi ce a fost scris mai înainte", ci totodată, „să scrie" apoi „învăţăturile cele adevărate, care merită să rămână". Aceasta este, în realitate, tămăduirea. Foloseşte un proverb care spune că „încercăm să vindecăm pe alţii, când noi suntem acoperiţi de bube". Preoţii care urmăresc să-i vindece pe ceilalţi trebuie să se fi izbăvit ei înşişi de răni. A tămădui pe cineva este o mare harismă dăruită de Dumnezeu. O astfel de mare harismă au avut Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Sfântul Grigorie scrie: „Numai unul ca Petru sau ca Pavel poate vindeca şi opri boala aceasta! Numai unul ca aceşti mari ucenici ai lui Hristos, care au luat şi harul vindecărilor odată cu puterea de a conduce pe credincioşi cu cuvântul şi cu fapta, care s-au făcut tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească (I Corinteni 9:22)." Este, aşadar, o mare harismă, asemenea tuturor celorlalte, pe care Dumnezeu o dăruieşte.

Slujirea tămăduitoare a Preoţilor este una cu multă osteneală. „Atât de grea şi de anevoioasă este preoţia pentru cel cu inima simţitoare şi înţelegătoare! Este cu adevărat un vierme în oase (Pilde 14:31) pentru omul cu judecată. "

De vreme ce slujirea aceasta este atât de anevoioasă, înseamnă că ea trebuie asumată după o prealabilă pregătire. Nu poate fi împlinită de cineva lipsit de Har şi de experienţă. Preotul însuşi trebuie să fie călăuzit de cineva pentru a putea ajunge, la rândul lui, să conducă, adică să-şi păstorească turma şi să povăţuiască suflete. „Iarăşi nu-i ceva străin şi neobişnuit pentru mulţi dintre cei care filosofează cele dumnezeieşti ca cineva să fie urcat din rândul conduşilor în rândul conducătorilor. Nu-i ceva care iese din hotarele legiuite ale filosofiei şi nici nu aduce ocară. " Aşa cum pentru orice artă şi meşteşug este de trebuinţă un răstimp de învăţătură, tot astfel am putea spune şi despre marea lucrare a tămăduirii sufletelor oamenilor, adică despre harisma vindecării duhovniceşti.

Scopul vindecării este de a-l conduce pe om la Dumnezeu şi de a-l face să trăiască fericita stare a îndumnezeirii. Cum poate reuşi însă aceasta Preotul, dacă el însuşi nu s-a întâlnit cu Dumnezeu şi nu are experienţa îndumnezeirii? Aceasta întrucât „numai cel curat trebuie să se atingă de Cel curat şi de Cel asemenea''. Pentru o astfel de lucrare mintea sa trebuie să fie luminată, cuvântul să-i fie cu putere, iar cei ce îl ascultă să poată cuprinde, după ce s-au curăţit mai înainte, cele rostite de el. Aceasta presupune ca doctorul să se fi vindecat el însuşi. Astfel, trebuie să ne vindecăm mai întâi noi înşine pentru a-i putea ajuta şi pe ceilalţi să dobândească tămăduirea. Dacă este mare lucrarea de a tămădui bolile duhovniceşti ale altora, „lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaştem şi să ne vindecăm propriile noastre patimi şi păcate". De aceea, în fragmentul atât de bine cunoscut, Sfântul Grigorie atrage atenţia asupra faptului că îna- intemergătoare tămăduirii celorlalţi trebuie să fie curăţirea şi luminarea omului însuşi. „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere. "

Pentru a putea vindeca bolile trupeşti, doctorul nu trebuie să fie el însuşi în chip necesar sănătos. Nu tot astfel stau însă lucrurile în cazul bolilor duhovniceşti. Chiar şi un psiholog „vindecă", fără să fie el însuşi cu desăvârşire sănătos, însă în Tradiţia ortodoxă, de vreme ce tămăduirea înseamnă îndeosebi dobândirea îndumnezeirii, doctorul duhovnicesc trebuie să aibă experienţa personală a acesteia. Sarcina sa nu este de a da simple sfaturi omeneşti, ci de a-i povăţui pe oameni pe calea mântuirii.

A călăuzi pe alţii către îndumnezeire fără a avea experienţa acesteia este, potrivit Sfântului Grigorie Teologul, mărturia unei mari răutăţi (viclenii). Amintind de un proverb: „Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept” (Pilde 26:12), scrie: „...dar mai mare răutate decât asta este să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti neînvăţat şi nu-ţi dai seama de asta". Răutatea cea mai mare dintre toate este ca cineva să aibă ca scop vindecarea altora, fără să-şi simtă propria lipsă de învăţătură. Şi, desigur, Sfântul socoteşte aceasta un lucru vrednic de lacrimi şi de tânguire: „Boala asta, de a te crede învăţat când nu eşti, este vrednică de lacrimi şi de suspine mai mult decât orice altă boală.

Aceasta înseamnă, fireşte, că doctorul duhovnicesc trebuie să fie un mădular vrednic al Bisericii, înainte de a intra în Sfântul Altar pentru a liturghisi. încă şi pentru slujirea Tainelor i se cere o mai înainte curăţire. Scrie: „...sunt cu mult mai prejos de a fi preot al lui Dumnezeu." Iar în continuare spune: „...pentru că trebuie să fii mai întâi vrednic de biserică şi apoi de altar şi apoi de preoţie. "

Sfântul Grigorie Teologul aminteşte şi condiţiile de trebuinţă pentru cel ce doreşte să devină Preot al lui Dumnezeu şi să poarte, aşadar, grijă de tămăduirea credincioşilor. Sunt cerute omorârea simţurilor, întoarcerea către sine, lepădarea de trup şi de lume - în sensul că omul trebuie să fie străin de cugetul lumesc şi trupesc, stare ce se dobândeşte prin rugăciunea noetică, a minţii în inimă -, trebuie să vieţuiască în afara lucrurilor văzute, să trăiască, adică, experienţa şi cunoaşterea apofatică, să se facă oglindă curată care să poată primi razele Luminii dumnezeieşti, să petreacă împreună cu îngerii.

Voi reda întregul fragment din cuvântarea Sfântului Grigorie Teologul, ca unul ce este cu totul lămuritor: „Nimic nu mi se pare atât de frumos ca viaţa pustnicească! Să-ţi încui simţurile, să ajungi în afară de trup şi de lume, să te adânceşti în tine însuţi, să nu te apropii de nimic din cele omeneşti, decât atât cât e de neapărată trebuinţă, să vorbeşti cu tine însuţi şi cu Dumnezeu, să trăieşti mai presus de cele văzute, să porţi în tine însuţi totdeauna curate chipurile cele dumnezeieşti, neamestecate cu chipurile celor pământeşti şi înşelătoare, să ajungi şi să fii, cu adevărat şi pururi, oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, să primeşti Lumină în locul luminii, lumina cea dumnezeiască în locul celei omeneşti, să culegi prin nădejde, chiar de pe acum, roadele bunătăţilor veacului ce va să fie, să petreci împreună cu îngerii, să fii încă pe pământ, dar să părăseşti pământul, să fii urcat de Duhul sus în ceruri! Dacă cineva dintre voi a fost stăpânit de dragostea de sihăstrie, ştie ce spun şi-mi va ierta simţămintele pe care le-am încercat atunci când nu m-am supus. "

Acest fragment vădeşte o mare adâncime teologică. Vedem că Preotul trebuie să fie lăcaş al Dumnezeului Celui Viu şi să fi ajuns la îndumnezeire. Această viziune nu este ruptă de întreaga Tradiţie a Bisericii, care leagă treptele Preoţiei de stadiile vieţii duhovniceşti, curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. O întâlnim la Sfântul Dionisie Areopagitul care asociază treapta slujirii ca Diacon cu stadiul curăţirii, slujirea Preotului cu luminarea, iar a Episcopului, cu îndumnezeirea. Sfântul Grigorie Teologul învaţă: „Nu era îngăduit să intre în templu cel care avea cea mai mică necurăţie trupească sau sufletească.” Cel care îşi asumă această măreaţă lucrare trebuie să se fi învrednicit de curăţirea şi luminarea minţii-nous. De aceea Sfântul întreabă: „Cine încă înfăşurat cu întunericul cel de jos şi cu greutatea trupului va contempla curat cu mintea toată Mintea şi se va amesteca cu existenţele veşnice şi nevăzute, fiind încă între cele trecătoare şi văzute?" Desigur, „abia unul dintre cei tare curaţi de ar putea vedea aici pe pământ chipul Binelui!".

Preotul, pentru a se învrednici să liturghisească şi a se număra în ceata celor tămăduiţi, trebuie să se aducă mai înainte pe sine jertfă lui Dumnezeu, să se arate „jertfă vie, sfântă", să-I jertfească lui Dumnezeu „jertfă de laudă şi duh umilit", să săvârşească lucrări sfinte cu mâinile sale, să vadă cu ochii săi în chip sănătos întreaga zidire, să dobândească şi să trăiască învăţătura lui Dumnezeu, toate simţurile sale să le aibă dăruite lui Dumnezeu şi să se facă organe ale Sale, să simtă şi să se împărtăşească de energiile lui Dumnezeu, să lepede „tot ce e muritor, fiind înghiţit de viaţă (II Corinteni 5:4)", inima să-i ardă la auzirea dumnezeieştilor cuvinte ale lui Dumnezeu, să-şi scrie aceste cuvinte „întreit pe latul inimii", să dobândească mintea lui Hristos, să vadă frumuseţea lui Dumnezeu, să se facă biserică însufleţită a Dumnezeului Celui Viu, „să treacă prin faptă şi contemplaţie toate numele lui Hristos şi puterile acestor nume" şi să se numere cu cei ai lui Israil, cu cei ce au văzut, adică, slava lui Hristos etc.

Sfântul Grigorie Teologul cunoaşte însă că mulţi îşi asumă această slujire plină de răspundere fără o mai înainte pregătire. Referin du-se la mulţi preoţi din vremea sa, spune: „La noi, creştinii, însă, nu este nici un hotar între a învăţa pe altul şi a fi învăţat de altul", nu există, adică, hotar între a instrui pe altul şi a te instrui pe sine-ţi. Astfel, fără să fim noi înşine învăţaţi şi tămăduiţi, luăm asupra noastră instruirea şi tămăduirea celorlalţi. Ne aflăm într-o asemenea stare, încât „cei mai mulţi dintre noi, ca să nu zic toţi, aproape înainte de a ne fi ieşit primele fire de păr în barbă, pe când încă gângăvim copilăreşte, înainte de a fi intrat în curţile cele dumnezeieşti (...), înainte de a ne fi spălat de noroiul şi întinăciunile sufletului, pe care păcatul le-a întipărit în noi -, la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile şi stăm atât de prost, că, dacă am învăţat două sau trei cuvinte de-ale credinţei, iar pe acestea din auzite, nu din citite (...), îndată ne credem înţelepţi, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeieşti, ne credem întâi între cărturari şi legiuitori; ne numim pe noi înşine oameni cereşti şi cerem să ne spună oamenii: «Rabbi!»" şi, desigur, „ne supărăm dacă nu suntem lăudaţi în gura mare'n, suntem, adică, gata să ne revoltăm dacă ceilalţi nu ne laudă.

Toate cele amintite de Sfântul Grigorie Teologul vădesc în chip limpede faptul că între teologie şi părinţenia duhovnicească există o strânsă legătură. Părintele duhovnicesc, care voieşte să tămădu- iască bolile duhovniceşti ale fiilor săi duhovniceşti şi să-i călăuzească la vederea-lui-Dumnezeu, trebuie să fie teolog, să-L cunoască, adică, din proprie experienţă pe Dumnezeu, să cunoască metoda şi calea de a ajunge la îndumnezeire. Totodată, când cineva se face teolog, nu în accepţiunea academică, ci bisericească a termenului, adică văzător-de-Dumnezeu, devine şi Părinte duhovnicesc al altora, ca unul ce îi naşte din nou pe oameni.

Legătura dintre teologie şi părinţenia duhovnicească o putem lesne vedea în persoana Prorocului Moisi. „Erau mai mulţi chemaţi la Muntele Sinai": Aaron, cu fiii săi şi cei şaptezeci de bătrâni ai poporului. „Acestora li s-a poruncit să se închine de departe şi numai lui Moise I s-a poruncit să se apropie de munte; poporului, însă, i s-a poruncit să nu se suie împreună cu ei (Ieşirea 24:1-2) pentru că nu trebuie să se apropie de Dumnezeu toţi, ci numai cel care, ca şi Moise, poate cuprinde slava lui Dumnezeu."

Singur Moisi a urcat pe munte, deoarece el era în stare să vadă slava lui Dumnezeu. Toţi ceilalţi se ţineau departe. „Pentru toţi ceilalţi trâmbiţele, fulgerele, tunetele, ceaţa, muntele fumegând (...) îi ţineau jos şi mare lucru era pentru ei să audă numai glasul lui Dumnezeu (Ieşirea 20:18-20).Măcar că şi ei se curăţiseră, puteau numai să audă glasul lui Dumnezeu. Moisi urcă pe munte şi vede slava lui Dumnezeu. Se face teolog şi călăuzitor al poporului lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că poporului îi este transmisă cunoaşterea lui Dumnezeu prin cei îndumnezeiţi, prin cei care II văd pe Dumnezeu. Prorocii L-au văzut pe Dumnezeu şi apoi au fost chemaţi să călăuzească poporul. S-a întâmplat chiar să refuze această chemare. Astfel, „unii s-au supus cu grabă chemării, iar alţii amânau harul". Aaron a arătat bunăvoinţă, în vreme ce Moisi a şovăit. Isaia a ascultat şi s-a supus de bunăvoie, pe când Ieremia s-a temut pentru tinereţea vârstei sale. Şi astfel, nu au fost osândite nici şovăirea celor care s-au temut, nici avântul celor care au primit („Şi n-a fost ţinută de rău nici una, nici alta; nici sfiala celor ce amânau harul, dar nici graba celor care se supuneau").

In orice caz, terapeutul prin excelenţă, doctorul, tămăduitorul este, în mod cert, teologul chemat să urce pe Muntele Sinai şi pe Ta-bor şi care a văzut slava lui Dumnezeu.

Unul ca acesta cunoaşte ce este boala, ce este sănătatea şi cum să-l călăuzească pe om pentru a ajunge la vederea-lui-Dumnezeu. Astfel, nu poate fi cineva teolog dacă nu este Părinte duhovnicesc, nici Părinte duhovnicesc fără a fi teolog.

Am arătat în cele de mai sus că mulţi intră în Preoţie şi îşi asumă această slujire fără a împlini, însă, şi condiţiile de trebuinţă. Sfântul Grigorie spune că simte ruşine pentru cei care, nefiind mai buni decât alţii, ci chiar mai răi, înainte de a deveni vrednici să se apropie de cele sfinte, „se apucă de altar, se înghesuie şi se împing în jurul Sfintei Mese, ca şi cum ar socoti că preoţia nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri". Cu alte cuvinte, mulţi se fac Preoţi dintr-un interes profesional şi din ambiţia de a ocupa un post, fără a socoti marea răspundere a acestei slujiri, care constă în tămăduirea turmei. Sfântul Grigorie vesteşte de mai înainte că va veni o vreme când oamenii nu vor mai avea povăţuitori, deoarece toţi, în loc să fie învăţaţi de Dumnezeu, se vor face ei înşişi învăţători şi vor proroci.

Socotesc că ne aflăm tocmai într-o astfel de epocă. Toţi se cred învăţaţi, dascăli, şi puţini sunt ucenici care primesc a fi povăţuiţi în cele ale împărăţiei lui Dumnezeu. Insă, iarăşi, foarte puţini sunt şi Preoţii care cunosc cum să-i călăuzească, cum să-i tămăduiască, adică, pe oameni. De aceea, mulţi creştini, poticnindu-se de nepriceperea păstorilor lipsiţi de ştiinţa vindecării, li se fac acestora învăţători şi nu cunosc că ei înşişi au trebuinţă să se tămăduiască. De vreme ce nu există adevăraţi tămăduitori, oamenii se îmbulzesc să-i cerceteze pe psihiatri şi umplu, astfel, cabinetele psihiatrice.

Sfântul Grigorie Teologul înfăţişează cu mult realism starea vrednică de plâns a relaţiei dintre păstori şi păstoriţi în epoca sa. Voi prezenta câteva puncte centrale cu privire la acest aspect.

Lipsa unei terapii şi a unor terapeuţi aduce poporul într-o stare vrednică de plâns. „Toţi suntem binecredincioşi numai într-un singur lucru: să osândim necredinţa altora!" Oameni plini de necurăţie, „cărora nici nu le era îngăduit să treacă pe lângă Biserica Domnului (Deuteronomul 23:3)", intră în lăcaşurile cele mai sfinte. „Am deschis tuturora nu uşile dreptăţii (Psalmi 117:19), ci uşile ocării şi obrăznicirii unora împotriva altora. Luăm seama la păcatele celorlalţi, „ne iscodim unii altora păcatele, nu ca să le plângem, ci ca să le bârfim; nu ca să ne vindecăm, ci ca să ne rănim şi mai mult şi ca să ne acoperim păcatele noastre cu păcatele semenilor noştri". Trăim într-o epocă, spune Sfântul Grigorie, în care Preotul s-a făcut asemenea poporului. In vreme ce Preoţii ar fi trebuit să fie tămăduiţi şi, la rândul lor, tămăduitori ai altora, ai poporului care aşteaptă să primească această vindecare, acum „nu-I poporul într-un fel, iar preotul în altfel, ci mi se pare că acum s-a împlinit întocmai ceea ce se spunea în vechime ca blestem: «A ajuns preotul ca şi poporul» (Isaia 24:2, Osea 4:9) ".

Socotesc că aceste observaţii ale Sfântului Grigorie sunt cu atât mai adevărate în epoca noastră. Preoţii nu cunosc adevărata ştiinţă a tămăduirii, însă trebuie să spunem că nici poporul, la rândul său, nu caută această tămăduire. Aşteaptă din partea Bisericii o lucra re socială, o contribuţie adusă societăţii, nevoilor familiei, vrea ca Preoţii să lupte pentru dreptate, pace etc., iar nu pentru tămăduirea patimilor. Desigur, Preotul împlineşte şi o astfel de lucrare, însă trebuie să spunem că nu aceasta este slujirea sa de căpătâi. Principala sa grijă este tămăduirea inimii, a omului celui tainic, astfel încât să-l călăuzească pe om pentru a ajunge la Dumnezeu tămăduit, iar vederea lui Dumnezeu să-i fie Rai, nu iad.

Sfântul Grigorie Teologul ne încredinţează cu privire la faptul că slujirea de căpetenie a Preotului este cea terapeutică, luându-l ca pildă pe Sfântul Apostol Pavel. Apostolul a fost un mare doctor, care s-a folosit de orice i-a fost cu putinţă pentru a-i tămădui pe creştini. Sfântul Grigorie aminteşte de „ostenelile, de nopţile nedormite, de temerile, de suferinţele de pe urma foamei şi a setei, de suferinţele de pe urma frigului şi a goliciunii, de duşmanii dinafară, de duşmanii dinăuntru, (...) prigonirile, sinedriile, închisorile, lanţurile, acuzatorii, tribunalele, primejdiile de moarte din fiecare zi şi ceas, coşul, loviturile cu pietre, bătăile cu toiege, călătoriile, primejdiile de pe pământ, cele de pe mare, adâncul, naufragiile... pentru a-i tămădui pe oameni, pentru a-i conduce la lumea cea minunată a Revelaţiei. Deopotrivă cu multele ispite, a avut şi „grija de toate Bisericile (II Corinteni 11:28), compătimirea şi dragostea frăţească faţă de toţi". A fost slab cu cei slabi „şi dacă altul se smintea, Pavel ardea (II Corinteni 11:29)".

De ce ne-am putea minuna mai întâi văzând metoda folosită de Sfântul Apostol? „...dragostea lui de muncă pentru învăţarea credincioşilor? Dar varietatea mijloacelor de vindecare a credincioşilor? Dar iubirea lui de oameni? Dar şi asprimea lui iarăşi? Dar purtarea lui, în care uneşte şi amestecă iubirea lui de oameni şi asprimea, ca nici să nu moleşească pe credincioşi cu bunătatea lui, dar nici să nu-i îndărătnicească prin asprimea lui?" Sfântul Apostol Pavel s-a slujit de multe mijloace pentru a tămădui, când mustrând, când arătând îngăduinţă, când folosindu-le, deopotrivă, pe amândouă. Legiuieşte cele pentru slugi şi stăpâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, căsătoriţi şi necăsătoriţi, învăţaţi şi neînvăţaţi, pentru cei din tăierea împrejur şi cei din netăierea împrejur. „Pe unii îi numeşte bucuria şi cununa lui (Filipeni 4:1), iar pe alţii îi învinuieşte că sunt fără de minte (Galateni 3:1)." „Uneori afuriseşte (I Corinteni 5:5), alteori întăreşte dragostea (II Corinteni 2:8); uneori plânge (Filipeni 3:18), alteori se bucură (Romani 16:19); uneori hrăneşte cu lapte (I Corinteni 3:1-2, Evrei 5:12-13); alteori dezvăluie taine (II Corinteni 12:1-4); uneori se pogoară cu cei de jos (I Corinteni 9:19-22), alteori îi ridică împreună cu el; uneori ameninţă cu toiagul (I Corinteni 4:21), alteori îndeamnă cu duhul blândeţii (I Corinteni 4:21, II Corinteni 10:1).

Sfântul Apostol Pa vel Ii urmează întru toate lui Hristos, de aceea este un tămăduitor ideal pentru popor. Vindecă prin puterea şi lucrarea lui Hristos. „Pavel îl imită pe Hristos (I Corinteni 11:1), Care S-a făcut pentru noi blestem (Galateni 3:13), Care a luat slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat (Isaia 53:4, Matei 8:17); sau, ca să spun mai măsurat, Pavel, primul după Hristos, primeşte să sufere pentru iudei osândă ca un necredincios, numai ca iudeii să se mântuie (Romani 9:3). " Sfântul Apostol Pavel a îndurat totul, a voit să fie el însuşi osândit pentru fraţii săi, dacă aceasta ar fi ajutat la mântuirea lor. Aceasta este slujirea păstorului şi a doctorului celui bun.
Fireşte, însă, pentru a ajunge cineva să poată rosti acest mare cuvânt şi pentru a-l împlini, trebuie să aibă mari agoniseli duhovniceşti, să fie văzător al tainelor lui Dumnezeu, să deţină lumina care să lumineze întunericul din jur, iar nu să fie întunecată de acesta.

Toate cele de mai sus arată că Preoţia este o ştiinţă a tămăduirii, iar Preotul, un terapeut, cel care îi tămăduieşte pe oameni. Pentru a putea împlini însă această mare slujire, trebuie ca el însuşi să fie, pe cât este cu putinţă, tămăduit; altminteri, în loc de păstor, va fi lup pentru turma lui Hristos.

Ierotheos, mitropolit al Nafpaktosului
Stiinta medicinei duhovnicesti, Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti"