Filautia1 este privită de mulţi Părinţi drept izvorul tuturor răutăţilor sufletului,2 maica tuturor patimilor3 şi în primul rând a celor trei patimi de căpetenie, din care se nasc toate celelalte: gastrimarghia, arghirofilia şi chenodoxia. „După toate semnele, din aceasta se nasc cele dintâi trei gânduri pătimaşe, care sunt şi cele mai generale: lăcomia pântecelui, al iubirii de arginţi şi al slavei deşarte”.4

Există o formă de filautie virtuoasă,5 care ţine de firea omului, amintită de Hristos atunci când vorbeşte despre cea dintâi poruncă: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt 19, 19; 22, 39; Lc 10, 27), şi care constă în a te iubi pe tine ca făptură a lui Dumnezeu, creată după chipul Lui, a te iubi deci în Dumnezeu şi a-L iubi pe Dumnezeu în tine. Filautia ca patimă este o pervertire a acestei cuvenite iubiri de sine şi constă, dimpotrivă, în „amorul propriu”, în sensul negativ al acestui cuvânt, adică în iubirea egoistă de sine, iubirea eului căzut, înstrăinat de Dumnezeu şi îndreptat spre lumea materială, ducând o viaţă cu totul trupească, şi nu una spirituală. Pentru acest motiv din urmă, filautia este în general definită ca iubire trupească sau iubire pătimaşă faţă de trup6 şi faţă de „aplecările lui păcătoase”.7

Prin trup aici trebuie să înţelegem nu atât compusul somatic, aşa cum a fost el creat de Dumnezeu dintru început, supus sufletului şi spiritualizat, ale cănii organe foloseau la înălţarea spre Dumnezeu, cât trupul căzut, care a înrobit sufletul, ajungând să fie, prin simţurile şi mădularele sale, principalul organ al cunoaşterii şi al desfătării de lume, privită exclusiv ca materială, adică în afara lui Dumnezeu. Altfel spus, aici cuvântul trup desemnează ceea ce Apostolul Pavel şi sfânta tradiţie numesc în general „carne” (aripi;). Astfel, Sfântul Teodor al Edesei defineşte filautia ca „înclinare pătimaşă” şi ca „împlinirea voii trupului”.8 Sfântul Nichita Stithatul scrie în acelaşi sens: cei trupeşti, „fiind stăpâniţi de iubirea de sine (...) toată grija lor şi-o îndreaptă spre sănătatea şi plăcerea trupului”.9 Iar în altă parte subliniază limpede cât de cuprinzătoare este această patimă: „Filautia, care este iubirea neraţională a trupului, face (pe om) iubitor de sine sau iubitor de sufletul său sau de trupul său”.10

Sfântul Maxim Mărturisitorul descrie procesul care-l duce pe om de la uitarea lui Dumnezeu la iubirea de sine, iar de la iubirea de sine la patimă: „Necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor (...) l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri, împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemertea dobitoacelor necuvântătoare, şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa, prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de a-I sluji Ziditorului. Căci nu poate sluji cineva zidirii dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu dacă nu-şi curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci, prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăcioasă şi umplându-se împotriva sa de iubirea tiupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea”. 11

Filautia apare fundamental legată de plăcere; într-adevăr ea este căutare a plăcerilor legate de simţuri, trupeşti, căutare care, aşa cum am văzut deja, a avut un rol determinant în procesul căderii omului, alături de uitarea de Dumnezeu, care o sporeşte şi pe care o sporeşte, la rândul ei. Sfântul Maxim explică: „Cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi roada şi ţinta iubirii trupeşti de sine”.12 Tot filautia, care-l împinge la căutarea neîncetată şi în multe chipuri a desfătării, îl face pe om să ocolească durerea, care urmează inevitabil plăcerii.13 După Sfântul Maxim, toate patimile se nasc ca răspuns la această dublă tendinţă.14 Acest ultim punct fiind deja menţionat mai înainte, în cele ce urmează nu vom examina decât celelalte efecte patologice ale filautiei, pe care Sfântul Nichita Stithatul o numeşte „atotrea”,15 atât din pricina naturii sale, cât şi din pricina nenorocitelor ei urmări.

Pentru că omul nu are o realitate autentică decât în Dumnezeu, iubindu-se pe sine în afara lui Dumnezeu, el nici nu se poate iubi cu adevărat, ci doar se amăgeşte. Sfântul Teofilact al Bulgariei spune că „iubitor de sine este cel care nu se iubeşte decât pe sine, iar cel ce se iubeşte numai pe sine nu are cu adevărat dragoste de sine”.16

Nu numai că, iată, cel iubitor de sine nici nu se iubeşte cu adevărat, ci, fără să ştie, el chiar se urăşte. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,se umple împotriva sa de iubirea trupească de sine”.17 Intr-adevăr, negându-L pe Dumnezeu prin iubirea exclusivă de sine,18 omul ajunge să nege însăşi esenţa firii lui, renunţă la menirea sa dumnezeiască şi se rupe de izvoral adevăratei sale vieţi, înfăptuind, aşa cum am văzut deja, o adevărată sinucidere spirituală. „Cu adevărat lucru înfricoşător este - spune Sfântul Maxim - şi dincolo de orice osândă a omorî cu voia viaţa dată nouă de Dumnezeu prin darul Duhului Sfânt, prin iubirea faţă de cele stricăcioase”.19 Astfel, omul încetează de a mai lucra virtuţile - care stau în legătură cu orientarea sa spre Dumnezeu - şi lasă să intre patimile, producându-şi cel mai mare rău, pentru că acestea aduc tot atâtea boli, tulburări, sfâşieri şi suferinţe de tot felul. Prin iubirea de sine şi patimile pe care le aduce ea, „viaţa oamenilor, spune Sfântul Maxim, a devenit plină de suspine, (ei) cinstind pricinile care o pierd (...) datorită neştiinţei (...), şi cei ce sunt de aceeaşi fire se mănâncă unii pe alţii ca fiarele”.20

„Vai, iubire de sine, a toate urătoare !”, strigă laolaltă Evagrie21, Teodor al Edesei22 şi loan Damaschin23: urătoare de Dumnezeu, de sine şi de aproapele.24

Iubirea de Dumnezeu şi de sine întru El implică pentru om şi iubirea de aproapele (cf. 1 In 5, 1), care, ca şi el, poartă chipul lui Dumnezeu, este chemat să fie fiu al Lui prin înfiere şi dumnezeu prin har; căci celălalt ne este semen şi frate în care-L regăsim pe Dumnezeu şi ne regăsim pe noi înşine, regăsim un alt mădular al aceluiaşi trup, o altă parte din natura umană cea una. Uitându-L pe Dumnezeu prin iubirea de sine, omul nu-şi mai poate iubi cu adevărat aproapele, căci nu mai vede temeiul acestei iubiri şi nu mai înţelege legătura transcendentă care-i uneşte pe toţi oamenii între ei şi deci şi cu sine. Filautia, prin lipsa ei de raţiune, adică prin neperceperea Logosului, principiu unificator al celor depărtate,2S şi în acelaşi timp prin separarea de El), naşte dezbinarea celor care se află în unire. Astfel, filautia stă la obârşia „dezbinării care domneşte între cei uniţi prin fire”.26 Din pricina ei, „s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele”, spune tot el27, adăugând: „iubirea de sine ne-a rupt la început prin plăcere în chip înşelător de Dumnezeu şi unii de alţii; (...) ea a tăiat în multe părţi firea cea una”.28 Rupându-se de ceilalţi, prin iubirea de sine, omul îşi sfâşie propriile mădulare.29 Or, spune Sfântul loan Gură de Aur, „a-şi sfâşia mădularele este lucrarea celui furios şi nebun”.30

Nemaisesizând în aproapele realitatea lui profundă şi încetând de a mai fi unit spiritual cu el, iubitorul de sine nu are parte de relaţii autentice cu semenii săi. Astfel, între el şi ceilalţi oameni se instaurează relaţii de suprafaţă, dominate de necunoaştere şi ignorare reciprocă, insensibilitate, absenţa comunicării autentice, chiar şi în situaţiile de apropiere obiectivă, precum cele din cadrul familiei. Pentru cel iubitor de sine, ceilalţi oameni încetează de a-i mai fi apropiaţi, fraţi ai săi, de vreme ce sunt fiii Aceluiaşi Părinte şi se împărtăşesc de o aceeaşi fire, aceştia devenindu-i nişte străini (Col. 1,21) şi chiar mai rău: rivali şi vrăjmaşi.

Dar şi pentru că cel ce se iubeşte pe sine caută înainte de orice propria sa plăcere, prin mijlocirea multelor patimi pe care le naşte filautia, aceasta ajunge să se opună iubirii de aproapele şi duce la ură faţă de el. In loc de a avea în vedere folosul şi binele celuilalt, omul stăpânit de filautie caută numai afirmarea de sine şi propriul folos. Adesea aproapele nu este pentru el decât un simplu mijloc de a obţine plăcerea pe care şi-o doreşte, trecut astfel în rândul obiectelor.

El poate fi, de asemenea, un concurent, un rival în ceea ce priveşte afirmarea de sine şi căutarea plăcerii, şi atunci îşi îndreaptă asupra lui toată agresivitatea sa. Filautia, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul „a sălbăticit facultatea iuţimii din noi, făcându-ne să ne pornim, de dragul plăcerii, unii împotriva altora”.31 „Iubirea trupească de sine a fiecăruia, spune în altă parte Sfântul Maxim, a sălbăticit prea blânda fire şi a tăiat fiinţa cea una în părţi multe şi potrivnice, ba, cum mai rău nu se poate, chiar stricăcioase una alteia”.32 Tot în ea îşi are rădăcina dezbinarea naturii umane despre care am vorbit mai sus; după cum spune acelaşi Sfânt Părinte: „iubirea egoistă de sine a oamenilor (...) a tăiat firea cea una în multe părţi şi a înarmat firea însăşi împotriva ei”.33

Acolo unde există iubire de Dumnezeu, „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar şi scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11), „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal. 3,28). Acolo însă unde domneşte iubirea de sine, dimpotrivă, nu vedem decât dezbinare, împotrivire, rivalitate, invidie, gelozie, ceartă, duşmănie, agresivitate, manifestări care sunt roade ale acestei patimi, ca şi neputinţa de a trăi laolaltă,34 nedreptatea,35 înşelarea şi exploatarea unora de către alţii,36 uciderile37 şi războaiele.35

Filautia apare astfel ca profund patogenă pe multe planuri şi este privită de Sfinţii Părinţi, atât în ceea ce priveşte natura, cât şi efectele sale, ca semn al omului lipsit de minte39 şi ca fiind ea însăşi neraţională40 şi cu totul nebunească.41

Efectele ei patogene se datorează faptului că ea însăşi este o boală.42 care constă în folosirea împotriva firii a unei tendinţe fireşti a omului, şi anume iubirea de sine virtuoasă,43 legată indisolubil de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Astfel, Sfântul Maxim scrie: „(Prin iubirea de sine) înşelătorul diavol l-a despărţit pe om de Dumnezeu şi pe noi întreolalta, făcându-ne... să părăsim cugetul drept şi să împărţim în modul acesta firea”.44

In paginile următoare vom examina principalele boli produse de această primă şi fundamentală boală a sufletului.

 Jean-Claude Larchet

Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

Note:
1 Această patimă este descrisă de mai toţi Sfinţii Părinţi (Apostolul Pavel însuşi foloseşte acest termen, ca adjectiv, „iubitori de sine” (2 Tim. 3, 12). Dar, fără nici o îndoială. Sfântul Maxim Mărturisitorul este cel care i-a acordat cea mai mare atenţie, în aşa fel încât I. Hausherr a studiat spiritualitatea acestui Sfânt Părinte în ansamblul ei, tocmai pornind de la ea (Philautie. De la tendresse pour soi ă la charite selon Saint Maxime le Confesseur, Rome, 1952).
2 Cf. Talasie, Capete..., II, 4.
3 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 59; III, 8; 56; 57; 59. Răspunsuri către Talasie, Prolog; Epistole, 2, PG 91, 397A, D. Sf. Talasie, Capete..., II; 1; 4; III, 79; 86; 87. Evagrie, Sententiae..., 56-60. Sf. loan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor. Sf. Isihie Sinaitul, Capete despre trezxie, 202. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, I, 28; II, 6. Sf. Isaac Şirul, Cuvinte despre nevoinlă,l. Sf. Teodor al Edesei, Una sută capete foarte folositoare, 65. Avva Dorotei, învăţături de suflet folositoare (Epistola de introducere), 2.
4 Capete despre dragoste, II, 59. Cf. III, 56. Sf. Talasie, Capete..., III, 87-88.
5 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Prolog, PG 90, 260CD, care opune ,relei iubiri de noi înşine”, pe cea „buna şi duhovnicească”.
6 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 8; 59; Ut, 8; 57. Sf. Talasie, Capete..., 0, 4. Sf. Teodor al Edesei, Una sută capete foarte folositoare, 93. Sf. Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor. Sf. Nichita Stimatul, Cele 300 de capete, 1,28.
7 Sf. Ioan Damaschin, loc. cit.
8 Una sută capete foarte folositoare, 96.
9 Cele 300 de capete, II. 6.
10 Ibidem. 1, 28.
11 Răspunsuri către Taiasie, Prolog.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
14 Ibidein.
15 Cele 300 de capete, I, 28.
16 Citat la I. Hausherr, Philautie. Roma, 1952, p. 26.
17 Răspunsuri către Talasie, Prolog.
18 Cf. Sf. Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în 100 de capete. 12.
19 Epistole, 25, PG 91, 613D.
20 Răspunsuri către Talasie, Prolog.
21 Sententiae, PG 40, I269A.
22 Una suta capete..., 95.
23 Sfintele Paralele. 13, PG 96, 412A.
24 Ct. Sf. Petru Dainascbinul. Învăţături duhovniceşti. început despre tema cărţii.
25 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire Ia Tatăl nostru. PG 90, 877B.
26 Idem. Răspunsuri către Talasie, 64.
27 Ibidem. Prolog.
28 Epistole. 26, PG 91, 620BC. Cf. 2, PG 91, 396D.
29 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la loan. XLVIII, 3. A se vedea, de asemenea, Rom. 12. 5; 1 Cor. 12, 20.
30 Ibidem
31 Epistola 27.
32 Răspunsuri, către Talasie, 40, PG 90, 397C.
33 Epistola.3, PG9I.408D.
34 Cf. Sf. Ioan Damaschin, Sfintele Paralele, 13, PG 96, 420D.
35 Ibidem.
36 Cf. Fer. Teodoret al Cirului, Despre Providenţa, 7. PG 83. 669D-676B.
37 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru, PG 90, 893A.
38 Cf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, III. II. 13, 4.
39 Sf. Petru Damaschin, învăţături, duhovniceşti, început... („Cel lipsit de minte (dppcov) este iubitor de sine”).
40 Cf. Sf. Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, 1, 28: „Iubirea de sine este iubirea neraţională a trupului”.
41 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 59.
42 Cf. Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti (Col. 11, LIII, 1 1. LIV, 2. Sf. Isaac Silul, Cuvinte despre nevoinţă, 26; 71. Avva Dorotei, învăţături duhovniceşti. Epistola către fratele care a cenţi să i se trimită ‘Cuvintele"..., 2.
43 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie. Prolog, PG 90, 260D, unde aceasta apare în mod implicit.
44 Epistola 2, PG 91, 396D.

• Iubirea duhovniceasca de sine
  Publicat in : Credinta