În anul 2015,  Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a adoptat înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2016, a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, canonizat de Patriarhia Ecumenică în luna ianuarie a anului 2015, cu ziua de pomenire la 12 iulie.

„Credem că în fiecare moment istoric există în Biserică martori vii, că până la sfârşitul zilelor lumii acesteia nu va lipsi din omenire adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu (teognosia)”. Convingerea aceasta s-a trăit cu o deosebită emfază în ţara noastră în secolul care tocmai a trecut prin prezenţa unor oameni sfinţi care au fost aşezaţi deja în calendarul Bisericii sau recunoscuţi ca sfinţi în cunostinţa credincioşilor. Printre cei dintâi ocupă un loc deosebit Sfântul, sau mai exact, Cuviosul Paisie Aghioritul.

Cuviosul Paisie s-a născut într-o comună grecească din Capadocia, Farasa. Aceasta se află la aproape două sute de kilometri la sud de Cezareea şi, în ciuda izolării sale în adâncul Asiei Mici, a păstrat cu credincioşie „ortodoxia, conştiinţa şi limba greacă”.

Nu a fost nici fără patrie, nici cu mai multe patrii. A fost patriot şi zicea: „Patria mea este o mare familie.” Dar făcea patria sa trambulină pentru orice patrie. Desigur, în mod special, o făcea trambulină pentru patria cerească, pentru familia universală a lui Dumnezeu, în care intră omul atunci când îşi va lăsa familia sa pământească şi patria sa pământească. Işi iubea neamul şi înfiera cu duh profetic propagandele anti-greceşti care falsificau istoria si care ridică revendicări teritoriale în dauna Greciei. In acelaşi timp însă îmbrăţişa cu dragoste toate neamurile, toate popoarele.

A cunoscut epoca mondializării, dar nu s-a mondializat. A trăit şi a exprimat printr-un alt mod unitatea lumii. Prin modul în care au trăit-o şi au exprimat-o în istoria Bisericii marii părinţi şi sfinţi ai ei. A trăit-o ca universalitate, ca atotcuprindere, îmbrăţişând cu dragoste şi prin rugăciunea sa întreaga lume, aşa cum a făcut Domnul în Ghetsimani.

S-a luptat supraomeneşte, şi-a strivit propriul eu, s-a nevoit să transfere eul său în locul fiecăruia dintre ceilalţi şi a devenit universal, atotcuprinzător. Prin îndepărtarea de lume, prin liniştire şi asceză, prin „dependenţa duhovnicească a inimii lumeşti” de iubirea de Dumnezeu, poate un om, aşa cum scrie el, „să încapă în inima lui pe toţi oamenii, pe toate animalele, chiar şi pe toţi şerpii, împreună cu toată creaţia frumoasă a lui Dumnezeu”.

Trăsătura caracteristică a omului universal este iubirea. Interesul şi rugăciunea lui pentru lumea întreagă. Lucrul acesta se vădeşte prin prezenţa părinţilor universali ai Bisericii noastre Ortodoxe. Este caracteristic faptul că marii sfinţi şi asceţi ai Bisericii noastre, aşa cum sunt Cuviosul Efrem Sirul, Sfântul Dionisie Areopagitul, Cuviosul Siluan Athonitul, precum şi el însuşi, acum, după trecerea lui între sfinţi, sunt categorisiţi în vieţile şi în imnurile lor drept „părinţi universali”.

Această caracterizare dobândeşte o deosebită însemnătate astăzi. Pseudo-unirii lumii, care s-a urmărit în trecut şi care se promovează sistematic şi în epoca noastră prin aşa-zisa globalizare, Biserica i-a opus de-a lungul veacurilor şi este chemată să promoveze şi astăzi cu tărie universalitatea. Globalizarea se urmăreşte a se realiza dinspre cele din afară. Este promovată prin constrângere şi nu este interesată de persoana umană, nu se ocupă cu lumea lăuntrică a oamenilor, în afara faptului că ar afla acolo puncte de asociere şi nivelare a lor. Incearcă să unească la suprafaţă pe oameni, prin raportare la un scop exterior comun sau prin intermediul unui obiectiv: economia, securitatea, schimbul uşor sau comunicarea. Şi pentru a reuşi atingerea scopului ei nivelează pe oameni şi îi abordează ca pe un material omogenizabil, în slujba intereselor celor puternici.

Având drept pretext securitatea, limitează libertatea şi înaintează în limitarea libertăţii până la deplina dispariţie a ei. Este suficient ca omul contemporan şi mai ales grecul contemporan să fie lipsit de reacţie sau să fie atras de momeala aşa-zisei securităţi a sa, pentru a-şi pierde şi puţinele libertăţi pe care le mai are. Deoarece omul care este indiferent faţă de libertatea lui îşi pierde şi securitatea, dar mult mai mult îşi pierde omenia lui. Diametral opusă globalizării este universalitatea (atotcuprinderea).

Aceasta nu se urmăreşte din cele din afară si nici nu se câştigă prin activism şi presiune, ci se cultivă în omul lăuntric, de bunăvoie şi în deplină linişte. Se întemeiază pe persoana umană şi îşi lărgeşte individualitatea iubitoare într-o autentică atotcuprindere sau universalitate. Nu are nicio legătură cu constrângerea globalizării exterioare, ci se edifică prin libertatea înfrăţirii sufleteşti. Globalizarea conduce la transformarea oamenilor în mase si la manipularea lor de către puternicii pământului. Universalitatea vede pe fiecare om ca pe un orizont al arătării întregii sale fiinţe, îl deschide spre lumea întreagă, îl cinsteşte ca pe o persoană unică şi nerepetabilă şi îl înalţă la comuniunea divino-umană.

Universalitatea nu se edifică cu indivizi mondializati, ci cu persoane atotcuprinzătoare. In plus, aceasta nu se limitează la omenire, ci se lărgeşte şi îşi interiorizează întreaga creaţie. Oamenii universali ai Bisericii aveau si această trăsătură caracteristică. Imbrăţişau cu iubirea lor nu numai pe toţi oamenii, duşmani şi prieteni, ci şi întreaga creaţie. Nu se raportau la creaţie ca la o proprietate, ca la o posesiune, ci ca la zidire, adică la lucrarea lui Dumnezeu.

Avva Isaac, pe care l-a studiat în mod special şi la care avea în mod special multă evlavie Cuviosul Paisie, zicea: „Inima milostivă este inima care arde pentru toată creaţia, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale şi pentru demoni, pentru toată făptura”. O astfel de inimă avea şi el însuşi, o inimă milostivă, atotcuprinzătoare. Era „rugător pentru lumea întreagă”, se ruga pentru toţi aşa cum se ruga pentru sine.

Intr-una dintre Epistolele sale observă: „Monahii nu se roagă numai pentru cei vii şi pentru cei morţi, ci şi pentru cei mai nefericiţi dintre toţi, adică pentru demoni, care, din nefericire, deşi au trecut mii de ani, se îndreaptă tot spre mai rău şi cresc în răutatea lor”. Aşa cum consemnează biograful său, marea sa iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de om „copleşea inima lui şi revărsarea ei îmbrăţişa şi creaţia necuvântătoare”. Când a fost întrebat odată despre ce spune inima lui, a zis: „Ceea ce spune inima mea este să iau cuţitul, să o tai bucăţele, să o împart lumii şi după aceea să mor.”

Taina iubirii Cuviosului fată de celălalt, sau mai exact faţă de fiecare dintre ceilalţi, era golirea de sine în acesta. Uita pe deplin de sine însuşi şi devenea celălalt, om sau lucru. Zicea, în mod caracteristic pentru el: „Din clipa în care omul se aşază în locul celuilalt, poate să iubească pe toţi, şi pe toţi oamenii, dar chiar şi animalele şi fiarele sălbatice. Toate încap înlăuntrul lui şi el însuşi iese în afară din iubirea lui”.

Rugăciunile pe care le făcea pentru vreo persoană concretă înaintau încet, încet, şi cuprindeau pe toţi oamenii. Consemnează biograful său: „Când făcea rugăciune pentru situaţii deosebite, de exemplu pentru vreun tânăr care ieşise de pe drumul lui Dumnezeu, adăuga: Pomeneşte, Doamne, şi ajută pe toţi tinerii. Sau iarăşi, când se ruga pentru vreun bolnav pe care-L chema, de exemplu, Nicolae, completa: Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei ce poartă numele de Nicolae”.

Vedea rugăciunile sale pentru lume nu numai ca pe o datorie frăţească, ci şi ca pe un folos personal. Pentru starea rea a celorlalţi se mustra pe sine, deoarece nu avea sfinţenia să ceară lui Dumnezeu vindecarea lor. Se ruga şi recomanda să se roage oamenii astfel: „Dacă aş fi fost într-o stare duhovnicească bună, m-ai fi auzit şi nu ar fi suferit lumea. Ştiu, sunt foarte păcătos. Dar nu este nedrept să sufere lumea din pricina mea? Ajută-i!” Cu toate acestea, sunt nenumărate binefacerile făcătoare de minuni ale rugăciunilor sale pentru lume.

Atât de mare era interesul şi suferinţa lui pentru lume, încât vedea rugăciunea pentru sine ca pregătire a rugăciunii pentru lume. Rugăciunea pentru noi „nu o facem numai pentru noi, ci este o pregătire necesară ca să stăm în fata lui Dumnezeu cu veşmânt cuviincios... Când însă ne copleşeşte iubirea dumnezeiască, atunci uităm de noi înşine şi ne rugăm pentru ceilalţi,” pentru vii şi pentru adormiţi, pentru lumea întreagă.

Setea umană pentru o societate universală, care a favorizat în epoca noastră promovarea globalizării, a aflat în persoana lui o împlinire autentică. Ca om al lui Dumnezeu şi martor al prezenţei acestuia în generaţia sa, a dat antidotul autentic pentru ameninţarea globalizării. In rugăciunile lui, îl ruga pe Dumnezeu pentru nevoile oamenilor. In dialogurile lui cu oamenii se îngrijea să le arate nevoile lor reale, pe care era gata să le împlinească întotdeauna Dumnezeu.

Acest cuvios puţin ştiutor de carte avea harisma teologiei, care-i venea ca rod al vederii lui Dumnezeu. Transmitea cuvântul lui Dumnezeu, care se năştea în inima lui în urma rugăciunii, într-un fel simplu, clar şi autentic. Era un teolog încercat. Când, iarăşi, nu avea cuvânt sau înştiinţare în legătură cu ceva despre care era întrebat, nu răspundea, ci zicea „Să facem rugăciune!” şi după multe zile dădea răspunsul.

Cuviosul Paisie era omul practic, prin excelenţă. Tot ceea ce prindea în mâinile lui se făcea cu multă dăruire, în relaţiile lui cu toţi oamenii era simplu, spontan, prietenos şi neostentativ. „Era în toate, fără să se ocupe cu toate. Cunoştea cele ale lumii trăind în pustie, Duhovniceşte, era împreună cu toţi. Iubea toată lumea şi era departe de toată lumea”. Arăta unirea contrariilor şi în comportamentul său. Era delicat şi indulgent către ceilalţi, dar aspru şi auster cu sine însuşi. Işi asuma cu multe responsabilitate sarcini greu de purtat, dar se străduia în orice chip să-i uşureze pe ceilalţi.

Avea un zel dumnezeiesc fierbinte şi se ruga să apară în Biserică si în societate oameni cu astfel de zel. Adesea se referea la exemplul macabeilor din Vechiul Testament, care s-au distins cu luptele lor religioase şi naţionale şi zicea: „Să facem rugăciune să lumineze alţii, să iasă alţi oameni noi, curaţi, să iasă macabei, deoarece cei de astăzi distrug lumea”. In acelaşi timp nu uita să semnaleze faptul că baza pentru schimbare este una singură: „Să se pocăiască lumea”. In acelaşi timp era liber de formalisme sterpe şi de orbiri zelotiste, cărora le dă naştere evlavia greşit înţeleasă. Mai mult, chiar, evita să folosească cuvântul evsevia, în sensul acesta, şi vorbea întotdeauna de evlavie. In fine, când vedea că şi evlavia era problematic la unii, zicea cu umorul său delicat că este vorba „vlavie” (n.tr. - în limba greacă = defecţiune).

Figura cuviosului Paisie a atras pe mulţi la monahism şi mult mai mulţi, desigur, la credinţa şi evlavia creştină. Se ferea de orice constrângere, mai ales când era vorba de intrarea în monahism. Respecta la modul absolut libertatea şi sprijinea autodeterminarea libera a omului: „Fiecare om trebuie să-şi găsească şi să-şi sfinţească chemarea sa. Omul împlinit, oriunde s-ar afla, fie în căsnicie, fie în monahism, va fi fericit”.

Multe sunt evenimentele minunate din viaţa şi faptele Cuviosului Paisie, care s-au făcut deja cunoscute. Există însă, desigur, şi multe altele, poate chiar mai minunate, care au rămas sau vor rămâne pentru totdeauna necunoscute. Dar toate evenimentele acestea pe care le cunoaştem sau pe care le vom mai cunoaşte au numai o semnificaţie indicativă. Funcţionează, adică, drept indiciu. Nu constituie prezenţa lui, ci sunt semne ale prezenţei lui.

Cuviosul Paisie a făcut şi continuă şi după adormirea sa să facă multe minuni. Nu a fost însă făcător de minuni. A fost om al lui Dumnezeu, creştin adevărat. A fost om al iubirii şi al jertfei. Om care oferea la propriu întreaga sa fiinţă şi întreaga sa viaţă lui Dumnezeu şi chipului acestuia, care este omul. A fost atletul lui Hristos, slujitor omului, nevoitorul monahismului ortodox.

Prezenţa lui era prezenţa iubirii, a iubirii adevărate şi dezinteresate fără limite. Limitele ei erau nemărginirea. Trăia în ceilalţi, fără să înceteze vreodată a fi el însusi. Adevăratul său sine era aproapele, fiecare aproape. Ieşea la propriu din individualitatea sa pentru a se oferi celorlalţi. Şi dăruit celorlalţi, unea pe toţi înlăuntrul său, în iubirea sa, în grija sa, în lupta sa şi mai ales în rugăciunea sa.

Când auzea de durerea ta sau de problema ta grea, ofta adânc. Făcea din durerea sau din problema ta durerea şi problema lui. Te punea în rugăciunea lui şi nu te uita. Te sprijinea dând naştere la noi perspective. Dădea răspunsuri şi sfaturi care nu deveneau neapărat imediat înţelese, dar mai târziu înţelegeai sensul lor. Işi amintea numele tuturor şi problemele tuturor, dar uita de propriile chinuri. Mulţumea lui Dumnezeu pentru greutăţile şi bolile pe care le avea. Niciodată nu cerea să fie scăpat de ele.

Infiera în mod special nedreptatea, dar şi revendicarea drepturilor de către oamenii duhovniceşti. Omul, zicea, „pe cât de lumesc este, pe atât de multe drepturi are şi pe cât de duhovnicesc este, pe atât de puţine drepturi are. In mod special, monahul are numai îndatoriri, nu are drept la nimic. Vreau să spun că nu trebuie să aibă aşteptare de la nimeni şi pentru nimic. A cere monahul drepturi în această viaţă, după ce s-a lepădat de toate pentru iubirea lui Hristos, este cu desăvârşire greşit. Huleşte pe Hristos, monahismul. Cei din lume au multe drepturi. Sunt lumeşti. Drepturile monahului, dar şi ale omului duhovnicesc, sunt păstrate de Hristos pentru cealaltă viaţă. Chiar şi oamenii duhovniceşti cer o îndreptăţire legală şi zic că cred în Dumnezeu! Dreptul tău, dreptul tău!”

Deschiderea spre universalitate se face prin jertfa pentru celălalt. Cu cât se maturizează mai mult omul duhovniceşte, cu atât mai puţin revendică drepturi. In felul acesta se aplică dumnezeiasca dreptate. In timp ce dreptatea omenească, oricât de desăvârşit s-ar aplica, nu poate să unească pe oameni. Nu poate şi nu ţine de firea ei să desfiinţeze pe „al meu” şi pe „al tău”, acest cuvânt rece, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care scindează unitatea oamenilor.

Trăim într-o epocă în care toate se nivelează şi, înainte de toate, se nivelează persoana umană. Globalizarea tinde să ne facă simple numere. In locul omului nivelat, care este asfixiant captiv în însuşi sinele său, Cuviosul Paisie promovează omul autentic, atotcuprinzător, care încape înlăuntrul său lumea întreagă. Ne-a arătat prin prezenţa lui cum ne-a vrut Dumnezeu pe noi dintru început şi cum vrea totdeauna să devenim.

Cuviosul Paisie este recunoscut de mulţi ani ca sfânt de pleroma Bisericii noastre. Nenumăraţi închinători din lumea întreagă au vizitat cu evlavie, aşa cum o fac şi acum, mormântul lui de la Sihăstria Sfântului Ioan Teologul din Suroti, Tesalonic. La pomenirea lui din 12 iulie 2014, mai mult de cinci zeci de mii de închinători şi alţii atâţia sau chiar mai mulţi în zilele următoare au venit si s-au închinat la mormântul celui care se ruga şi continuă desigur să se roage pentru toată lumea. Trecerea lui în rândul sfinţilor, care s-a realizat de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului în 13 ianuarie 2015, pecetluieşte conştiinţa comună a pleromei Bisericii Ortodoxe.

Georgios Mantzaridis

Sfântul Paisie Aghioritul s-a născut în iulie 1924, în localitatea Farasa din Capadocia, având numele Arsenios Eznepidis. A devenit monah în Sfântul Munte în anul 1949 si a trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. A fost înmormântat la mănăstirea din Suroti, potrivit dorinţei sale. Sfântul Paisie a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice în data de 13 ianuarie 2015, la 21 ani de la moartea sa. În calendarul liturgic românesc a fost trecut începând cu anul 2016.

Strainul - roadele linistirii, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Strainul - roadele linistirii"

 

• Marturii despre Sfantul Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie
• Sfantul Paisie Aghioritul
  Publicat in : Religie