IN BISERICA, VIATA INTREAGA ESTE O LITURGHIE

IN BISERICA, VIATA INTREAGA ESTE O LITURGHIE Mareste imaginea.

„ÎN BISERICĂ, VIAŢA ÎNTREAGĂ ESTE O LITURGHIE”. DESPRE EXISTENŢA CREŞTINĂ CA LITURGHIE INTEGRALĂ

MAICA SILUANA VLAD

Picu Ocoleanu: In urmă cu câţiva ani am citit o carte, „Spovedanie neterminată”, care m-a uimit prin sinceritatea radicală a mărturiei pe care autoarea, Gena Geamanu, de care JIU mai auzisem până atunci, o oferea cu privire la întreaga ei viaţa dinainte şi de după convertire. Or, această convertire se petrecea acolo intr-un context liturgic, la o slujbă de înmormântare care mie, personal, îmi amintea de începutul romanului lui Boris Pasternak, Doctor Jivago...

Maica Siluana: Persoana despre care îmi vorbiţi mi-e destul de cunoscută, aşa cum, de pildă, cunoscute îmi sunt şi multe alte personaje din diferite cărţi cu care m-am identificat - Ivan Karamazov, doctorul Jivago... Pot sa mărturisesc că o cunosc destul de bine pe Gena Geamănu, deşi nu ştiu multe amănunte despre ea. Ce pot să mărturisesc este că persoana aceea a ajuns să creadă în Dumnezeu şi că asta s-a întâmplat prin lucrarea harului înainte de convertirea ei efectivă.

Convertirea ei a avut loc, într-adevăr, la o slujbă de înmormântare, la moartea unei fiinţe dragi. Ei, bine, în contextul acesta a venit nevoia de închinare. De fapt, persoana respectivă credea în existenţa lui Dumnezeu, Ii vedea lucrarea, îi vedea prezenţa şi ajunsese să conştientizeze nevoia de a se închina, de a participa la Sf. Liturghie, fără să ştie însă propriu-zis ce vrea. Voia să se închine şi îi răsuna în cap cuvântul lui Thomas Mann din losijşi fraţii săi, cum că Avraam se temea să se închine, ca nu cumva să se închine în fata unui dumnezeu care sa nu fie Dumnezeul cel Preaînalt. Or, în oferta lumii în care trăia eroina noastră, erau multe forme de închinare, inclusiv cântările de slavă pentru partid care maimuţăreau tipicul ortodox.

Nevoia omului de închinare rămăsese, în ciuda ateismului oficial. In acest context se petrece slujba de înmormântare în care eroina noastră înţelege cum să se închine - cum şi de ce - fără nici un discurs de explicitare, lăsându-se pur şi simplu purtată de troparele care se cântau acolo, de „Amin”-uri, de „Aliluia”, de „Doamne miluieşte”. Nu ajunsese încă să cunoască dogma. Auzea învăţătura, dar nu tresărea la ea. In schimb, ea tresare la o formă de închinare ce-i grăieşte încă fără conţinut, fără conţinutul pe care-l aduce abia trăirea efectivă - spovedania, împărtăşirea, canonul pe care-l primeşte de la duhovnic. Abia atunci se desăvârşeşte în inima omului Liturghia, deşi el merge la Liturghie şi până atunci. Aceasta, pentru că înţelesul Tainei lui Hristos vine liturgic, adică vine acolo unde slujeşte Duhul lui Hristos.

Or, în Filocalie, de exemplu, când ţi se vorbeşte despre rugăciune, de fapt eşti condus la Sf. Liturghie. La început, participi la Liturghie fascinat, chiar trăind. Adică simţi că te-ai odihnit, simţi că te-ai întâlnit cu Dumnezeu, dar tu nu ai încă un conţinut, adică credinţa ta este încă credinţa ta, nu-ţi vine încă credinţa lui Hristos, partea ta fiind doar o înţelegere, doar o primire.

P.O.: De fapt, conţinutul de credinţă se află, el însuşi, în Sf. Liturghie. Rugăciunea euharistică, aşa-zisa „anafora liturgică”, conţine în sine întreaga învăţătură de credinţă despre Dumnezeu şi despre întreaga iconomie divină - respectiv despre creaţie, despre pronia dumnezeiască, despre venirea Mântuitorului, încheindu-se cu anunţarea cshatologiei. Sfântul Irineu de Lyon spunea astfel că învăţătura noastră este Sf. Euharistie, iar Euharistia confirmă învăţătura noastră.

M.S.: Pentru mine, toată viaţa mea, inclusiv respiraţia şi gesturile fizice, fiziologice şi culturale sunt, de fapt, o liturghisire, un cult. Ceea ce s-a întâmplat la întâlnirea mea cu Sfânta Liturghie a fost o aşezare a tot ceea ce fusese cult, ritual, rânduiala în viaţa mea, a fost o convertire a ne- rânduielii, care nu era decât o căutare a unei rânduieli care să te convingă, să te convertească şi să te adune şi apoi o odihnă în această rânduială, o odihnă care abia începe ca lucrare. Imi amintesc şi văd limpede asta Ia fiecare împărtăşanie, căci acolo am auzit făgăduinţa aceasta (pentru prima oară, m-am împărtăşit la Paşti, Ia Liturghia învierii): „dă-nc nouă să ne împărtăşim mai cu adevărat”. Şi atunci am simţit că Sf. Liturghie şi Sf. Impărtăşanie sunt fără de sfârşit. De fapt, când am admirat o floare, când am luat o piatră care mi-a plăcut, mă împărtăşeam intr-un fel care cerea un alt fel de împărtăşire şi mai adevărat. Până acolo, însă, eu am fost trimisă înapoi, dacă vreţi, chiar de lucrarea harului - înapoi la pietre, înapoi la floare, înapoi la spicul de grâu, ca trimis al celui care a gustat până aici şi se pregăteşte pentru gustarea care deja este, într-un fel. Şi abia atunci conştientizezi că ceea ce ne lipseşte nouă este Liturghia întreagă.

Noi participăm la Sfânta Liturghie mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin complet, însă Liturghia este slujba, cuvântul, învăţătura, denumirea pe care o înveţi în Biserică, cântată frumos, intr-o frumuseţe mereu nouă şi mereu absolută, care-ţi confirmă că ceea ce ţi-a dat ţie Dumnezeu - credinţa Lui pe care ţi-a dat-o ţie când a lucrat harul - se revelează într-o înţelegere, într-o descoperire, dar nu ca ceva pe care-l afli acum, ci ca ceva care-ţi confirmă ceea ce, într-un fel, ştiai deja. Şi cum eu nu ştiam, am devenit conştientă de faptul că credinţa aceasta nu-i a mea, e a lui Hristos - şi ca putere, pentru că venea mintea intelectualului care spunea „Haida, de!

Cum poţi tu, deşteapta pământului, să mănânci pâine înmuiată în vin şi să zici că-i Dumnezeu? Inţeleg, înţeleg că zici că L-ai descoperit pe Hristos, sigur, e ceva cu totul şi cu totul special, dar, chiar aşa, să cazi în folclor...” Or, aici este credinţa lui Hristos. EI vine şi cheamă această uimire a raţiunii care zice „nu se poate!” El vine şi zice: „îţi explic, vino să vezi!” Nu zice „Taci, nu ai voie să vorbeşti, iţi stric credinţa”. Nu! Eu am făgăduinţa să respect tot ce-mi spune părintele, pentru că am vrut să fac ascultare, dar, în acelaşi timp, îmi chemam împotrivirea, raţiunea, argumentele: vino să vezi! Şi asta nu de prima dată, ci mi-am dat un termen. Imi amintesc că mi-am dat un termen de doi ani, cu toate că întâlnirea a avut loc mult mai devreme - nici nu se poate altfel ca să poţi să guşti şi să mărturiseşti un lucru.

Cam asta este întâlnirea cu credinţa. O primeşti ca dar, intr-un act liturgic, în care eşti cu gura căscata - şi la propriu şi la figurat. Eşti cu gura căscată de uimire şi de bucurie şi eşti cu gura căscată ca să-L poţi înghiţi pe Hristos euharistie, nu? Şi apoi, descoperi că L-ai primit şi, după asta, vin înţelesurile când citeşti din Sf. Scriptură, din Filocalie, dar mai ales când citeşti la strană sau asculţi ce se citeşte la strană, sau chiar şi acasă, ca pe vremea comunismului, când nu aveam unde să citesc şi mi-am luat cărţile bisericeşti şi le-am citit acasă, să înţeleg ce zice acolo. Imi-aduc aminte cum prima mea întâlnire cu Canonul Sf Andrei Criteanul a fost din carte, nu la biserică. Nu ştiam nici când e, nici cum e. Şi am luat acasă Triodul, şi am citit canonul, şi atunci l-am auzit pe omul acela de care mie îmi era dor, pe omul total, spunându-şi povestea. Spunându-şi pur şi simplu întâmplările, căderile, durerile, întrebările, care deodată erau ale mele. Asta este credinţa.

P.O.: Vorbiţi de omul total. De fapt, în Sfânta Liturghie avem acest om total, cu partea lui trupească, cu simţurile lui, cu trupul lui, care nu e nici pe departe fratele porc, aşa cum îl socotea un filosof, cu sufletul lui, cu spiritul lui - cu totul.

M.S.: Cu păcatele lui, cu neputinţele lui. Pentru că aici este, cred, marea piedică în calea convertirii omului: este acea ruşine care, în mod minunat, este ontologică, dar pe care noi nu ne-o asumăm. Ruşinea este un dar al lui Dumnezeu, un dar prin care tu te-asumi pe tine în focul ăsta arzător. Şi în clipa în care tu-ţi asumi asta, de-abia atunci conştientizezi că ţi-e sete - de cineva, de ceva, faţa de care ţi-e ruşine. Pentru că altfel te întrebi ce valori ma fac pe mine să-mi fie ruşine? Pentru că atunci când îmi zicea mama să-mi fie ruşine, ziceam „nu”. Nu-mi era ruşine atunci când mama considera că mie trebuie să-mi fie ruşine. De-abia în faţa lui Hristos, sau în Hristos mi-a fost ruşine si ruşinea asta a devenit nevoinţă, a deve- nir pocăinţă, dacă cuvântul nu-i prea mare, a devenit convertire. Asta ar trebui să descoperim: puterea mântuitoare a ruşinii asumate şi mărturisirea. Pentru că dacă mărturisirea se transformă într-o putere vrăjmaşă mie şi caut strategii de acoperire, de travestire, de supravieţuire...

P.O.: In prezent, sunteţi stareţa Mănăstirii Jitianu de lângă Craiova, unde aveţi mai multe măicuţe şi surori în ascultare. In multe din mănăstirile noastre se întâmplă deseori ca ascultarea să fie pusă deasupra participării la Sfânta Liturghie. Aş vrea să ne lămuriţi asupra raportului dintre vieţuirea obştii monahale şi participarea la Sfânta Liturghie şi care este rolul Sfintei Liturghii în contextul slujirii specifice monahale.

M.S.: Aşa cum spuneam adineaori că Liturghia e mai mult decât Sfânta Liturghie propriu-zisă, într-o mănăstire şi în Biserică, de fapt, viaţa întreagă este o liturghie. Vocaţia creştinului este aceea de a transforma viaţa în liturghie, în act liturgic, şi de a fi într-o permanentă împărtăşire cu Hristos. Dar felul în care ne împărtăşim este diferit. Nu poţi să te împărtăşeşti fără să te împărtăşeşti euharistie cu Hristos. Dar poţi să te împărtăşeşti o dată, cum a fost Sf. Maria Egipteanca, şi încă o dată la moarte. Eu vreau în fiecare Liturghie, pentru că asta-i neputinţa mea sau asta-i şansa sau oferta care mi s-a făcut mie. Intr-o mănăstire, dacă cositul fânului, dacă spălarea WC-ului, dacă faptul de a călca un cearşaf pentru un oaspete nu este act liturgic, atunci vom deveni schizofrenici. Dacă vom vâna Sfânta Liturghie doar ca slujbă, dacă vom număra de câte ori ne-ant împărtăşit, vom deveni vânători de Dumnezeu, vânători de Hristos.

Or, dacă noi trăim în comuniune, dacă suntem un organism, atunci totul e firesc pentru mine. Dacă nu mă duc la Sfânta Liturghie pentru că trebuie să prăjesc cartofii, că vine cineva la noi şi n-avem nimic de mâncare, scuză-mă, eu sunt la Sfânta Liturghie. Dar dacă nu mă duc pentru că mă plictisesc sau că nu mă lasă maica stareţă, ăsta e abuz. Abuzurile acestea se întâmplă ori de câte ori eu mă abuzez pe mine în duhovnicie, netrăind duhovniceşte dimensiunea mea de monah. Care e lucrarea în mănăstire, care e taina în mănăstire? Sfântul Siluan zice că monah este acela care se roagă pentru lumea întreagă. Pentru mine, monahismul este mărturisire a dreptei credinţe. Pentru mine, este extrem de important ca omul să descopere că poţi să mănânci, să te speli, să lucrezi să te închini, fără să drăcuieşti, fără să blestemi, fără să divorţezi, fără să omori şi poţi chiar să suferi fără metodele antihristice. Asta este mărturia noastră. Nu ca un spectacol, ci pur şi simplu ca existenţă în această lume. Fără să fii din lume, dar ca o dovadă că Dumnezeu a venit în această lume ca s-o sfinţească. Or, sfinţirea se face în Sfânta Liturghie, la sfintele ierurgii, unde se sfinţeşte apa - apă cu care sfinţesc grădina, apă cu care sfinţesc trupul când o beau - şi aşa mai departe. Dar dacă le separ, devin schizofrenic, o bucăţică sfântă şi cu restul...

Eu n-aş separa ascultarea de slujirea aproapelui. De fapt, nu există slujire a aproapelui pentru un monah. Monahul nu este chemat să-l slujească pe aproapele, el trebuie să se roage. Insă, dacă Biserica îi dă ascultarea să-l spele pentru că e nespălat, să-l întoarcă pe partea cealaltă pentru că e bolnav, să-l înmormânteze dacă n-are cine, să-i măture în casă dacă nu poate să măture, să-l înveţe să scrie dacă nu ştie să scrie, toate acestea fac parte din ascultarea aceea cu sens liturgic a slujirii lui Hristos. De fapt, este Liturghia lui Hristos din ţigănuşul acela sau din băbuţa aceea, din clasa acea de copii. Dacă nu privim aşa, devine faptă fără credinţă sau credinţă fără faptă, până la o dedublare, până la o schizofrenie.

P.O.: Aţi susţinut şi susţineţi în multe locuri din ţară şi străinătate conferinţe duhovniceşti. In ce raport se află acest act de a cuvânta către poporul lui Dumnezeu şi experienţa liturgică a sfinţiei voastre?

M.S.: Eu simt o uimire. Nu ştiu cum a început acest mod de slujire şi cum de continuă şi este agreat. Pe lângă formele de ascultare ca acelea din tipicul bisericesc, există această prezenţă vie a lui Hristos în lume prin Biserica sa şi aici ascultarea poate să capete nuanţe incredibile, până la încălcarea cuvântului Sfintei Scripturi: femeia să tacă în biserică. Şi Maica Siluana vorbeşte! Dar eu, dacă sunt în Biserică..., nu? Dar iată că Dumnezeu rânduieşte. Dacă Dumnezeu rânduieşte, iar eu am această rânduială, am binecuvântare, sunt trimisă, ea chiar intră intr-un firesc al slujirii în Biserică şi intră chiar în afirmarea acestei micimi, dacă vreţi. Pentru mine a fi monah înseamnă să te rogi. Faptul că eu sunt în autobuz, în avion, în amfiteatru, în puşcărie - rugăciunea mea e altfel decât dacă aş sta în chilie cu mătăniile în mână. Din punctul ăsta de vedere este o pierdere efectivă. Eu pot ajunge până la bucuria duhovnicească, dar uimirea pe care o ai atunci, eu n-o mai am. Pot să adorm de oboseală, să nu fac miezonoptica, lucruri care sunt foarte grave din punct de vedere al.... Şi dacă Biserica ar fi alcătuită din nişte indivizi, atunci viaţa mea ar fi o tragedie.

Dar noi suntem una! Eu, Siluana, am împlinit cumva dorul meu de rugăciune. Şi nădejdea mea este pentru puţinul meu de rugăciune, adică acel puţin al meu să fie darul meu, să fie bucuria mea, să fie realizarea mea. Şi asta ne ţine. Şi numai aşa putem să facem faţă unui eventual abuz în ascultare sau în distribuirea de ascultări, de sarcini (de ce să fiu eu stareţă?, de să nu fiu eu?). Când privim aşa, n-avem atâta bucurie, pentru că oriunde am fi, trebuie să zicem eu sunt de aici, nu sunt de colo. Dacă ne gândim că Hristos e capul şi pur şi simplu eu sunt degetul mic, acum sunt urechea, iată, am ajuns ochi, atunci este minunat! Dar până nu capeţi conştiinţa asta că tu eşti un mădular şi capul altcineva, n-ai cum să afli bucuria unei slujiri care, toată, este liturgică.

P.O.: Pe vremuri, ucenicii mergeau la părinţii lor duhovniceşti, călătorind zeci şi sute de kilometri, ca să le ceară un singur lucru: „părinte, spune-mi un cuvânt”. V-aş ruga şi eu, în încheierea dialogului nostru, să ne spuneţi un cuvânt, un cuvânt care să sintetizeze totul, întreaga teologie şi întrega experienţă duhovnicească a sfinţiei voastre.
M.S.: Cred că au venit vremuri în care duhovnicul sau omul lui Dumnezeu trebuie să alerge mii de kilometri, ca să găsească oameni cărora să le spună multe, multe cuvinte, iar aceia să tresară la unul, să tresară şi să-ţi caute cuvântul şi să li se facă poftă să-L mănânce şi să fie viu.

Picu Ocoleanu

Viata liturgica si ethos comunitar, Editura Mitropolia Olteniei
 

Pe aceeaşi temă

18 Mai 2017

Vizualizari: 1926

Voteaza:

IN BISERICA, VIATA INTREAGA ESTE O LITURGHIE 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE