Nu porţi amintiri cu prima spovedanie. Ea rămâne mereu în tine ca un moment de iertare. Prima dată în viaţă când simţi că Dumnezeu te iartă sigur nu este prima spovedanie. Cum am fost spovedit prima oară la 21 de ani, credeţi-mă, ştiu ce spun. N-am fost un străin de Biserică până atunci, nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Dar nu ştiam nimic, dar nimic din tradiţia ori cultul ei. Mă uitam la Vecernia din Şcheii Braşovului şi nu înţelegeam de ce nu iese preotul cu Potirul şi Discul, pe care le văzusem de aproape în muzeu, la Mănăstirea Putna, şi mai apoi vara, la preotul ce-mi era deja prieten, în Căţetul Vâlcei. Nu înţelegeam de ce e mai importantă dimineaţa de Duminică decât toate celelalte, de ce în ziua de Sfântul Nicolae urcam Coasta dinspre biserica din Şchei şi prăznuiam ca de Paşte, atenţi să nu lipsim de la slujba de Liturghie, ca să nu o supărăm pe Bunica. Care avea strana ei, mormântul pregătit şi preotul ce o spovedea. Cuvântul aşadar îl auzisem, în liceu chiar schiţam un soi de spovedanie, până când bunul meu coleg de şcoală, Sabin Ţurcanu, mi-a spus-o de la obraz: „Nu te mai prosti! Vei fi preot!”. Era la vremea când nu mă gândisem serios la vreo profesiune, cochetând mai mult cu filologia decât cu necunoscuta teologie.

Scriam că nu spovedania dintâi mi-a fost şi prima iertare. Mai întâi m-au iertat, firesc, tata şi mama, apoi sora mea, doamnele de la grădiniţă - pe care le loveam cu vârful pantofului să nu mă despartă de tata dimineaţa. Din această dragoste către tata şi, nu mai puţin, către mama, s-a născut iubirea mea pentru Biserică. Nu m-au tras de
mână, nu m-au grăbit către Biserică. Au aşteptat să cresc luminat de frumuseţea unor vacanţe de neuitat, unele prin ţară şi altele, multe şi curate, în Maramureş. Acolo am
descoperit, în chilia uitată sub nucii rostuiţi în rod, din grija transparentă a mătuşii Maria, sora bunicii materne, Ileana, citirea Scripturii. Adventişti făceau din lectura Scripturii prilej de odihnă. Aşa am aflat istoria lui Dumnezeu, la lampa cu gaz din camera încărcată cu cergi a mătuşii, impregnat de mirosul merelor puse la păstrare.

Devenisem obraznic, ca orice ateu adolescent, iar mătuşa mă privea cu îngăduinţă. în ochii ei, luminaţi adânc şi infinit în albastru, am descoperit dintâi îngăduinţa. Când m-am întors acasă, doamna dirigintă, profesoară de română, a sunat-o pe mama să o întrebe ce am citit toată vara pentru că mi se schimbase limba şi exprimarea.

Mama nu ştia şi nici eu nu băgasem de seamă. Din toamna aceea am luat numai zece la română, descoperisem cea mai frumoasă limbă română, limba din Biblie. Mai era ceva. în vara aceea, sub influenţa citirii Scripturii, fugeam duminica dimineaţa în Vişeul de Jos, la biserică. Mă ocoşeam că ştiu câte ceva, mă detaşam de verişorii mei care insistau pe un Dumnezeu Care lucra numai sâmbăta. Acolo, căutând pe bunicul mamei şi rugându-mă pentru sufletul lui, am descoperit iertarea pe care ţi-o aşază strămoşii în suflet. Bătrânul luptase în cel dintâi Război Mondial, apoi îşi crescuse copiii şi pe nepoata sa, cât Bunica fusese deportată în Ungaria. Pentru că, fată în casa unor evrei din Vişeul de Sus, ajutase familia acestora să fugă de honvezi. Argumentul fundamental al bunicii mele fără şcoală? Şi Iisus Hristos era evreu în acte şi-i iubea pe creştini. Auzind-o, am învăţat iertarea pe care ţi-o dă înţelepciunea.

Au trecut anii. Brusc. M-am surprins şi pe mine când, încă militar în termen, îndată după Revoluţia din 1989, am spus sus şi tare că fac Teologie. Au râs toţi colegii mei de leat. Până când m-au văzut că începusem să învăţ. Am tocit un catehism mai vechi şi o carte de învăţătură creştin-ortodoxă. Mi-am făcut fişe pe care le-am afişat pe toţi pereţii punctului de comandă, acolo unde aproape că mă mutasem cu totul. Ironiile ofiţerilor m-au ajutat enorm. Puneau întrebări şi căutam răspunsuri. Unele chiar nu ştiam de unde-mi vin. Paralel citeam Scriptura. Reveneam în câmpul cu fragi din culmea ruptă a Vişeului şi nimic nu mi s-a mai părut fără sens şi nici de neîndurat. Mi s-a părut că descopăr o altă lume. Şi chiar aşa era. Până astăzi, nu încetez să admir modul în care liniile de forţă ce se spărgeau în mine se întâlneau cu gingăşia lui Dumnezeu, cu bucuria Acestuia de a Se lăsa iubit. Ca un făcut, două camioane de cărţi au fost transferate în biblioteca unităţii - inexistentă, de altfel. Mii de volume veneau de pe platforma Uranus în divizioanele din jurul Bucureştiului. Şi, paralel cu citirea cea duhovnicească, se urca în cultura mea personală tensiunea unei lucidităţi care mă ţine viu până azi. Aproape că mă dureau corzile sufletului de atâta încordare. Mi se părea că am nevoie de 48 de ore în 24 ca să aprind mai tare în cugetul meu dorul de cunoaştere. Printre lecturi S-a ivit Dumnezeu. Viu. Un Personaj cum nu aflasem încă un altul. Şi m-am întors cu El acasă. Cuminte şi fecund, gândul Teologiei s-a odihnit într-o muncă incredibil de bucuroasă. Niciodată până atunci nu învăţasem cu atâta bucurie şi drag. Şi am înţeles că nimic din ce citeam nu putea fi înţeles fără Biserică.

Mai întâi, am mers la mine în cartier. Peste ani, aveam să dedic acestuia gândurile unei cărţi - Indumnezeirea maidanului, cartierul fiindu-mi şcoală de viaţă şi de fraternitate umană. Cred că multe din cartierele Ţării merită monografii măcar la fel de atente precum cele dedicate satelor noastre ori cetăţilor de odinioară. Am primit un catehism abia publicat şi am fost trimis acasă. Tata a simţit dezamăgirea, şi seara l-am auzit vorbind cu un preot. Aveam să aflu că, a doua zi, părintele Victor Neamţu de la Sfanţul Nicolae ne aşteaptă. Calm şi cald, părintele ne-a invitat în Altar. Ştiam locul din neuitatele nopţi de Prohod sau înviere, alături de minunaţii părinţi Ştefan Tascianu şi Iuliu Işa, un grăunte de miere divină şi un munte de înţelepciune, două firi opuse, şi, uneori, agitând liniştea locaşului. Fascinanţi ca predicatori, iubitori ca păstori şi extrem de atenţi ca slujitori. Părintele Neamţu înlocuise pe părintele Tascianu, stins parcă prea devreme. M-a ascultat, m-a îmbrăţişat şi m-a i încurajat. Şi mi-a dat de învăţat. Din câteva cărţi pe care mi le-a aşezat într-o geantă. Ţin minte că prima noapte nu am putut dormi, mi-am creionat programul de studiu, număr de subiecte pe zi, pe săptămână, pe lună, număr de pagini şi I lecturi suplimentare...

Când a văzut părintele cum gândesc eu învăţatul, a surâs : şi mi-a plătit abonamentul la autobuz din Steagu în Şchei. El m-a învăţat că Ortodoxia e un mod de a fi legat de Biserică.

Din clipa aceea nu am mai lipsit de la biserică miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica. Cântăreţul, prieten cu tata i din copilărie, uimit de prezenţa mea, m-a învăţat cântarea şi citirea la strană. Dar, mai ales, fraternitatea de la strană. ' Subţire, dincolo de uşile Altarului, părintele Victor ţesea în inima mea Liturghia şi Liturghia de după Liturghie. Nici un cuvânt despre spovedanie, nici o grabă, nici o neliniştire. M-am uitat cu luare-aminte la oamenii veniţi la spovedanie în timpul Postului Crăciunului. Nu prea înţelegeam mare lucru, nu aflasem în mine suficientă smerenie, vai mie, să- mi plec genunchii. Uimit, îi vedeam împărtăşindu-se. Nici o sete nu cotrobăia în sufletul meu dorul de Euharistie, învăţam. Descopeream şi mă uimeam continuu. De unde până atunci mama mă striga mereu în casă, la lecţii, acum mă ruga să mai ies pe-afară. Nimic nu mă bucura mai mult decât teologia, aşa cum mi se descoperea. In timpul acela, am descoperit un alt suflet ales de preot, părintele Petru Târziu, un chip de bunic inimos, glas de mare liniştită şi o privire de cer. El mi-a spus un adevăr inalienabil: nu există zi în viaţa preotului să nu poarte epitrahilul. Tot el mi-a povestit cum, pentru a-i ţine pe oameni legaţi de Biserică, în satul unde slujise, trăgea clopotul în fiecare dimineaţă, la prânz şi seara, pentru ca oamenii din câmp ori între grijile lor să ştie că popa se roagă pentru ei. El mi-a dăruit volumele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române ale unui dascăl ce avea să-mi fie fundamental vieţii, părintele Mircea Păcurariu. Dintâi profesor, apoi decan şi prieten de neînlocuit.

Aşa se legau lucrurile în viaţa mea, când spovedania le-a articulat la Harul împărăţiei. Intr-o zi obişnuită de miercuri, l-am oprit pe părintele Victor şi i-am spus, cu gura uscată de emoţie, că vreau să mă spovedească. A zâmbit, s-a oprit din mersul spre ieşire şi mi-a pus viaţa în linie dreaptă spre împărtăşire. Nimic fantastic şi spectaculos? Răbdarea părintelui şi graţia sa sufletească m-au crescut într-o clipă de împărătească iertare cât toată viaţa de până atunci. Sunt sigur că numai el şi Dumnezeu şi-ar aduce aminte spovedania dintâi. A păstrat aceeaşi bonomie spirituală, aceeaşi caldă camaraderie sufletească zeci de ani şi, recunosc, moartea lui mi-e lecţia de duhovnicie cea mai grea pe care mi-a dat-o.

Atent, scrupulos de-a dreptul, mi-a curăţat toate filtrele prin care căutam să descopăr pe Dumnezeu. M-a şcolit sufleteşte cu o grijă demnă de pruncii lui, la masă ori în alergarea pastorală, la slujire ori în predică şi mi-a modelat gesturile şi concentrarea. Când am ales, uneori împotriva intereselor sale ori ale marelui său prieten, părintele Constantin Voicu, nu mi-a reproşat şi nici nu a confundat prietenia cu obsesia de a avea dreptate. Azi, când se odihneşte în leagănul de lut de pe Tocile, mă regăsesc în multe clipe drept fiul său duhovnicesc. Cel puţin în Liturghie, unde mă surprind auzindu-i tonul şi impostaţia cuvintelor. Nu, nu mi-a dat alt canon decât să învăţ, să intru la facultate şi să iubesc necondiţionat pe Dumnezeu. Mi-a spus cum să mă comport şi m-a testat în regim pastoral de urgenţă - cum glumea mult mai târziu -, mi-a descoperit autori duhovniceşti şi mi-a dăruit timpul său. De pe colinele aurii ale Şcheiului am privit Braşovul altfel, oamenii altfel. Nu doar iertare mi-a dăruit, ci şi izvorul iertării, pe Dumnezeu.

Fiecare fugă acasă mi-a descoperit că duhovnicul nu este doar ascultătorul spovedaniei şi dezlegătorul de păcate. Frate şi prieten, părinte şi învăţător, părintele Victor mi-a dovedit că ceea ce citeam în Filocalii şi Pateric - abia descoperite - e trăibil. El mi-a dat binecuvântarea să pot alerga la spovedit la duhovnicul facultăţii şi apoi la Preasfinţitul, pe atunci, Serafim Făgărăşeanul. Gingăşiei duhovniceşti a părintelui Victor s-a adăugat ascetismul dinamic al avvei arhiereu. Simţeai că respiri prin patru plămâni, că mâinile se creşteau în aripi şi că nu mai poţi fără Liturghie. Peste vara celei dintâi vacanţe studenţeşti aveam să cunosc şi să cresc lângă un alt duhovnic.

Părintele Teofil de la Pângăraţi. Pe atunci, mănăstirea nu era asaltată, cum avea să fie în câţiva ani, de mii de credincioşi. Ne petrecem zilele în privegheri răcoroase în umbra nopţii, calme lecturi patristice şi discuţii pe seama Scripturii. Şef de ceremonii era un distins învăţător din zonă, plin de cultură şi bun-simţ, instruit şi limpede în gândire ca izvorul de munte. Părintele stareţ, în vremea aceea părintele Luca, distinsul exarh al mănăstirilor de azi, ne lăsa fiecăruia după putere ascultarea pe care, de cele mai multe ori, o purtam împreună unii cu alţii, ca să ne rămână timp de citit.

Părintele Teofil ne ţinea în cuminţenie, cu experienţa omului care lucrase dinaintea cuptorului cu foc al topitoriei. Şi cu mine tot aşa a procedat. Cum faci cu fierul ce vrei să-l reformatezi. Răbdător şi perspicace, intuise orgoliul meu de mânz într-ale teologiei şi mă smerea cuminte prin propria-i ascultare. M-a topit. Aşa se face că, în ziua Adormirii Maicii Domnului din vara anului 1991, cu acordul telefonic al părintelui Victor, m-am spovedit adânc şi cuminte, ca o brăzduire în suflet. Nici o forţare, nici un accent nehotărât. Descopeream duhovnicul maieut, care te creşte în acord cu fiinţa ta şi pacea lui Dumnezeu. Se vedea în el cultura omului muncitor cu fierul, remodela cu discreţie, dar hotărât. Atunci nu aveam de unde şti că era una dintre cele mai importante clipe ale vieţii mele. Ceas astral, spovedania aceea îmi hrăneşte viaţa până astăzi. Ajuns înapoi la facultate, din octombrie, la capela noastră, laborator spiritual, avea să fie numit părintele Mihai Iosu. Numit de generaţii la rând Duhovnicul. Şi nu fără temei. Cu el avea să-mi fie fiecare spovedanie o lecţie de înviere. Din lecţiile acelea izvorând, până astăzi, temeiul preoţiei mele.

Mi-e teamă că-mi veţi spune că m-am abătut de la subiect. Dar am vrut să vă spun că nu există o spovedanie primă decât în planul „număratului” nu şi în cel al plinitului duhovnicesc. Oamenii pe care-i ţii în inima ta de duhovnici sunt cei care împletesc în sufletul tău o funie de borangic, legătură de lumină cu Hristos. Recunosc că în toate slujirile ce le-am asumat iertările lor mi-au fost oxigen. Sau, ca să nu greşesc, modul în care mi-au dăruit iertarea lui Dumnezeu.

Dacă tot suntem la spovedirea primei spovedanii, trebuie să vă spun şi cum m-am simţit prima oară spovedind. Hirotonit preot de Mitropolitul Antonie Plămădeală, în ziua de Sfântul Antonie, la biserica cu hramul Sfântul Antonie din Sibiu, acesta m-a şi hirotesit duhovnic, doi ani de zile crescându-mă în cuminţenia diaconiei. Seara, târziu, mergând la un Maslu, bolnava a cerut să se spovedească. Eu am dat să ies, credeam că ceilalţi vor face aceasta. Toţi m-au privit cu lumina aceea a preoţilor încercaţi care aşteaptă să-şi vadă fiii la lucru. Am ascultat, am cerut îndurarea lui Dumnezeu şi m-am aplecat peste sufletul bolnavei.

Mi-e greu uneori să înţeleg uşurinţa prin care colegi preoţi ori oameni de presă, psihologi sau psihiatri analizează şi descompun spovedania. A batjocori apele răcoroase ale mântuirii înseamnă a otrăvi oamenilor mântuirea. în timpul preoţiei, am constatat mereu schimbările de mentalitate ale generaţiilor, dar am fost mai atent la schimbările mele de mentalitate.

Rugăciunea şi odihna în lectură, slujirea Liturghiei şi viaţa legată de sfinţenia lui Dumnezeu sunt mijloace prin care să te ţii viu la îndemâna credincioşilor, dar şi la îndemâna lui Dumnezeu. Cred însă că spovedania are caracteristica amplă a unei şcoli de exigenţă. Nu se ştie cine dă şi cine primeşte în ea, de-ar fi să ne acordăm spusei lui Constantin Noica. Dacă spovedania mea dintâi e o succesiune de spovedanii şi de întâlniri fundamentale cu părinţi de har, toată activitatea mea de preot care spovedeşte nu-i decât... prima mea spovedire. Un soi de acordare în compătimire cu omenii ce-mi cer să plâng şi să mă pocăiesc cu ei, îmi cer dragoste şi susţinere, linişte şi împăcare cu Dumnezeu.

Uneori sunt părintele Victor Neamţu, în zorii aceia mierii pe care astăzi tata, înmormântat în cimitirul de la Sfântul Nicolae, îi împarte cu mine, puştiul care voia Teologia fără să ştie ce vrea.

Incurajarea lui mi-a îngăduit astăzi să fiu alături de tineri, cu acelaşi gând de nădejde ca cel dintâi dintre duhovnicii mei. Plecarea lui din lumea aceasta, ca şi i stingerea avvei Teofil de la Pângăraţi, m-au umplut de o responsabilitate în plus. Să nu-i fac de ruşine şi să nu mă ruşinez când ne vom revedea, odată. Ei m-au învăţat că sunt adevărate cuvintele Apostolului: „Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacov 5, 20).
Plecaţi în ziua cea neînserată, ştiu că aşteaptă întoarcerea noastră de pe ţărmul unde încă mai înserează...

Nu mi-am închipuit că dorinţa de a scrie câteva gânduri despre cea dintâi spovedanie îmi va aduce o astfel de năpădire de emoţii. Poate că aceasta mi-a rămas intactă ca dar, de la cea dintâi spovedanie. Emoţia de a fi mereu dinaintea iertării lui Dumnezeu. De fiecare dată ca întâia dată. Iertat pentru prima oară...

Parintele Constantin Necula

Primul duhovnic, prima spovedanie; Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Primul duhovnic, prima spovedanie"

 

• Iertarea in lumina invaturii crestine
  Publicat in : Morala
• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• De ce osandim iertarea ?
  Publicat in : Editoriale