Definitia acestui rau

Definitia acestui rau Mareste imaginea.

Aşa cum spuneam deja, akedia este mai întâi doar un „gând”. Unul din cel opt gânduri a căror listă devenită clasică urcă până la awa Evagrie însuşi. Noţiunea de „gând” (logismos) e la fel de ambivalenţă în limbajul monahismului antic ca şi noţiunea de „lume” (kosmos) în scrierile Noului Testament, şi din aceleaşi motive. In şi pentru sine, gândul e o manifestare naturală şi bună a vieţii noastre sufleteşti, a simţirii şi percepţiei de către noi a lucrurilor lumii. Intr-un mod extrem de subtil, aceste gânduri pot însă deveni vehicul al unor intenţii neconforme creaţiei şi atunci au înţelesul de „gânduri rele”, în sensul unei invitaţii la rău. Ca atare, ele descoperă starea „inimii” noastre, fac vizibilă răutatea ei, depărtarea de Dumnezeu şi căderea ei în propria sa captivitate.

In sens pozitiv ca şi negativ, aceste gânduri au obârşii diferite. Celor ce provin din simţuri, din amintire şi din temperament, li se adaugă cele pe care le pun în mişcare în noi îngerii, respectiv demonii. Dacă omul consimte acestora din urmă - fiindcă totul depinde de aceasta - şi dacă răul îşi înfige rădăcinile în noi devenind o „deprindere” (hexis) şi astfel o „patimă” (pathos) a sufletului, atunci acesta suferă aievea ca în urma unei boli:

„Cât priveşte patimile care te stăpânesc acum socotesc că trebuie să ştii aceasta: gândurile care ne supără provin unele din fire, altele din slăbiciunea voii noastre. Din fire provin cele ce-şi au obârşia în sângele nostru şi de la părinţii noştri, iar din voinţă cele ce vin din irascibilitate şi poftă. Cele ce provin din fire ne războiesc pentru ca au o dăinuire îndelungată, fiindcă mintea le imprimă ea însăşi în sine prin gândire şi se vede învăluită de ele, şi despre ele s-a spus în Scriptură: «Treci repede şi nu te opri în locul acesta!»". Cele însă ce provin din voinţă supără mintea atunci când aceasta consimte cu ele. Cad stă scris: «Nu dori să fii împreună cu ele!». [Gândurile] ne supără aşadar prin durată şi prin păcat. Desigur, gândurile fireşti pot trezi ele însele irascibilitatea şi pofta prin aceea că prin multele lor preocupări risipesc mintea, dacă aceasta nu poartă de grijă să ia leacurile corespunzătoare, şi anume foamea, setea, privegherea, depărtarea de lumea locuită şi rugăciunea...”

La prima vedere s-ar părea că Evagrie vorbeşte aici de ceea ce astăzi numim „tare ereditare”. Insă, aşa cum arată continuarea scrisorii şi alte texte înrudite, prin „fire”, „sânge” şi „părinţi” el vrea să spună cu totul altceva. Să ne aducem aminte de faptul că pentru Evagrie nimic rău nu poate proveni din „fire”, întrucât pentru el aceasta înseamnă realitatea originară a creaţiei. Un „gând ivit din firea omenească” e cel care-i „îndeamnă şi pe păgâni sa şi iubească copiii şi să-şi cinstească pârinţii”. E vorba, aşadar, de acele „seminţe ale virtuţii” de a căror indestruetiluiitate Evagrie e convins, si care dc aceea sunt comune tuturor oamenilor, chiar şi celor mai mari păcătoşi.

Totuşi demonii se pot sluji chiar şi de aceste „gânduri” bune în sine, în măsura în care acestea înstrăinează şi pun in joc iubirea firească faţă de părinţi şi copii împotriva iubirii de Dumnezeu. In acest sens, observă Evagrie, a spus Hristos că nimeni nu poate să-I urmeze dacă nu-şi „urăşte” tată, mamă, soră etc. O observaţie fină e şi aceea că aceste gânduri sunt extraordinar de tenace, dat fiind că legăturile de sânge sunt într-adevăr cele mai puternice. Dar Evagrie nu e un fatalist. Omul e la fel de puţin expus acestor gânduri naturale şi celor care provin din slăbiciunile voinţei sale, ca si insinuărilor demonice:

„Gândului demonic i se opun trei gânduri care îl retează în caz că întârzie în mintea noastră. Cel dintâi e pus în mişcare în noi în ascuns de sfinţii îngeri. Cel de-al doilea provine din voinţa noastră, atunci când aceasta înclină spre ceea ce se cuvine. Cel de-al treilea provine din firea omenească prin care chiar şi păgânii sunt miscaţi să-şi iubească copiii şi să-şi cinstească părinţii” .

„Gândurile” noastre sunt aşadar entităţi extrem de complexe. O importanţă principială o are pentru Evagrie faptul că „natura” e buna, dar această bunătate poate fi falsificată în nenumărate feluri. Demonii pot înstrăina nu numai mişcările noastre naturale, ci şi memoria noastră, aşa cum pot influenţa şi asupra constituţiei noastre fizice.

Tuturor acestor maşinaţiuni li se opune voinţa liberă care hotărăşte dacă să înclinăm spre bine sau spre rău. In această accentuare exclusivă a voinţei libere stă poate diferenţa cea mai semnificativă faţă de psihologia modernă. Ca întreaga Antichitate de altfel, Evagrie ignoră copilul; pentru el acesta e doar un adult mic. Aşa se facă că el nu cunoaşte nici problemele eredităţii sau ale impresiilor din cea mai fragedă copilărie. Cu atât mai clară însă apare de aceea imaginea omului ca fiinţă vie şi liber responsabilă, cu o bunătate naturală, adică creată, indestructibilă, precum şi raportarea sa existenţială la Dumnezeu. Tot efortul demonilor e de a ne înstrăina de acestea.

„Ce vor demonii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, ţinerea minte a răului şi celelalte patimi, ca, îngroşându-se mintea prin ele, să nu se poată ruga cum trebuie. Căci stârnindu-se patimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte raţional şi să caute Cuvântul lui Dumnezeu”.

Ţelul ultim al întregii asceze, desăvârşita nepătimire (,apatheia), constă de aceea în a dispune în mod „raţional” chiar si de forţele iraţionale ale sufletului si, în cele din urmă, de a lăsa deoparte şi gândurile „simple”, nepătimaşe, şi de „a ne apropia în chip imaterial de Cel Imaterial”.

„«Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta»:
Urcă spre cer ca tămâia rugăciunea celui ce poate spune: «Bună-mireasma lui Hristos suntem între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier»ls. Este o huma de rugăciune care lasă mintea întipărită: convorbirea minţii cu Dumnezeu. «Neîntipărită» numesc mintea care ia vremea rugăciunii nu-şi închipuie nimic trupesc. Fiindcă întipăresc şi modelează mintea noastră numai acele nume si lucruri care desemnează un lucru sensibil. Atunci când mintea se roagă, trebuie să fie liberă de orice lucru sensibil. Dar gândul la Dumnezeu lasă mintea în chip necesar neîntipărită, fiindcă [Dumnezeu] nu e trup”.

Cele opt „gânduri” în sensul peiorativ al cuvântului, apar în mod constant intr-o ordine fixă (aceasta cunoaşte ocazional o singură inversare între cele ce ocupă locul al doilea şi al treilea): lăcomia pântecelui (gastrimargia), desfrânarea (porneia), iubirea de arginţi sau avariţia (philargyria), întristarea (lype), mânia (orge), lâncezeala (akedia), slava deşartă (kenodoxia) şi mândria (hyperephania). Evagrie desemnează aceste opt gânduri drept „generice”, nu numai pentru că toate celelalte gânduri provin din acestea opt, ci pentru că adeseori se împletesc în nenumărate feluri între ele, fie că unul iese din altul, fie că stau in opoziţie aparentă între ele. Aşa cum vom vedea, akedia ocupă însă un loc aparte.

Ocazional, Evagrie reduce aceste opt gânduri la trei: lăcomia, avariţia si slava deşartă, ce constituie un tel de linie a frontului, în spatele căruia stau batalioanele celorlalte gânduri. Ca model servesc aici ispitirile lui Hristos în pustie, care de altfel bau preocupat intens pe Evagrie. Fie că e vorba de trei sau opt gânduri generice, rădăcina lor comună este „iubirea de sine” (philautia); ca atare însă, aceasta rămâne în afara schemei Evagrie nu revine nicăieri asupra acestui enunţ fundamental, dar noi trebuie să-l avem în permanenţă în faţa ochilor, pentru a putea înţelege mecanismul gândurilor şi rolul pe care îl joacă akedia în acest concert al răului.

Acestor opt gânduri li se opun opt virtuţi: înfrânarea (enkrateia) cumpătarea (sophrosyne), sărăcia de bunăvoie sau neagoniseala (aktemosyne), bucuria (chara), îndelungă- răbdarea (makrothymia), răbdarea (hypomone), modestia sau lipsa de slavă deşartă (akenodoxia) şi smerita-cugetare (tapeinophrosyne). Iubirea de sine îşi are contrapartea în iubire (agape), care, în calitate de atitudine fundamentală, rămâne, ca şi iubirea de sine, în afara acestei liste.

Atât aceste opt virtuţi, cât si cele opt „gânduri” generice sunt comune tuturor oamenilor. Cele dintâi însă, întrucât fac parte din „natura” noastră, creaţie bună a unui Creator bun, celelalte însă întrucât demonii îi atacă deopotrivă pe toţi oamenii, chiar dacă în moduri diferite. Câtă vreme e vorba doar de insinuări sau sugestii ispititoare, cele opt „gânduri” nu trebuie privite nicidecum drept păcat, şi nimeni nu trebuie să se ruşineze de ele.

„Cu toate aceste gânduri să tulbure sau nu sufletul nostru nu atârnă de noi, dar ea ele sa dăinuie sau nu, ori să pună în mişcare sau nu în noi patimile aceasta atarna de noi, dar ca ele sa dainuie  sau nu, ori sa puna in miscare sau nu in noi patimile aceasta atrana de noi".

Fragment din Akedia, Editura Deisis

Cumpara cartea "Akedia"


 

 

Pe aceeaşi temă

22 Mai 2017

Vizualizari: 1621

Voteaza:

Definitia acestui rau 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

akedia tristetea patimile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE