„Invăţătura duhovnicească şi tradiţia vie a Muntelui Athos, purtătorul de sfinţi, se revarsă de acum de mai bine de o mie de ani, adăpând existenţa spirituală a tuturor celor care însetează după Dumnezeu, Creatorul lor, cu cel mai dulce dintre izvoare", spune Arhimandritul Efrem, stareţul Mănăstirii Vatoped din Muntele Athos. Aceste învăţături duhovniceşti sunt accesibile şi celor care nu vieţuiesc în Muntele Athos, atât timp cât sunt respectate anumite reguli. Arhimandritul Efrem este foarte strict în învăţăturile sale şi în accentul pus pe ascultarea monahală, dar, în acelaşi timp, el are o inimă caldă şi îi încurajează pe mireni să caute îndrumarea lui Dumnezeu în propriul lor fel.

Ascultarea poruncilor
Ca stareţ al Mănăstirii Vatoped, a doua ca vechime şi mărime dintre comunităţile athonite, Arhimandritul Efrem îşi vădeşte iubirea faţă de Dumnezeu şi monahism, pe care îl consideră „cea mai măreaţă formă a încercării ascetice a omului de a răspunde iubirii lui Dumnezeu, Care tânjeşte să-Şi reverse dumnezeirea peste om, făcându-l precum este El însuşi. Omul poate deveni de fapt un mic dumnezeu, având toate calităţile lui Dumnezeu însuşi, aceeaşi măreţie, aceeaşi preafericire; identic în toate, exceptând fiinţa Lui".

Arhimandritul este un credincios riguros şi practicant al poruncilor lui Dumnezeu, pe care le consideră „un medicament necesar pentru o revenire completă din stricăciunea firii noastre", dar care trebuie însoţit de un îndrumător duhovnicesc. El crede că poruncile sunt mijlocul de comunicare între oameni şi Dumnezeu. Stăm de vorbă cu Dumnezeu prin supunerea faţă de porunci, faţă de mai-marii noştri, faţă de duhovnici. Această supunere înseamnă o adevărată şi totală respingere a plăcerilor lumeşti - „eroismul pe care îl implică purtarea Crucii lui Hristos" şi înfrânarea „demonilor" trupului şi minţii, pentru a te bucura de „pacea şi liniştea dată de Sfântul Duh celor care trăiesc în armonie cu poruncile Lui". Aceasta se face prin curăţarea de patimi, prin Botez, prin mijloacele ascetice lăsate de Părinţii Bisericii şi printr-o întoarcere la „firescul firii".

Pentru Arhimandritul Efrem, această ultimă condiţie, „firescul firii", înseamnă adâncire totală în Dumnezeu şi lepădare a patimilor: o precondiţie a isihiei, a vieţii dusă în tăcere şi rugăciune. Natura fiinţei umane este duhovnicească; iar scopul isihiei este redobândirea acelui etos duhovnicesc primar.

Un ghid duhovnicesc
L-am întrebat pe Arhimandritul Efrem care ar trebui să fie primul pas de urmat, atât pentru monahi, cât şi pentru creştinii laici interesaţi de isihie. Părintele a pus accentul pe necesitatea urmării unui ghid duhovnicesc în încercarea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a-L întâlni în noi înşine şi în ceilalţi. „Intâlnirea şi ascultarea de un duhovnic sunt de o mare importanţă. Nu poţi şi nu trebuie să-ţi faci singur o idee despre cum II poţi urma pe Hristos." Acest aspect este expus în acelaşi mod şi în literatura pe care am studiat-o; aproape fiecare îndrumar de practică ascetică avertizează împotriva încercării de a practica isihia de unul singur. Această atenţionare este de înţeles: este un lucru cu totul diferit a fi monah sau monahie şi a te ruga 20-22 de ore pe zi, şi de a trăi într-o societate modernă, rugându-te o dată pe săptămână, duminica, timp de o oră sau două, ori înainte de culcare sau înainte de mese. A fi monah înseamnă a duce o viaţă închinată lui Dumnezeu prin rugăciune; viaţa lumească înseamnă să-ţi câştigi traiul, să îndeplineşti o misiune, poate să-ţi întemeiezi o familie. Dumnezeu Se poate afla în centrul unei vieţi laice, însă practicile isihiei nu sunt şi nu pot fi centrale în viaţa unui om care nu este ascet. Potrivit Arhimandritului Efrem, acele practici pot preschimba doar viaţa celui care s-a lepădat de viaţa lumească pentru a deveni ascet.

Atenţionările Arhimandritului Efrem nu au fost uşor de digerat pentru mine. Venisem la el cu ideea că cineva poate vorbi şi poate fi în legătură cu Dumnezeu în mod direct, că un mijlocitor, fie el gheronda sau duhovnic, era opţional. De atunci am învăţat că relaţia dintre călugăr şi duhovnic este astăzi la fel de importantă ca şi în vechime. Relaţia dintre ucenic şi dascăl, şi relaţia dintre Dumnezeu şi om prin intermediul Euharistiei sunt fundamentale şi pentru monah, şi pentru mirean. Un credincios laic se poate ruga în timp ce îşi rezolvă treburile zilnice, dar aceasta înseamnă „multi-tasking", nu o practică a isihiei autentice. Este important să avem un îndrumător duhovnicesc în persoana unui preot, a unei maici sau a unui monah, astfel încât să nu cădem în înşelare. Altfel, rugăciunile şi momentele isihaste de tăcere şi liniştire ar trebui menţinute la un nivel minim - câteva minute odată - cu siguranţă nu timp de ore întregi.

Episcopul Kallistos Ware explică faptul că poziţia de intermediar a părintelui duhovnicesc sau a maicii duhovniceşti este şi aceea de mesites sau mediator, definit de Sfântul Ioan Scărarul sau de Sfântul Simeon drept cel care îl împacă pe păcătos cu Dumnezeu. Prima treaptă, la Sfântul Ioan Scărarul, sună astfel:

Toţi cei ce voim să ieşim din Egipt şi să fugim de faraon, avem negreşit şi noi nevoie de un Moise (Ieşirea 15), ca mijlocitor către Dumnezeu, însă mai mic decât El, care stând pentru noi la mijloc cu făptuirea şi cu vederea (contemplarea), să întindă mâinile spre Dumnezeu, ca să trecem, povăţuiţi de el, marea păcatelor şi să punem pe fugă pe Amalec, căpetenia patimilor.

Spunând că avem nevoie de un mijlocitor mai mic decât Dumnezeu, Sfântul Ioan Scărarul ne atrage atenţia că rolul de mijlocitor al omului nu se poate substitui în vreun fel rolului de mijlocitor al Domnului Iisus Hristos, deoarece El este supremul mijlocitor şi mediator dintre om şi Dumnezeu-Tatăl, Izvorul a toate.

In cele din urmă, îndrumarea reprezintă apogeul a tot ceea ce părintele duhovnic îi oferă ucenicului său. Doctor, dascăl, sfetnic, mediator, mijlocitor şi ocrotitor: el îşi asumă responsabilitatea pentru siguranţa şi, mai presus de orice, mântuirea celui aflat în grija sa. De fapt, el ia asupra lui păcatele, ispitele, vina, neliniştea şi greutăţile celui aflat în grija sa. După spusele Apostolului Pavel, rolul părintelui duhovnicesc este acela de a purta sarcinile altora, împlinind legea lui Hristos (Galateni 6, 2). Potrivit lui Kallistos Ware, în Pateric există referiri atât la rolul de sfetnic, cât şi la cel de duhovnic: „«Mărturiseşte-mi păcatul tău şi eu îl voi lua asupra mea», spune Avva Lot unui frate care nu-şi găsea pacea".

Tăcerea
Maica Iosefina Giosanu, stareţa Mănăstirii Văratec, din judeţul Neamţ, România, afirmă că monahiile, prin lucrarea isihiei, îl află pe Dumnezeu, află viaţa veşnică:
In tăcere şi în rugăciunea făcută în singurătate, conlucrând alături de un duhovnic, unind rugăciunea şi închinarea cu îndeletnicirile. Rugăciunea urmată de aflarea liniştii reprezintă premisele pentru a deveni monahie, însă aceste lucruri pot fi făcute şi de oamenii obişnuiţi. Adeseori este greu să întâlneşti un îndrumător duhovnicesc sau un sfătuitor, aşa că, între timp, poţi pur şi simplu să te rogi în timp ce te ocupi de treburile zilnice.

La Mănăstirea Văratec, maicile nu practică isihasmul ca la Muntele Athos. Mai degrabă, Rugăciunea lui Iisus este folosită în cadrul tuturor activităţilor: la canonul zilnic în chiliile lor, la Sfânta Liturghie în biserică, apoi la îndeletnicirile care slujesc obştea.

Maica Iosefina le povăţuieşte atât pe surorile începătoare, cât şi pe mireni că primul pas spre comuniunea cu Dumnezeu este dedicarea unui anumit timp pentru tăcere - cel puţin câteva minute pe zi. Pentru maica stareţă, a te găsi în prezenţa lui Dumnezeu prin tăcere evlavioasă este ca şi cum te-ai găsi în braţele părinteşti. „Un copil se linişteşte atunci când simte braţele părintelui său şi se bucură de prezenţa lui. Cred că acelaşi sentiment îl încearcă şi o soră începătoare când vine aici şi descoperă tăcerea. Atunci când se află într-un astfel de mediu, ea simte iubirea lui Dumnezeu". Acest lucru este posibil şi pentru cei din afara mănăstirilor. Aceasta este o reprezentare care merită a fi luată în seamă atunci când cineva încearcă să găsească momente de tăcere.

Tăcerea este grea, ne atenţionează maica. Este un echilibru între „ce să faci şi când să taci". Odată ce tăcerea este descoperită, chiar şi pentru un moment, este bine ca mai apoi să o legăm de rugăciune sau de orice alt lucru pe care îl facem.

Tăcerea trebuie deprinsă; nu este ceva care pur şi simplu se întâmplă, sau se doreşte, nici nu reprezintă o urmare a timidităţii sau a smeririi. Ea este grea atât pentru monahie, cât şi pentru cei „din lume".

Cred că dobândirea păcii, a păcii lăuntrice... poate fi realizată atât în lume, cât şi în mănăstire. De asemenea, mirenii n-ar trebui să creadă că este mult mai greu pentru ei să dobândească pacea dacă păstrează o legătură puternică cu Biserica. Ştim că oricine are propriile gânduri şi ispite de la lume, dar, dacă intră într-o biserică, se opreşte în faţa unei icoane şi începe să se adune, să încerce să fie singur timp de câteva secunde, cel puţin câteva secunde cu Dumnezeu, acest lucru îl va ajuta să se concentreze, să-şi adune toate gândurile, iar aceasta oferă puterea de a găsi pacea şi de a merge mai departe.

Rânduiala în rugăciune
Maica Iosefina Giosanu ne spune că, la Văratec, munca în gospodăria mănăstirii, lucrul de mână, reprezintă de asemenea o parte esenţială şi inseparabilă de practicarea tăcerii şi a rugăciunii. Imbinarea tăcerii, a prezenţei la biserică, a muncii şi a rugăciunii, reprezintă calea prin intermediul căreia oricine poate începe practicarea isihiei.

Există o tradiţie a rostirii psalmilor, nu doar ca parte a slujbelor liturgice, ci şi în decursul activităţilor zilnice. Monahii trebuiau să memoreze cei 150 de psalmi şi să-i repete potrivit unui program: toţi într-o singură zi sau într-o săptămână în timpul ascultărilor obişnuite. McGuckin scrie că „rostirea psalmilor în biserică era un lucru; însă monahii erau povăţuiţi de asemenea în legătură cu felul în care să folosească psalmii în cadrul rugăciunii individuale, iar acesta este un stil de rugăciune cu totul diferit. Ea a fost numită «rugăciune monologică», iar la nivel larg, a fost considerată o tehnică importantă în concentrarea inimii şi a sufletului, în pregătirea lor pentru netulburare duhovnicească (isihie), acea premisă esenţială pentru a deveni capabil de a asculta vocea lui Dumnezeu în rugăciune (spre deosebire de acoperirea vocii Lui cu vorbăria neîncetată a propriilor rugăciuni)".

Dobândirea păcii lăuntrice
Pentru Gheronda Pavlos, actualul părinte duhovnicesc al Mănăstirii „Sfânta Ecaterina", isihia şi dobândirea păcii interioare sunt de o importanţă vitală. El ne învaţă că „Biserica se roagă în primul rând pentru ca pacea interioară să se coboare peste enoriaşii săi, iar mai apoi, peste toată lumea. Sfântul Dorotei scrie în lucrările sale despre asceză că pacea sufletului reprezintă jumătate din viaţa duhovnicească. Cu alte cuvinte, dacă o persoană îşi pierde pacea sufletului, şi-a pierdut jumătate din viaţa duhovnicească".

L-am întrebat pe bătrân ce ar trebui să facă un om pentru a găsi şi a menţine pacea sufletului. Mi-a explicat că, mai întâi, monahul sau mireanul trebuie să treacă printr-o perioadă de curăţare şi de purificare:

Scopul principal este ca omul să se lupte să-şi cureţe inima de păcat. Deoarece, atunci când există păcat, există şi tulburare în acel om. Cu cât înaintează mai mult spre virtute şi îşi taie patimile, cu atât vine pacea sufletului ca o roadă a nevoinţelor sale. Sfântul Ioan Scărarul spune în cartea sa că s-a dus odată la o colibă care adăpostea câţiva nevoitori, iar de afară se auzea zarvă. Deschise apoi uşa şi le spuse celor dinlăuntru: „In ce fel vă va fi deşertul de folos? V-ar fi mai bine dacă v-aţi întoarce în lume". Cu alte cuvinte, dacă o persoană nu este cu luare-aminte, chiar dacă trăieşte în deşert, îşi va pierde pacea. Şi viceversa, dacă o persoană este atentă, chiar dacă trăieşte în lume, îşi va păstra această pace.

Meyendorff susţine că „misiunea specială a spiritualităţii ortodoxe răsăritene este de a ne face cunoscută prezenţa lui Dumnezeu în istorie şi de a face aceasta nu doar în cuvinte, ci oferind exemple grăitoare ale puterii lui Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu este prezent în Biserică nu doar prin cuvintele Sale scrise, ci şi prin adevărul Sfintelor Taine şi prin darurile Duhului, vădite prin sfinţii Săi, care sunt puse la îndemâna tuturor creştinilor hotărâţi să trăiască potrivit făgăduinţelor făcute la Botez". Acest dar vine de la Dumnezeu în mod particular, lăuntric, dar şi în mod general, prin intermediul Sfintei Liturghii.

Stareţul Pavlos iubeşte Liturghia, vorbind astfel despre aceasta: „Dumnezeu ne-a onorat cu slujirea preoţiei şi noi liturghisim. Bucuria pe care preotul o simte în timpul Sfintei Liturghii este un sentiment ce nu poate fi descris în cuvinte. Şi cel credincios simte această bucurie în timpul rugăciunii".

Indiferent de timp sau spaţiu, isihia izvorăşte pace şi iubire de Dumnezeu
Episcopul Kallistos Ware ne spune că „omul poate să plece în deşert, dar în inima lui să rămână în continuare în mijlocul oraşului; şi invers, omul poate continua trupeşte să vieţuiască în oraş şi totuşi să fie un adevărat isihast în inimă. Ceea ce contează nu e poziţia în spaţiu a creştinului, ci poziţia duhovnicească".

Sfântul Isaac Şirul insista asupra faptului că isihia lăuntrică este imposibilă fără singurătate exterioară, dar că există multe exemple de oameni care trăiesc în afara deşertului şi a mănăstirilor şi care practică isihia în timp ce sunt activi în lume, după cum se arată în Pateric. Un medic alexandrin este comparat cu Sfântul Antonie. Unui ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul i s-a refuzat tunderea în monahism şi a fost trimis înapoi să trăiască în Muntele Athos, apoi în oraşul Tesalonic pentru a-i învăţa pe studenţii laici arta. Kallistos Ware afirmă că „Sfântul Grigorie n-ar fi făcut aceasta dacă ar fi considerat că vocaţia unui isihast urban este imposibilă". Şi Sfântul Grigorie Palama insista că îndemnul Sfântului Pavel de a ne „ruga neîncetat" (I Tesaloniceni 5, 17) se adresează tuturor creştinilor, nu doar monahilor din peşteri şi mănăstiri.

Sfântul Simeon Noul Teolog arată că Dumnezeu este prezent şi „în mijlocul oraşelor", şi „în munţi şi chilii". De asemenea, şi persoanele căsătorite pot practica rugăciunea şi asceza: Sfântul Petru avea o soacră, şi cu toate acestea, a fost chemat să urce Muntele Taborului pentru a trăi minunea Schimbării la Faţă.

Este de asemenea posibil să vorbeşti mult, dar să rămâi în acelaşi timp tăcut şi contemplativ, aşa cum sunt cei care au meserii prin care îi ajută pe ceilalţi, precum ghizii din mănăstiri care îi întâmpină pe turişti sau preoţii care vorbesc de dimineaţă până seara, iar apoi priveghează şi se roagă în tăcere. Am întâlnit multe persoane aparţinând acestor categorii de isihaşti în Egipt, la Mănăstirile „Sfânta Ecaterina" şi „Sfântul Antonie", la Vatoped, în Muntele Athos, şi în România, în special la Voroneţ, Rohia şi Agapia.

Cuvintele pe care le rostesc vizitatorilor vin din iubirea lor faţă de Dumnezeu în tăcere şi rugăciune.

Pacea şi iubirea care se regăsesc în aceste locuri sfinte şi străvechi pot fi întâlnite oriunde, deoarece Dumnezeu este prezent pretutindeni.

Norris J. Chumley

Fragment din volumul "Isihia. Prezenta lui Dumnezeu in linistea sufletului", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Isihia. Prezenta lui Dumnezeu in linistea sufletului"

 

• Odihna si linistea mintii
  Publicat in : Editoriale
• Linistea mantuitoare a sfintelor lacasuri ortodoxe
  Publicat in : Religie