Despre diferitele aspecte ale imaginatiei si ale luptei ascetice impotriva ei

Schita anterioara cu privire la „sfanta isihie" pe care staretul Siluan o iubea atat de mult ne-a condus la examinarea necesitatii luptei ascetice impotriva imaginatiei. Acest aspect anevoios al vietii duhovnicesti e atat de complex, incat explicatiile noastre nu pot fi exhaustive. Sarcina principala aici fiind expunerea unei experiente concrete, credem ca trebuie sa ne tinem de perspectivele care predomina pana in ziua de astazi printre ascetii Muntelui Athos, si pe care le impartasea si staretul Siluan. Vom lasa intentionat de-o parte teoriile psihologiei moderne si ne vom abtine de la a le critica sau a le confrunta cu punctul de vedere al ascezei ortodoxe; sa observam numai faptul ca ele nu concorda, dat fiind ca pleaca de la conceptii cosmologice si antropologice radical diferite.Staretul scrie: "Fratii mei, sa uitam pamantul si tot ceea ce poarta el, pentru ca ne imprastie de la vederea Sfintei Treimi, neapropiata mintii noastre, dar pe care sfintii in cer o vad prin Duhul Sfant.

Noi insa sa staruim in rugaciune fara cea mai mica inchipuire..."Facultatea imaginatiei e extrem de variata in manifestarile ei. Ascetul lupta in primul rand cu imaginatia legata de patimile trupesti. El stie ca fiecarei patimi ii corespunde o imagine proprie, tinand de lumea creata, pentru ca orice energie pur cosmica, desi limitata, tinde inevitabil sa imbrace o forma, o imagine. Pentru motivele mai sus aratate, energia unei dorinte trezite de imaginile pasionale nu dobandeste forta necesara pentru a declansa pacatul, decat daca imaginea primita in interior atrage la ea atentia mintii. Daca, din contra, mintea refuza imaginea oferita, patima nu se poate dezvolta si astfel, mai devreme sau mai tarziu, sfarseste prin a se stinge. Asadar, atunci cand se iveste dorinta trupeasca, chiar daca ea e normala din punct de vedere fiziologic, ascetul isi pastreaza mintea la adapost de orice imagine exterioara pe care i-o propune aceasta patima; imaginea nefiind primita de el, patima, neputincioasa in a-si dezvolta lucrarea, nu va putea in cele din urma decat sa moara.

Vedem aici un aspect nou, prin care mintea, facultate prin excelenta activa, se opune fluctuatiilor mentale ale ratiunii distinctive, si anume atentia. O asemenea „pazire" a mintii de orice imagine patimasa explica posibilitatea, chiar si pentru un om viguros, de a ramane feciorelnic intreaga sa viata, asa cum atesta o experienta ascetica milenara confirmata de exemplul staretului. Daca, in schimb, mintea primeste cu desfatare imaginea patimii, lucrarea acesteia din urma va putea supune unei constrangeri tiranice chiar si un trup epuizat, bolnav si neputincios. Ura - pentru a lua un alt caz - imbraca deopotriva o imagine proprie, de exemplu, o forma mai mult sau mai putin distincta de razbunare. Cata vreme mintea evita sa „consimta", patima piere de la sine; daca, din contra, se uneste cu imaginea, violenta patimii creste pe masura acestei contopiri si poate merge pana la obsesie, ba chiar pana la nebunie.

O alta forma de imaginatie impotriva careia ascetul lupta de obicei este reveria sau visarea cu ochii deschisi. Omul ce se departeaza de ordinea reala a lucrurilor nu se poate instala decat intr-o lume imaginara, unde realitatea concreta nu este depasita, ci deformata. Intr-adevar, imaginatia fiind incapabila de a crea „din nimic" adica din ceea ce nu exista si nu preexista nicidecum, roadele ei nu pot fi cu totul straine de lumea ce ne inconjoara si a carei realitate ne este „data". Cu alte cuvinte, elementele lor vor fi in mod inevitabil imprumutate din lumea concreta, fapt care are loc in vise si, de aceea, lumea viselor e relativ accesibila. Un om sarman care-si inchipuie ca e rege, profet sau un mare savant participa intr-un anume fel la aceste realitati, si istoria mentioneaza cazurile unor persoane care, desi ocupau ultimele trepte ale ierarhiei sociale, au ajuns ulterior imparati.

Nu acest lucru se intampla insa de obicei cu „visatorii".A medita, de exemplu, la solutionarea unei probleme tehnice si a cauta realizarea practica a cutarei sau cutarei idei pune deopotriva in lucrare imaginatia unita cu memoria. Acest gen de activitate intelectuala sprijinita pe imaginatie joaca un mare rol in cultura si favorizeaza dezvoltarea civilizatiei umane. In aspiratia sa spre rugaciunea curata, ascetul insa tinde sa opuna un refuz interior oricarei agoniseli nu doar materiale, dar si intelectuale, pentru ca imaginatia, chiar sub formele ei superioare, sa nu-l impiedice de-a "darui lui Dumnezeu intaiul sau gand si intaia sa putere", adica de a se concentra in intregime in Dumnezeu.Vom mentiona, in sfarsit, un ultim demers interior legat de imaginatie, adica incercarile de a patrunde in mod intelectual misterele existentei si de a ajunge astfel ia cunoasterea Fiintei divine.

Tentativele de acest gen comporta inevitabil o activitate imaginativa; ea apare in iluzia unei „creatii" de ordin teologic sau filozofic. in aspiratia sa spre rugaciunea curata, ascetul isihast lupta cu hotarare impotriva acestui elan „creator", impotriva acestei ispite a omului de a se aseza in locul, in punctul de vedere al lui Dumnezeu, pentru ca distinge aici un proces opus ordinii reale a existentei, un fel contrafacere a iconomiei divine, in care omul ajunge sa-L „creeze" pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea sa.Lucrurile spuse mai sus vor provoca, fara indoiala, multe obiectii, asupra carora nu ne putem insa opri aici, dat fiind ca aici dorim sa descriem doar fundamentele isihasmului. Pentru ascet, constiinta ca Dumnezeu ne-a creat din nimic e un punct de plecare si nu o posibilitate ce ar trebui elucidata; el exclude deci din capul locului ideea „ontologista" de a concepe pe Dumnezeu plecand de la nimic si de „retrasa" teogonia sau nasterea Lui; isi interzice de a precede cu mintea pe Cel ce precede oricarei minti; si pentru a se abtine de la a „recrea" metafizic creatia, rugaciunea sa nefiind orientata dinspre nimic spre creat, ci dinspre creat spre Necreat, e tot mai dezbracata de orice imagini.

E adevarat ca, pogorandu-se asupra rugatorului si dandu-i sa suste apropierea de Dumnezeu, harul dumnezeiesc poate sa faca sa se intrevada printr-o imagine pe Cel mai presus le orice imagine; aceste imagini - care nu sunt „inventate" le ascet (sau profet), ci sunt intotdeauna „date" si „primite" de sus - mistuie patimile sale si le sfintesc, dar ascetul nu trebuie niciodata sa le socoteasca drept incununarea Revelatiei; acest lucru ar insemna a transforma pogoramantul Celui Preainalt intr-un obstacol de netrecut fata de cunoasterea mai desavarsita a lui Dumnezeu.In vreme ce gandirea creatoare a lui Dumnezeu se actualizeaza si obiectiveaza in lume, miscarea libera a creaturii armeaza calea inversa: lasa lucrurile create si cauta pe Dumnezeu in El insusi, scopul sau ultim. Lumea nu-si este suficienta ei insesi; n-a fost creata pentru ea insasi, ci pentru transfigurarea finala si indumnezeirea creaturii prin cunoasterea Creatorului (In 17, 3).

Indemnand ratiunea sa reduca creatia la o cauza necesara, dorinta de a explica misterul existentei o poate face oarba la bunatatea covarsitoare a lui Dumnezeu in calitate de Cauza a creatiei. Credem, de exemplu, ca putem intemeia creatia pe necesitatea intruparii Logosului divin. Or intruparea Logosului nu e nicidecum indispensabila pentru Logosul insusi (ca Fiu in cele dumnezeiesti), astfel incat creatia nu se explica nicidecum ca o conditie preliminara a intruparii. Creatia si intruparea se desfasoara si una si alta in mod liber, deci independent una de alta, purcezand din aceeasi Iubire suverana, ireductibila la principiul logic al ratiunii suficiente.Pogoramantul Logosului nu e un indiciu al valorii intrinseci, a lumii; pentru a intrevedea scopul si sensul acestui pogoramant, el trebuie cautat si descoperit in insusi Nu-mele pe care si l-a dat Dumnezeu Cuvantul intrupat in chip smerit: Iisus-Mantuitorul; „si ii vei pune numele lisus, caci El va mantui pe poporul Sau din pacatele Sale" (Mt 1, 21).Dumnezeu nu este o lume ideala in sensul „lumii ideilor"; e infinit mai mult decat „substratul inteligibil" al existentei empirice; „ideea divina a lumii" nu e coextensibila lui Dumnezeu si Dumnezeu n-a avut nevoie de a actualiza lumea pentru a-Si „incheia" desavarsirea.

Opinia contrara pacatuieste prin antropomorfism. Intr-adevar, orientata spre lume, ideea omului cauta in „creatiile" sale propria sa realizare, „intruparea" sa, fara de care dezvoltarea ei ar ramane neincheiata. Dar in lumea divina, intruparea lui Dumnezeu Cuvantul nu este incununarea unui proces teogonic, incheierea unei dezvoltari situate in sanul Divinitatii insesi si, in acest sens, necesara pentru Dumnezeu in vederea atingerii plinatatii propriei Sale existente. Nu, in Dumnezeu desavarsirea exclude orice lupta si orice tragedie intradivina. Dumnezeu nu este „dincolo de bine si de rau", caci e Lumina in care nu este intuneric.Acesta este, pe scurt, temeiul dogmatic al rugaciunii isihaste. Aceasta rugaciune nu este nici creatie artistica, nici travaliu stiintific, nici cautare filozofica, nici meditatie religioasa, nici reflectie teologica. Adevarata viata duhovniceasca nu sta nici in satisfacerea tendintelor noastre individuale permitandu-le dezvoltarea lor in ordinea emotionala sau vizuala, cum o fac artele. Printre diferitele aspecte ale activitatii "imaginatiei" pe care le-am enumerat, unele sunt mai nobile decat altele; altfel spus, e posibila o clasificare ierarhica dupa originea si scopul lor; toate acestea insa apartin unei sfere ce trebuie depasita pentru ca mintea sa poata ajunge la rugaciunea desavarsita, la „teologia" adevarata, la viata in Duhul lui Dumnezeu.In urcusul creatului spre Necreat, ascetul nu neaga realitatea, nici valoarea creatiei, numai ca nu se opreste la ea: evitand sa o imagineze sau sa o conceptuaiizeze, el nu o „absolutizeaza" niciodata.

Dumnezeu n-a creat lumea pentru a trai prin viata creaturii Sale, ci pentru a-l asocia pe om la existenta Sa divina. Astfel, atunci cand omul nu atinge indumnezeirea - irealizabila fara concursul sau - insusi sensul existentei sale dispare. Atunci insa cand sufletul, constient de vocatia sa divina, contempla opera Creatorului care-l indumnezeieste e cuprins de o admiratie care-i da un sens extrem de realist al lucrurilor create; aceasta admiratie e cu atat mai adanca si mai realista, cu cat sufletul se desprinde de creatura ca atare, pentru a-L putea intalni pe Dumnezeu Creatorul intr-o rugaciune fata catre Fata.Aceasta detasare nu se intemeiaza pe irealitatea creatului; spre deosebire de anumiti asceti straini de traditia noastra, asceza isihasta nu socoteste iluzorie - drept un simplu miraj - existenta la care renunta. Detasarea isihastului nu este nici un zbor spre sferele pur inteligibile si dezintrupate, fiindca, mai devreme sau mai tarziu, o astfel de atitudine se revarsa din nou intr-o lume imaginara. Nu, aceasta detasare provine din atractia pe care ne face sa o simtim pentru El Dumnezeul Cel Viu, din iubirea noastra pentru Creatorul nostru, iubire ce tasneste din chemarea noastra de a vietui in Cel ce singur este Scop si Valoare in sine, si al Carui chip suntem.Un credincios smerit si simplu se elibereaza de puterea imaginatiei printr-o nazuinta totala de a vietui potrivit voii lui Dumnezeu.

Acest lucru e in acelasi timp atat de simplu si atat de „ascuns de cei intelepti si priceputi", incat comunicarea lui prin cuvant e cu neputinta. In aceasta cautare a vointei divine sta „renuntarea" la lume. Sufletul poate trai cu Dumnezeu, potrivit lui Dumnezeu si nu „dupa bunul sau plac", si acest lucru e cu putinta doar printr-o tagaduire radicala a voii proprii si a facultatilor sale imaginative; incapabile de a produce din neant o existenta reala, acestea sunt mai degraba „intunericul din afara".Lumea vointei si imaginatiei e o lume de „miraje" comune oamenilor si demonilor; imaginatia ca atare poate deveni un vehicul al energiei demonice. Imaginile demonice, ca si imaginile concepute de catre om, pot dobandi o putere considerabila; nu ca ar fi reale in sensul ultim al cuvantului, asa cum e reala puterea divina ce creeaza din nimic, dar ele devin astfel in masura in care vointa omului se pleaca inaintea lor, si numai atunci cand omul se lasa biruit, vointa sa se modeleaza potrivit acestor imagini iar ele o subjuga aievea. Dar cainta ne elibereaza de sub puterea patimilor si imaginatiei, iar crestinul astfel eliberat de Domnul isi rade de puterea imaginilor.Puterea raului cosmic asupra omului e atat de intensa, incat nici unul din fiii lui Adam nu-l poate birui fara Hristos, fara Iisus-Mantuitorul, in sensul propriu si unic al aces-tui Nume. Aceasta e credinta ascetului ortodox; astfel, in insasi sanul linistirii mintii, rugaciunea sa consta dintr-o chemare neintrerupta a Numelui lui lisus - e „rugaciunea lui lisus".Staretul reducea la patru forme indicate mai sus diferitele manifestari ale imaginatiei, ceea ce ii ingaduia sa exprime insasi esenta luptei de care este vorba. Intaia forma priveste lupta in general impotriva oricarei patimi.

A doua e proprie celor ce practica primul mod al rugaciunii sau „meditatia vizuala"; omul se sileste sa-si evoce imagini vizuale ale vietii lui Hristos sau alte subiecte sfinte. La aceasta „vizualizare" recurg, de obicei, incepatorii sau ascetii lipsiti de experienta. In aceasta rugaciune „imaginati-va" mintea nu e cuprinsa in inima; in loc de a inainta pana la trezvia launtrica, omul se opreste la aspectul vizual al imaginilor, considerate divine; de aici rezulta o stare de excitatie psihica; daca aceasta concentrare e prea intensa, aceasta stare se poate traduce printr-un extaz patologic. Omul se bucura de „realizarile" sale, se leaga de asemenea stari, le cultiva, le considera „duhovnicesti", harismatice, si atat de sublime incat se crede sfant si vrednic de contemplarea tainelor duhovnicesti. In realitate insa, aceste stari produc halucinatii, si daca nu cade intr-o maladie psihica evidenta, el ramane cel putin in inselaciune si isi petrece viata intr-o lume de fantasme sau inchipuiri fantasmagorice.Cat priveste cea de a treia si a patra forma de imaginatie, ele isi au sediul in insusi fundamentul intregii culturi rationaliste; unui om invatat ii e deosebit de greu sa re-nunte la aceasta din urma fiindca in aceasta cultura el vede bogatia sa spirituala, abandonarea ei fiind pentru el adeseori mai anevoioasa decat cea a bunurilor materiale. In aceasta privinta am putut observa un fenomen vrednic de remarcat: adeseori se intampla sa vedem asceti de obarsie simpla si lipsiti de cultura ridicandu-se la o stare de curatie superioara celei pe care o ating intelectualii, inclinati sa se fixeze in cel de-al doilea mod de rugaciune.Persoanele profund religioase si cu inclinatii ascetice disting rapid in cea de-a treia forma de imaginatie o orientare spre pamant; incompatibilitatea ei cu rugaciunea fiindu-le evidenta, lupta cu ea in ceasul rugaciunii se simplifica. Cu totul altfel stau lucrurile cu cea de-a patra forma, adeseori atat de subtila, incat pare a fi viata in Dumnezeu. Importanta sa exceptionala in asceza ne obliga sa ne oprim asupra ei. Imaginatia visatoare predomina la cei ce se roaga potrivit primului mod; ispita de a risipi tainele prin intelegere ameninta pe cei ce se roaga potrivit celui de-al doilea mod. Viata lor se concentreaza in creier; fiind unita cu inima, mintea lor tinde in mod constant ca in aspiratia ei de a cuprinde si ingloba totul, sa se avante spre in afara.

Inzestrati cu o anume experienta duhovniceasca, autentica dar inca insuficienta, ei isi inchipuie ca umplu lipsurile cu „mintea lor"; in ioc de a lasa harul sa le lumineze mintea, efortul de a clarifica intelectual tainele Fiintei dumnezeiesti ii face sa cada in mod inevitabil in eroarea ce consta din a concepe dupa chipul mintii pe Cei dupa al Carui chip a fost creata mintea. „Conceptualizarea" lui Dumnezeu inseamna rasturnarea ierarhiei adevarate a existentei, subordonand Necreatul creatului, Prototipul chipului; inseamna a introduce chipul in Prototip si, mai devreme sau mai tarziu, a-l substitui Prototipului, reducand Fiinta dumnezeiasca la dimensiunile asemanarii Ei create. Sfera „inteligibila" in care se misca le da asupra altora o superioritate aparenta, ceea ce le exalta in chip primejdios increderea in ei insisi.Sfarsitul caracteristic al celui de-al doilea mod de rugaciune este intelectualismul. Teologul intelectualist procedeaza asemenea unui arhitect care proiecteaza constructia unui palat sau a unui templu: ca materiale de constructie el utilizeaza notiuni empirice si metafizice si se ingrijeste mai putin de conformitatea edificiului sau ideal cu ordinea reala a lucrurilor, cat de maretia si armonia ei logica.Poate parea ciudat ca multi oameni mari n-au putut rezista unei ispite in fond atat de naive, si a carei sursa ascunsa nu e alta decat mandria. Oamenii se leaga adeseori de roadele mintii lor ca o mama de copilul ei. Intelectualul isi iubeste creatia ca pe sine insusi, se identifica cu ea, marginindu-se la cercul ei. Interventia umana nu mai are atunci nici un efect; daca omul nu renunta el insusi la pretinsa sa bogatie, nu va ajunge nici la rugaciunea curata, nici la adevarata contemplatie.Cei care se roaga potrivit celui de-al treilea mod cunosc cu totii dificultatea unei asemenea renuntari. Biruinta asupra gandirii discursive e dovada unei sensibilitati duhovnicesti, dar nu atesta inca „adevarata credinta".

Dincolo de domeniul rational sau mental se situeaza domeniul intuitilor intelectuale; desi e supramental, acest domeniu nu depaseste insa planul existentei create.Intelegerea relativitatii legilor ratiunii omenesti si imposibilitatea de a inchide intreaga existenta in cercurile de otel ale concluziilor logice poate deschide cu siguranta ori-zonturi contemplative, dar obiectul acestei contemplatii intelectuale nu e inca frumusetea a ceea ce a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu. Cei ce patrund astfel pentru intaia oara in taramul „tacerii" mintii incearca un anume freamat mistic si, simtindu-se ca „rapiti" dincolo de planul existentei create, iau cu usurinta acest „extaz intelectual" drept o experienta a comuniunii cu Necreatul, in timp ce, in realitate, raman in limitele naturii create. in asemenea stari, constiinta depaseste frontierele timpului si ale spatiului si astfel crede ca intrevede intelepciunea vesnica. Aceasta experienta a hotarelor mintii, oricare ar fi interpretarea dogmatica ce i s-ar da, are un caracter „panteist".Ajungand la „hotarele dintre lumina si intuneric" (Iov 26,10), omul contempla in realitate adancurile si frumusetea propriei sale minti, pe care multi filozofi au identificat-o cu Fiinta divina. Contempla o lumina, desigur, dar nu "Adevarata Lumina" in care „nu este intuneric"; fiind naturala, lumina mintii ramane intuneric in raport cu Lumina necreata: e noaptea despuierii si abstractiei, in care Dumnezeu nu este; ei i s-ar putea aplica cuvintele Domnului: „Baga de seama ca lumina care e in tine sa nu fie intuneric" (Lc 11, 35). intaia „catastrofa" cosmica si metaistorica, caderea lui Lucifer, n-a fost oare tocmai consecinta contemplatiei iubitoare a frumusetii angelice proprii, arhe-tip cosmic al oricarei autoindumnezeiri?Cine a zabovit in aceste locuri duhovnicesti se va intreba poate cu spaima: „Dar atunci, unde e garantia adevaratei uniri cu Dumnezeu?

Cum sa ne dam seama ca nu e vorba de o experienta situata in planul imaginatiei, al filozofiei sau panteismului?" Fericitul staret Siluan afirma categoric ca singurul criteriu, in ordinea supusa controlului nostru logic, nu e altul decat iubirea de vrajmasi. El spunea: „Domnul e smerit si bland. El iubeste faptura Sa; unde e Duhul Domnului, acolo domneste negresit smerita iubire de vrajmasi si rugaciunea pentru lume. Daca n-ai aceasta iubire, cere-o si Domnul Care a spus: «Cere-ti si vi se va da, cautati si veti gasi» (Mt 7, 7), ti-o va da."Sa nu minimalizam deloc acest indiciu „psihologic", fiindca e vorba de o stare psihica ce rezulta nemijlocit din lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu-Mantuitorul mantuie catre Dumnezeu nu numai a mintii, ci, in acelasi timp, si a sufletului si, din aproape in aproape, a trupului insusi. Nu fac aici altceva decat sa ating in mod superficial pro-blemele seculare cele mai complexe ale existentei spirituale a omului. Departe de mine pretentia de a le rezolva dialectic. Daca mi-as fi propus aceasta sarcina, ar fi fost indispensabil sa studiem numeroase exemple de contemplativi din Orient si Occident, dar aceasta sarcina o lasam pe seama celor chemati sa i se consacre. In ce ma priveste, socotesc irealizabila epuizarea dialectica a diferitelor moduri ale contemplatiei, si raman convins ca singura cale ce duce la cunoasterea adevarului e credinta si experienta vie, aceasta cale fiind cea a existentei insasi. Vreau totusi sa precizez in aceasta privinta ca experienta de care vorbesc nu depinde de vointa omului; ea vine de sus ca un dar gratuit al iubirii lui Dumnezeu, in timp ce experientele de ordin pur intelectual depind de atitudinile intelectuale ale omului si de vointa sa de a le actualiza. Experienta crestina a comuniunii supranaturale cu Dumnezeu depinde in chip esential de vointa Altuia si se distinge de caile intelectuale prin aceea ca e intotdeauna traita ca un har.Viata crestina e acordul intre doua vointe: cea necreata a lui Dumnezeu si cea creata a omului. Dumnezeu Se poate arata oricarui om pe toate caile, in orice clipa si in toate locurile spirituale si fizice; dar, fiind El insusi mai presus de orice constrangere, nu violeaza niciodata libertatea chipului Sau. Dumnezeu nu ne impiedica sa ramanem la acest chip, cum nu ne impiedica nici sa ne identificam cu Obarsia lui divina.

Pretinzand ca a atins astfel culmile contemplatiei, omul se inchide insa lucrarii harului dumnezeiesc. Comuniunea cu Dumnezeu se realizeaza pe caile rugaciunii, si despre rugaciune vorbim aici. Daca, totusi, facem o digresiune in domeniul dialecticii, nu o facem pentru ca am cauta sa convingem prin ea pe cineva, ci pentru a arata ca domeniul conditiei umane e si el strabatut de caile rugaciunii. Orice incercare de a explicita dialectic experienta duhovniceasca risca sa se loveasca de obiectiile cele mai diferite. Aceasta posibilitate provine din aceea ca, in sfera ideala a viziunii sale despre lume, fiecare dintre noi e liber sa-si stabileasca orice fel de ierarhie a valorilor. Continuand consideratiile despre rugaciune, voi incerca sa descriu schematic una din luptele cele mai anevoioase pe care ascetul le intalneste pe calea sa: trecerea de la cel de-al doilea mod la cel de-al treilea mod al rugaciunii, sau lupta impotriva imaginatiei intelectuale. Studiindu-se cu atentie, omul descopera ca gandirea sa rationala are o proprietate psihologica care ar putea fi definita drept certitudinea imanenta a gandirii noastre sau, cu alte cuvinte, drept o evidenta subiectiva a corectitudinii deductiilor noastre logice. Exista o anume forta constrangatoare in demonstratiile ratiunii, in dovezile ei. E nevoie de o mare cultura pentru a discerne aceasta ciudata amagire; pentru eliberarea de sub stapanirea ei, e indispensabila insa o profunda experienta duhovniceasca.Depistarea acestei amagiri e posibila prin analiza atenta a legilor ce guverneaza mecanismul gandirii noastre: legea identitatii si legea ratiunii suficiente. Legea identitatii (sau noncontradictiei) reprezinta elementul static al gandirii noastre, punctul ei de sprijin imobil, lipsit de viata tocmai din pricina acestei mobilitati. Legea ratiunii suficiente (sau a cauzei necesare) reprezinta momentul dinamic al gandirii noastre; experienta seculara demonstreaza cu prisosinta extrema lui relativitate. Judecata asupra ratiunii suficiente e intotdeauna subiectiva: ceea ce pare suficient unei persoane poate sa nu para alteia. Or, privind lucrurile mai indeaproape, ne dam seama ca in realitate ratiunea nu e niciodata perfect suficienta.Cat priveste ascetul ortodox, el descopera relativitatea mintii noastre printr-un alt mijloc, asa cum rezolva intr-un mod diferit toate problemele existentei noastre, cu alte cuvinte prin intermediul credintei si al rugaciunii. El nu se increde in sine insusi, crede in Altcineva decat in el - in Dumnezeul Atotputernic. Nu primeste drept masura infaili-bila, drept canon al adevarului, decat poruncile lui Hristos, a caror caracteristica proprie numai lor e de a fi in acelasi timp un criteriu doctrinar si un izvor de viata dumnezeiasca. Aceasta credinta il face sa supuna toate judecatile sale Judecatii lui Dumnezeu, Singurul echitabil si singurul „ultim". Oricat de neinsemnate ar fi, orice act, orice cuvant, orice miscare neexprimata a gandirii si sentimentului, toate „compar" inaintea cuvantului lui Hristos.Cand harul Duhului Sfant ne umple si devine o putere lucratoare inauntrul nostru, imboldurile sufletului nostru se apropie firesc de desavarsirea poruncilor.

Dar in ceasurile de indepartare, de parasire de catre Dumnezeu, cand lumina dumnezeiasca e inlocuita de apasatorul intuneric al revoltei patimilor, totul se schimba si face loc unei lupte launtrice.Luptele duhovnicesti sunt extrem de variate; cea mai profunda si mai anevoioasa e lupta impotriva mandriei. Mandria e vrajmasa legii dumnezeiesti. Falsificand ordinea divina a existentei, ea nu aduce pretutindeni decat dezintegrare si moarte. Ea se manifesta si in trup, dar taramul ei privilegiat sunt planurile intelectual si duhovnicesc. Ea urmareste sa despiritualizeze mintea, care e organul prin excelenta al judecatilor noastre, indemnand-o sa indeparteze ca fiind contradictorie porunca lui Hristos: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Mt 7,1). Ne insinueaza ca, fiind privilegiul distinctiv al omului, facultatea noastra de judecata nu e chemata sa moara o data cu celelalte facultati psihice sau fizice, ci sa biruie si sa stapaneasca lumea. Mandria intelectuala poate ajunge la afirmatii cum e ur matoarea, pe care n-o inventam, si in care strabate intreaga mahnire a ciudei sale: „Daca Dumnezeu exista, cum pot admite ca nu eu sunt acest Dumnezeu?" Sau: „Am scrutat totul si n-am gasit lucru mai mare decat mine insumi, prin urmare eu sunt Dumnezeu".

Propriu mandriei intelectuale e sa faca mintea oarba la ceea ce o depaseste, facand-o sa se confunde cu principiul divin. E limita extrema a „imaginatiei intelectuale" si, in acelasi timp, caderea in intunericul cel mai adanc. Unii favorizeaza aceste pretentii, admitandu-le ca adevarate si se avanta in aceasta perspectiva spirituala; ascetul ortodox insa se lupta cu ele. Aceasta lupta arata interventia unor forte straine; ea poate atinge o intensitate extrema, devenind tragica. Biruinta depinde de credinta ascetu-lui „ca oricine e nascut din Dumnezeu biruieste lumea, si aceasta este biruinta care a biruit lumea: credinta noastra" (i In 5,4).Pentru a birui pe vrajmasul, monahul evita sa se instaleze intr-o locuinta confortabila; in tacerea noptii, departe de lume, nevazut si neauzit de nimeni, el se inchina inaintea lui Dumnezeu varsand lacrimi din belsug si spune ca si vamesul: „Dumnezeule, miluieste-ma!" (Le 18,13) sau ca Sfantul Apostol Petru: „Doamne, mantuieste-ma!" (Mt 14, 30). Vede cu mintea adancul „intunericului din afara", de aceea rugaciunea sa e fierbinte. Cuvantul e neputincios in a zugravi taina acestei vederi si intensitatea luptei care poate dura ani intregi, cata vreme Lumina dumnezeiasca nu vine sa descopere rautatea judecatilor noastre si sa introduca sufletul in maretia nemasurata a adevaratei Vieti.In mai multe randuri am vorbit cu staretul despre aceste lucruri.

El spunea ca pricina luptei nu sta in ratiunea ca atare, ci in trufia mintii noastre, care ridica mintea impo-triva lui Dumnezeu. Mandria amplifica imaginatia, smerenia o face sa inceteze. Mandria se ingamfa creandu-si lumea proprie, smerenia primeste viata care vine de la Dumnezeu.Ani indelungati de aspra lupta l-au facut pe staret sa castige puterea de a-si pastra mintea neincetat in Dumnezeu si de a izgoni orice gand. Trecuse prin suferinte anevoioase, dar cand l-am cunoscut, o mare pace domnea in sufletul sau. isi evoca trecutul in cuvinte foarte simple: „Mintea lupta cu mintea... Mintea noastra cu mintea vrajmasului... Mandria unita cu inchipuirea l-a facut pe vrajmasul sa cada, si el vrea sa ne tarasca si pe noi in aceeasi cadere... Domnul il face pe slujitorul Sau sa lupte si-lpriveste luptandu-se, asa cum il privea pe Sfantul Antonie cel Mare (+356) luptandu-se cu demonii... Va aduceti fara indoiala aminte ca in istoria vietii lui se spune ca s-a salasluit intr-un mormant unde demonii atat l-au batut, incat si-a pierdut cunostinta; prietenul sau care slujea l-a dus la biserica din sat. Noaptea urmatoare, venindu-si in fire, Sfantul Antonie l-a rugat pe prietenul sau sa-l duca din nou in mormant. Bolnav si neputandu-se tine pe picioare, el se ruga intins pe un culcus. Dupa rugaciune, demonii si-au innoit atacurile; iar cand, chinuit, si-a inaltat ochii si a vazut lumina, a recunoscut in ea venirea Domnului si a strigat: «Unde erai, milostive lisuse, cand vrajmasii ma chinuiau?» Hristos a raspuns: «Aici eram, Antonie, privind la lupta ta.» Nu trebuie, asadar, sa uitam niciodata ca Dumnezeu vede lupta noastra cu vrajmasul, de aceea nu se cade sa ne infricosam nici atunci cand iadul intreg ne-ar asalta; nu trebuie sa ne pierdem niciodata curajul.""Sfintii au invatat sa lupte cu vrajmasul; cunoscand viclenia cu care lucreaza prin ganduri, ei le-au respins toata viata lor.

La prima vedere gandul nu pare rau; dar putin cate putin el reuseste sa desfaca mintea de la rugaciune si sfarseste prin a semana in ea tulburarea; de aceea e neaparat necesar sa respingem toate gandurile, chiar daca par bune, si sa adunam in Dumnezeu numai o minte curata... Daca se iveste un gand, nu trebuie sa ne tulburam, ci sa staruim in rugaciune... Nu trebuie sa ne inspaimantam, caci vrajmasilor le place tulburarea noastra... Rugati-va, si gandul se va departa de la sine... Aceasta e calea sfintilor." In ochii staretului, mandria e caracterizata de pretentii nemarginite. Scrierile sale cuprind urmatoarea parabola: „ intr-o zi, aflat pe urmele unui animal, un vanator caruia ii placea sa strabata padurile si campiile in cautarea vanatului a urcat un munte inalt; ostenit s-a asezat pe o stanca. Vazand in cer zborul unei pasari ce se indrepta de pe un varf pe altul, a inceput sa gandeasca: «De ce n-a dat Dumnezeu omului aripi ca sa zboare?» in aceeasi clipa a trecut pe langa el un pustnic smerit care, ghicind in gandurile vanatorului, i-a zis: «Gandesti ca Dumnezeu nu ti-a dat aripi; daca ti-ar fi dat insa n-ai fi fost multumit si ai fi spus: Aripile mele sunt slabe, nu pot urca la cer ca sa vad ce este in el! Daca ai fi primit aripi indeajuns de puternice pentru a te duce in cer, te-ai fi plans si atunci si ai fi zis: Nu inteleg ce se petrece aici! Daca ai fost inzestrat cu o minte in stare sa priceapa ce se petrece acolo, ai fi fost nemultumit si ai fi spus: De ce nu sunt un inger? Ajuns un inger, ai fi cerut nemultumit: De ce nu sunt un heruvim? Heruvim fiind, ai fi spus: De ce Dumnezeu nu mi-a incredintat stapanirea cerului? Stapanind asupra cerului, n-ai fi fost nici acum multumit si, in neobrazarea ta, ai fi cerut tot mai mult.

Asa ca de ce nu te multumesti cu ce ti s-a dat? Fii smerit si vei trai cu Dumnezeu.» Vanatorul a inteles ca pustnicul spunea adevarul si a multumit lui Dumnezeu pentru ca i l-a trimis pe acest monah care l-a luminat descoperindu-i calea smereniei."Staretul amintea cu insistenta ca pe calea smereniei Sfintii Parinti nazuiau sa-si curete mintea de orice inchipuire a imaginatiei: "Sfintii spuneau fiecare: «Sunt vrednic de iad». Si aceasta in ciuda minunilor pe care le savarseau. Stiau din experienta ca daca omul se osandeste la iad, nadajduind insa in milostivirea dumnezeiasca, puterea lui Dumnezeu ii umplea: Duhul Sfant marturisea mantuirea lor. Osandit, sufletul se smereste; smerit, se elibereaza de orice gand si sta inaintea lui Dumnezeu cu minte curata. Aceasta e intelepciunea duhovniceasca."Omul sfredeleste pamantul pentru a extrage din el petrol, si isi atinge astfel scopul. Omul sondeaza cerul si atomul cu mintea pentru a rapi focul dumnezeiesc, dar Dumnezeu ii leapada din pricina mandriei lui. Contemplatiile dumnezeiesti sunt date omului nu atunci cand se straduieste sa le caute pentru sine insusi, ci cand sufletul pogoara in iadul caintei si-si da seama ca se afla mai prejos decat orice creatura.

Cat despre contemplatiile ce decurg dintr-o anume constrangere impusa mintii, ele nu sunt adevarate, ci aparente. Cand aceste pretinse contemplatii sunt luate drept autentice, in suflet se produce o stare care face dificila insasi posibilitatea unei interventii a harului si, prin urmare, a adevaratei contemplatii.Contemplatia data de har descopera realitati ce depasesc in bogatie imaginatia cea mai bogata, cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: "Cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Domnul celor ce-L iubesc pe El" (I Co 2,9). Cand, asemenea Apostolilor, omul e inaltat prin har pana la vederea Luminii vesnice, el nu se dedica mai apoi unei teologii speculative, ci „povesteste" ce a vazut si a auzit. Adevarata teologie nu e presupunere, postulat, deductie, nici rezultatul unor cercetari oarecare, ci relatarea realitatii la care omul a avut acces prin lucrarea Duhului Sfant. Uneori cuvantul curge ca un izvor, alteori ii este greu sa gaseasca notiunile si expresiile potrivite pentru a comunica lucruri mai presus de orice notiune si orice imagine pamanteasca. Totusi, in ciuda acestor dificultati si a diversitatii inevitabile a traducerii in cuvinte omenesti, cunoscatorul va sti sa recunoasca si sa distinga, oricare ar fi invesmantarea in cuvinte, o contemplatie adevarata de o perspectiva, fie ea si geniala, ivita numai din inteligenta omului.

Arhim. Sofronie Saharov

Cumpara lucrarea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul", Ed. Deisis

 

• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Parinti
• Intalnirea mea cu Parintele Sofronie Saharov
  Publicat in : Religie
• Rugaciune pentru zorii zilei
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe