Iov - suferinta si desavarsire; o perspectiva mistica

Nu mi-am propus in studiul de fata sa realizez o exegeza a Cartii lui Iov, asa cum apare ea in corpusul scrierilor sapientale ale Vechiului Testament. Ceea ce m-a interesat in mod deosebit a fost sa incerc sa inteleg figura lui Iov si implicatiile mistice ale suferintei sale spre a le putea aplica in cazul celor suferinzi de afectiuni deosebit de grave.
 
Cand meditam asupra temei suferintei nu putem sa nu ne oprim asupra personalitatii lui Iov. Suferinta pe care o are de indurat Iov, are o profunda dimensiune spirituala; de aceea, in cadrul prezentului articol voi cauta sa evidentiez cateva dintre implicatiile duhovnicesti ale dramei lui Iov. Astfel vom putea observa ca personajul biblic este deodata si un mare mistic. Iar atitudinile, afirmatiile, intrebarile si raspunsurile care apar in Cartea lui Iov devin paradigmatice, dand un sens nu numai suferintei oricarui om din orice vreme, ci constituindu-se intr-un adevarat indreptar de viata mistica pentru cei ce cauta unirea cu Dumnezeu.
 
Suferinta lui Iov este explicata in scrierea Vechiului Testament ca fiind urmare a unei dispute purtate intre Dumnezeu si Satan. "Iov insa va muri fara sa stie - nici el, nici prietenii sai - ca episodul nenorocirilor sale, oricat ar parea de absurd, nu-si are originea nici in vreun pacat pe care el l-ar fi savarsit, nici in intamplarea oarba, nici in ceea ce anticii numeau destin, ci intr-o anumita iconomie a lui Dumnezeu. Episodul incepuse nu pe pamant, ci in cer, si anume in cursul unei convorbiri dintre Dumnezeu si Satan. Venind vorba de neprihanitul si credinciosul Iov, cu care Domnul se mandreste, Satan pretinde ca devotamentul acestuia nu e un act gratuit, ci interesat, ca el dureaza doar atata vreme cat Iov beneficiaza in schimb de bogatii imense si familie numeroasa. Spre a-l convinge de contrariu, Dumnezeu ii permite Diavolului sa se atinga mai intai de bunurile si de copiii dreptului, apoi si de sanatatea trupului sau. Asadar, nenorocirile lui Iov nu sunt opera directa a lui Dumnezeu, ci doar ingaduite de El, pentru ca prin ele sa se demonstreze ceva, anume ca devotiunea omului fata de Creatorul sau, chiar subtiata pana la limita de jos, poate fi expresia unei relatii directe si dezinteresate, independenta de orice factor contingent.”¹

De fapt, suferintele pe care le indura Iov au scopul sublimarii existentei sale, spre a-si putea indrepta fiinta in totalitatea ei spre Dumnezeu. Vom cauta sa facem o scurta analiza a acestui proces spiritual, care este in fond un urcus mistic, spre a arata mai apoi cum bolnavii in stare grava parcurg de fapt acelasi drum.
 
Rand pe rand Iov este pus in situatia de a se desparti de lucrurile care ii defineau in mare masura orizontul spiritual, anume bogatiile, copiii si pozitia sociala. Aflam inca din primele versete ale cartii faptul ca Iov era "om fara prihana si drept; se temea de Dumnezeu, se ferea de ce este rau (Iov I, 1)”, avand familie numeroasa si linistita, precum si o mare avutie. Toate acestea ne indreptatesc sa credem ca Iov nu avea de ce sa fie nemultumit de starea sa, de asezarea sa sufleteasca. De altfel intreg capitolul XXIX dezvolta aceasta tema a bunastarii lui Iov.
 
Dar aceasta asezare poate constitui in ea insasi o capcana, intrucat tinde sa devina o piedica in calea dialogului dintre Dumnezeu si Iov, stiut fiind faptul ca forma deplina a dialogului este comuniunea desavarsita dintre Creator si creatura, care se va realiza in Imparatia Cerurilor, dar care poate si trebuie sa fie pregustata inca din viata pamanteasca. Iov este constient de faptul ca in vesnicie il va vedea pe Dumnezeu: "Eu stiu ca Rascumparatorul meu este viu si ca El, in ziua cea de pe urma, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destrama si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Il voi vedea si ochii mei Il vor privi, nu ai altuia. Si de dorul acesta maruntaiele mele tanjesc in mine (Iov XIX, 25 - 27).”
 
Aceasta credinta, desi laudabila, nu este de ajuns. Spre a putea dobandi vederea vesnica a lui Dumnezeu, omul este dator sa-si pregateasca inca de aici "organul” prin care aceasta se realizeaza, anume "inima”.
 
"Israel a inteles, din ce in ce mai mult, ca o religie exterioara nu poate fi de ajuns.”²

Spre a-L afla pe Dumnezeu, este nevoie sa-L cauti cu toata inima. "Cand vei cauta pe Domnul Dumnezeul tau, Il vei gasi de-L vei cauta cu toata inima ta si cu tot sufletul tau (Deut. IV, 29).”
 
"Fericiti cei curati cu inima caci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei V, 8)” este una dintre Fericirile propovaduite de Mantuitorul in Predica de pe munte. Sau, dupa cum vor teologhisi peste veacuri isihastii, omul trebuie sa-si coboare mintea in inima spre a vedea lumina necreata a lui Dumnezeu si a participa astfel la fericirea taborica. „Autorii duhovnicesti rasariteni au invatat ca indumnezeirea crestinului e o participare la slava lui Hristos, o impartasire de aceasta culminand intr-o experienta analoga celei a apostolilor pe Tabor, [...].”³

Dobandirea starii de curatire a inimii presupune insa un proces spiritual deosebit de anevoios, pentru ca in urma neascultarii adamice, inima si-a pierdut neprihanirea originara si miscarea ei fireasca de deschidere din ce in ce mai ampla spre dragostea lui Dumnezeu, s-a transformat intr-o tendinta adanc inradacinata de a stapani in chip patimas lumea in totalitatea ei. Iar aceasta stapanire se dovedeste la randul ei a fi inselatoare: aparent stapanitor asupra lumii si liber de orice raportare la Dumnezeu, omul este in fapt inrobit de patimile pe care el insusi le genereaza si le hraneste prin gresita sa raportare la lume si la Dumnezeu.

Prin pierderea averii sale Iov este obligat sa renunte si la holocaustul pe care-l aducea in fiecare zi, altfel spus este obligat sa treaca dincolo de cinstirea lui Dumnezeu prin jertfele materiale.
 
Orice cult, daca ramane la nivelul exterior omului, poate conduce la ispita indiferentei spirituale fata de realitatea vesnica a lui Dumnezeu. Lumea aceasta nu este facuta spre a exista vesnic in starea pe care o sesizam in acest moment. "Si am vazut cer nou si pamant nou. Caci cerul cel dintai si pamantul cel dintai au trecut; si marea nu mai este (Apoc. XXI, 1)” Iar disparitia lumii materiale, in sensul transfigurarii ei desavarsite, va duce si la disparitia adorarii prin jertfe materiale a lui Dumnezeu. De aceea cel ce isi inchipuie ca doar printr-un asemenea cult, preponderent materialnic se poate raporta la Dumnezeu pentru totdeauna, va fi nepregatit in nou situatie in care se va afla in cerul cel nou si pamantul cel nou.
 
"Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Luca XXI, 33).” Apropierea de Dumnezeu este un urcus fara de sfarsit, ce presupune o comuniune cu Dumnezeu din ce in ce mai spiritualizata. Sacrificiile materiale si-au avut rostul lor in iconomia lumii acesteia, dar acest rost este unul pregatitor. Ele preinchipuie jertfa desavarsita adusa de Hristos pe cruce si mereu actualizata in Noul Legamant prin Sfanta Euharistie, iar odata aceasta instituita ea cuprinde in sine si desavarseste toate celelalte forme de adorare a divinitatii.
 
Iov este indreptat prin pronia lui Dumnezeu spre aceasta desavarsire. El trebuie sa depaseasca stadiul multumirii de sine, in care aduce arderi de tot lui Dumnezeu chiar si pentru pacatele nestiute ale copiilor sai. Starea in care se afla fara a fi una de nepasare, putea induce o anumita delasare spirituala, nefiindu-i in fond prielnica pentru vesnicie.
 
Prin pierderea copiilor sai Iov este nevoit sa urce o noua treapta a Golgotei sale. In vreme ce bogatia il obliga pe Iov sa-si risipeasca o parte din atentie spre cele dinafara, spre grijile lumesti, copiii tin mult mai mult de interiorul sufletului sau. Se stie ca pentru conceptia Vechi Testamentara, "fecunditatea este semnul unei binecuvantari divine, copiii fiind considerati cununa batranilor (Pilde XVII, 6)”⁴ Iar in alta parte se spune: "Precum sunt sagetile in mana celui viteaz, asa sunt copiii parintilor tineri (Ps. 126, 4).”
 
Raportarea lui Iov la copiii sai trebuie sa fi fost una asemanatoare. Stim ca avea o descendenta numeroasa si ca ii purta de grija, aratandu-se prin aceasta dragostea lui pentru ea. Din intreg contextul putem deduce ca Iov se simtea implinit si in acest plan. Dar, ca si in cazul precedent al averii sale, si chiar mai mult decat in acel caz, fiind vorba de realitati ontologic deosebite, tihna pe care i-o aduceau lui Iov copiii sai putea fi una inselatoare. Iov n-ar mai fi cautat sa dobandeasca o stare de apropiere de Dumnezeu superioara celei in care se afla. "De aceea, cel caruia i se pare ca sta neclintit sa ia seama sa nu cada (I Cor. X, 12)” este unul din avertismentele spirituale date de Sfanta Scriptura oricui purcede la urcusul mistic. Profetul Iezechiel arata ca sfarsitul vietii este determinant pentru soarta definitiva a omului (Iez. XVIII, 26 - 28).
 
Iar Domnul Insusi rosteste urmatoarele cuvinte, deosebit de grele daca sunt raportate la mentalitatea cotidiana: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei X, 34 - 37).” Raportarea plenara la Hristos - Dumnezeu trebuie sa fie cea mai adanca dorinta a omului, spre a putea astfel sa dobandeasca unirea desavarsita cu Acela. Sfantul Ioan Hrisostom, comentand aceste versete arata ca porunca Mantuitorului se refera la dragostea care ii pierde atat pe cel iubit cat si pe cel ce iubeste⁵, cea care tinde sa substituie dinlauntrul inimii celui ce iubeste pe Hristos cu orice alta realitate.
 
Avand in vedere acestea putem intelege cu adevarat semnificatia mortii copiilor dreptului Iov. Prin ea Iov sufera cu adevarat criza existentiala, declansatoare a procesului transfigurator. In timp ce la auzul pierderii complete a averii dreptul nu are nici o reactie, moartea copiilor sai este urmata de doliu: "Atunci Iov s-a sculat si-a sfasiat vesmantul, s-a ras pe cap si, cazand la pamant s-a inchinat (Iov I, 20).” Durerea este extrema, dar totodata necesara spre a putea iesi din starea de satisfactie initiala, in care divinitatea ramanea doar o realitate exterioara si in plan secund si a purcede spre aflarea launtrica si desavarsita a lui Dumnezeu.
 
Aceasta criza da nastere si uneia din cele mai cunoscute expresii din cartea lui Iov: "Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat (Iov I, 21)!” Vedem prin aceste cuvinte ca pentru Iov, orice perceptie devine un prilej de inaltare a gandului spre Dumnezeu. El constientizeaza faptul ca atat bucuria cat si intristarea nu trebuie sa-i stapaneasca cugetul ca stari definitive, ci prin ele si dincolo de ele trebuie sa ajunga sa dobandeasca fericirea prezentei permanente a Numelui lui Dumnezeu.⁶

Urmatoare incercare prin care i-a fost dat sa treaca lui Iov este cea a stavilei pe care trupul o putea pune intre el si Dumnezeu. Sa luam aminte la faptul ca este din nou vorba despre deosebirea dintre asezarea de inceput in care vietuieste omul in lumea aceasta si cea eshatologica spre care trebuie sa aspire. Iov este ispitit de diavol in chiar carnea si oasele sale, aratandu-se astfel si ca ultima realitate pe care o experiaza sufletul este cea a trupului in care salasluieste si impreuna cu care alcatuieste, in conceptia biblica si patristica un tot. Influenta trupului asupra sufletului este una nemijlocita, nemaifiind vorba de rationamente ca in cazul bogatiilor lumesti sau de sentimente ca in cazul raportarii la copiii si la societate, ci de senzatii care au un impact direct asupra mintii-constiintei omului. "Simtirea (senzatia) punand stapanire peste minte o invata sa se inchine la multi dumnezei.”⁷

Prin acest ultim atac, Satana il obliga pe Iov sa renunte si la ultimele repere care il mai puteau tine legat de lumea cea veche: sanatatea trupeasca, relatiile sociale si chiar atasamentul sotiei sale. Boala care-l macina pune stapanire completa asupra trupului sau. Din cauza ei, Iov este nevoit sa paraseasca orasul in care locuise cu atata slava cu putina vreme inainte. Toate acestea o fac pe sotia sa sa cedeze si sa-l ispiteasca si pe Iov spre aceasta cadere. "Nevasta lui a zis catre el: «Te tii mereu in statornicia ta? Blesteama pe Dumnezeu si mori!» (Iov II, 9).” ⁸ Dar Iov, desi aflat in cea mai adanca suferinta, gaseste resurse spre a-si indrepta chiar si acum gandul catre Dumnezeu: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare si pe cele rele? (Iov II, 10).”
 
Senzatia de disconfort pe care orice boala o creeaza inlauntrul suferindului poate avea insa si un aspect pozitiv din perspectiva tehnicii mistice. Ea naste in cel care sufera o pregnanta experienta a fiintarii, ca sa folosim un termen existentialist, experienta care in cazul omului sanatos dispare datorita obisnuintei. Durerea, cu cat este mai intensa, cu atat tinde sa monopolizeze intreaga atentie a suferindului, impiedicand mintea de la desfasurarea altor activitati constiente. Sa ne aducem aminte de pilda ca metoda rugaciunii curate presupune nu adoptarea unei posturi confortabile, ci din contra: "Incovoaie - ti cu osteneala pieptul, umerii si gatul, incat sa simti o mare durere si striga cu mintea sau cu sufletul: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma».”⁹ Iar aceasta traire a durerii poate si trebuie sa constituie un stimulent in constiinta bolnavului spre concentrarea tuturor gandurilor catre Dumnezeu.
 
Starea lui Iov din acest moment este cea a noptii mistice, prin care omul duhovnicesc reuseste, prin mari si penibile eforturi, sa se elibereze complet din stransoarea patimasa a lumii acesteia, pregatindu-se astfel pentru momentul intalnirii desavarsite cu Dumnezeu.
 
Cartea lui Iov este redactata intr-un spatiu semitic si reflecta ea insasi conceptia avraamica privitoare la raporturile dintre divinitatea necreata si lumea creata, inclusiv omul. Este cunoscut faptul ca in aceasta gandire exista o ruptura ontologica intre transcendenta dumnezeirii si imanenta fapturii; de asemenea, firea divina nu exista niciodata in sine, ci are un caracter personal nedespartibil de ea. Spre a se putea uni cu Dumnezeu omul trebuie sa nu se complaca in ceea ce-i ofera creatia, ci sa caute sa ajunga dincolo de acest hotar, la lucrarile necreate ale lui Dumnezeu.
 
"Intorcandu-ne asupra noastra ca subiect cugetator, dupa inlaturarea oricarui continut care prin firea lui are contururi limitate, experiem o anumita dezamagire si ceva ce nu poate fi captat, o deschidere de abis, in fata careia ne cuprinde ameteala, sau ramanem inmarmuriti.”¹⁰

In aceasta situatie se afla Iov, atunci cand a fost vizitat de prietenii sai. De aceea incercarile lor de a explica suferinta care l-a lovit ca o rasplata pentru pacatele sale s-a lovit de permanenta incapatanare a dreptului de a refuza sa le dea dreptate. Iov intuia ca starea sa actuala, de deplina lepadare, nu este urmare a pacatelor sale, ci are o semnificatie mai adanca.

Dumnezeu fiind Persoana, unirea cu El nu se poate face doar prin efortul, oricat de maret ar fi, al omului, ci trebuie ca si Dumnezeu sa doreasca aceasta. Initiativa ultima ii apartine Lui, Creatorului. El este Cel Care decide cand se coboara prin harul Sau necreat la omul care s-a pregatit spre a-L primi. Astfel, la insistentele dreptului si ca raspuns la staruinta sa in a-L afla in ciuda tuturor evidentelor, Dumnezeu i se adreseaza lui Iov, aratandu-i maretia creatiei Sale.
 
"Tragedia s-a terminat, Iov a invins ispitirea lui Satan; el regaseste sentimentele pe care le-a experimentat la inceputul cartii. Acum cunoaste intimitatea divina, l-a vazut pe Dumnezeu. a urcat pe Horeb, prin suferinta a putut incerca experienta mistica a lui Dumnezeu. Iov este un martor al Domnului. El marturiseste oamenilor prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in lume si in fiecare fiinta umana. Atunci cand Iov isi ridica glasul, declarandu-si nevinovatia si credinta, o face in fata lui Dumnezeu.
 
Dumnezeu este singura sa preocupare, intreaga viata Lui Ii este consacrata si va fi necesara aparitia finala pentru ca, in sfarsit, sa se faca lumina in el, pentru ca experienta suferintei si a credintei sa fie completa. Dupa aceasta aratare, Iov devine un initiat, la fel ca Moise, omul ce l-a vazut pe Dumnezeu. Pentru Iov lumea nu este o absurditate, chiar daca ideile sale semite pot soca, lumea apartine lui Dumnezeu. Niciodata indoiala nu trece de buzele sale, comparativ cu ingustimea spirituala a prietenilor, bine instalati in Lege. Caracterul de neinteles al suferintei il anima, il conduce spre misterul cel mai profund al credintei. Iov este un mistic al suferintei. In el, nelinistea si disperarea capata un sens. Durerea voita sau nu, parasirea aparenta de catre Dumnezeu nu sunt decat mijloace de purificare. Intr-o asemenea stare nu este posibila pentru om decat o singura atitudine, cea de incredere, traita in tacerea credintei.”¹¹

"Din spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut. Pentru aceea, ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa (Iov 42, 5-6).”
 
Rostirea lui Dumnezeu catre Iov nu este propriu-zis un raspuns, intrucat El nu-i explica lui cauza suferintelor prin care a trecut. Intelegem din aceasta faptul ca omul, fie el si desavarsit, nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu in rationamentele sale. Dumnezeu Se descopera - daruieste intr-o dragoste supra - rationala si aceasta este chemarea ultima a omului. De a iesi din marginile ratiunii si ale vietii sale spre a se bucura de nemarginirea iubirii si intelepciunii dumnezeiesti.
 
In cazul celor aflati intr-o stare avansata de boala, avand de suferit dureri extraordinar de mari, personalitatea lui Iov poate constitui un raspuns si mai mult decat aceasta, chiar un model.
 
In mentalitatea moderna puternic si vizibil influentata de sistemul de gandire apusean exista in mod curent dorinta omului de a intelege cauza a oricarui fapt sau lucru. Dar sa fim cu luare aminte la faptul ca exista si o alta posibilitatea de raportare la cele ce se petrec in lumea noastra.
 
"Cand se afla in prezenta unui eveniment nou, care ii trezeste interesul, omul occidental isi pune intrebarea care este cauza acelui eveniment; orientalii, in schimb, se concentreaza sa inteleaga care este semnificatia acelui eveniment pentru viata lor. De aici rezulta ca cel dintai om este unul de tip tehnic. Cunoscand cauza a ceea ce este in fata noastra, putem corecta si schimba lumea. Cel de-al doilea tip este unul contemplativ: cautand semnificatia realitatii, el il asculta pe Dumnezeu care-i vorbeste prin toate lucrurile.”¹²

In cazul durerilor, bolnavul va cauta sa si le explice prin anumite pacate savarsite si care sunt acum pedepsite de Dumnezeu. Desi duhovniceste vorbind, odata ce pacatul a fost iertat prin taina spovedaniei, el nu mai este lucrator, boala trupeasca ar putea continua sa avanseze. In aceasta situatie suferindul poate fi invatat ca nu trebuie sa se lase doborat de durere, nici macar de senzatiile generate de aceasta. Ca si in cazul lui Iov, acestea trebuie folosite ca mijloc de adunare a gandurilor din risipirea obisnuita si de concentrare a mintii catre Dumnezeu. Nimeni si nimic nu trebuie sa fie mai apropiat de noi decat gandul la Dumnezeu.
 
Pe de alta parte, suferindul isi duce in fapt singur suferinta. Chiar daca apropiatii stau in preajma lui, practic ei nu pot sa-l scuteasca de dureri. De aceea, bolnavul aflat intr-o astfel de situatie se aseamana foarte bine cu Iov, care a pierdut si averea si familia si pozitia sociala si a ajuns sa se afle fata in fata cu Dumnezeu. Pentru aceasta stare fata catre fata cu Dumnezeu trebuie sa ne concentram atentia, astfel incat bolnavul sa se poata pregati cat mai bine de intalnirea cu El. Astfel e adevarat ca Iov, dupa ce a trecut prin toate incercarile cu bine, a redobandit de la Dumnezeu bunastarea in lumea aceasta. Dar trebuie sa avem in vedere totodata ca aceasta redobandire a starii materiale nu a avut pentru Iov nici o importanta spirituala, bucuria lui cea mare fiind faptul ca l-a putut vedea pe Dumnezeu inca din viata aceasta.
 
"Comparand, socotesc, pe cele trupesti date, dupa suportarea incercarilor, cu fagaduiala facuta de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintai mici, ca unele ce nu se pot compara in nici un chip cu cele vesnice. Iar spunand : «pentru cei mici randuite» a numit «mici» pe cei mici in cunoasterea intelegatoare, care usor se smintesc de ratiunile proniei si ale judecatii si se clatina chiar in dreapta credinta. Despre acestia socotesc ca zice si Domnul in Evanghelie : «Cel ce sminteste pe unul din acestia mici» (Mc. 9, 42). Acestia oricand ar vedea pe cel drept bolnav sau sarac, sau supus altor necazuri, ar suferi aceasta sminteala. Si daca acesti mai slabi socotesc ca oricine trebuie iertat de Dumnezeu, cu atat mai mult se smintesc de schimbarea totala a sortii lui Iov, privit de toti ca drept. Despre acestia a zis invatatorul : «Pentru cei mici randuite».”¹³

"Bunurile pamantesti date lui Iov a doua oara au fost mici si date pentru cei mici, ca sa nu se sminteasca vazand pe un om drept, ca Iov, supus la atatea necazuri. Dar aceste bunatati sunt mici si in comparatie cu bunatatile vietii vesnice fagaduite lui Iov.”¹⁴

Bolnavul poate dobandi o perspectiva similara asupra raportului dintre prezentul in care inca se mai afla si sufera si viitorul pentru care se pregateste. Astfel el poate dobandi vesnicia cu Hristos in care va vedea implinindu-se fagaduinta Domnului: "Si oricine a lasat case sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine, pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica (Matei XIX, 29).” Si astfel Golgota suferintei lui individuale se va transforma in bucuria trairii in lumina Taborului dumnezeiesc.

 Preot Tudor Ciocan

Capela "Sfantul Acoperamant al Maicii Domnului”

Spitalul de Ortopedie "Foisorul de Foc”

 

 

• Cartea Iov: demonologie, ispita, suferinta si biruinta
  Publicat in : Religie
• Evidentierea pozitiei ortodoxe referitoare la cartea lui Iov
  Publicat in : Editoriale
• Iov si Avraam
  Publicat in : Credinta