- Jerry era câinele lui Cati, îi povesteşte Luminiţa unei colege în pauza de prânz. Cati l-a găsit când avea şase ani. A văzut că un căţel zace lângă scara de alături într-o cutie. L-a hrănit cu lapte, l-a dădăcit, pe urmă l-a dresat, se plimba cu el. Şi uite că acum s-a dus cu el la plimbare, şi s-a rupt cureaua de la zgardă. Jerry a fugit după un câine străin, şi l-a călcat maşina. Chiar în faţa lui Cati. Auzi tu, am crezut că o s-o ia razna. Primele zile nu a vorbit deloc. Nici măcar nu mânca. Acum măcar a început să vorbească. Ieri mă întreabă: „Mama, câinii unde ajung după moarte?’’ Nici nu ştiu ce să-i zic. Măcar dacă ar plânge, nu ştiu.

„Cum să-l ajut pe copil să treacă peste o zguduire sufletească? Cum să facă faţă adultul însuşi cu urmările traumelor vechi, din copilărie?”

Este greu de găsit o familie în care să nu se întâmple nimic de acest gen. Toţi copiii cresc cu o traumă sau alta: unul s-a ars foarte tare, altul a căzut şi s-a lovit rău, altuia i-a murit bunica... Cumpăna oricărei vieţi omeneşti are într-un talger traume, în celălalt - resurse.

Percepţia copilului este bazată pe ataşament; savanţii au înţeles pentru prima dată lucrul acesta atunci când în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost evacuaţi în locuri sigure o bună parte dintre copiii din Londra, care era supusă bombardamentelor naziste. Copiii erau îngrijiţi, hrăniţi, li se dădea să bea lapte, dar au început să se îmbolnăvească, la ei au apărut enurezisul, depresia, le era foarte rău. Copilul mic nu are o concepţie obiectivă despre pericol. Concepţia lui despre pericol se bazează pe felul cum percepe în mod subiectiv situaţia: mama este alături - e bine; nu e mama alături - e rău.

Am avut prilejul să stau de vorbă cu copii de refugiaţi, care au trăit adevărate grozăvii - oameni care au fugit sub bombardamente, s-au ascuns în şanţuri murdare... dar totodată erau cu părinţii, nimeni dintre aceştia n-a pierit, nu s a pierdut, şi adulţii şi-au păstrat prezenţa de spirit. Copiii au ţinut minte ce li s-a întâmplat, dar asta nu le-a deformat viziunea asupra lumii.

Intr-o baracă păduchioasă, copilului poate să-i fie bine, dacă este alături de mama lui, dar fără mama poate să-i fie rău şi într-un adăpost curat, unde funcţionează cercuri pentru copii grozave.

Dacă copilul este ataşat de adult, el îi delegă relaţiile cu lumea şi trăieşte liniştit: adultul răspunde pentru tot. Apropo, tocmai de asta pe mulţi copii i-au traumatizat anii ‘90, când oamenii nu leşinau de foame şi nu mureau pe stradă, însă părinţii lor nu erau în stare să facă faţă vieţii.

Traumele copiilor sunt de tot felul: într-un anumit caz s-a întâmplat ceva rău (să zicem, copilul şi-a fracturat piciorul), pe când în altul îi lipseşte în mod constant, cronic, ceva de o necesitate vitală - dragostea, căldura părintească, ataşamentul. Acest al doilea tip de traumă este numit „depriva-re” Se ştie că la deprivare copiii reacţionează diferit: există unii pe care parcă îi păzeşte ceva, însă pe alţii deprivarea îi afectează grav. Nimeni nu ştie de ce anume depinde asta, exact cum unii copii fac tot felul de infecţii, pe când alţii nu se îmbolnăvesc aproape deloc. Cunosc un om care a avut dintotdeauna o relaţie excelentă cu tatăl său, însă acesta şi-a ieşit la un moment dat din fire atât de tare, încât l-a bătut rău, şi această singură bătaie i-a ajuns cunoscutului meu pentru toată viaţa: acum are şaizeci de ani, şi până în ziua de azi se bâlbâie...

Depăşirea traumei poate avea loc prin regresie - copilul parcă devine mai mic, dacă poate conta pe ajutorul adultului. De multe ori însă adulţii nu vor să aibă de-a face cu durerea copilului - acesta n-are decât să uite mai repede de ea. Ei le dau copilului lor semnale care indică: „încetează să mai simţi asta, nu vorbi despre asta!” - şi în acest caz copiii nu îşi „dau la retopit” suferinţa, nu o „prelucrează”, ci îşi „închid sub zăvor” sentimentele, şi le „congelează” într-o „cutie” interioară - iar odată cu ele e „congelată” şi o parte a experienţei lăuntrice. Şi aparent copilul a uitat totul, nu îşi mai aminteşte trauma, dar nu poţi să „congelezi” un sentiment fără să le „îngheţi” şi pe celelalte. Iar trauma nu stă aşa, pur şi simplu, în „cutiuţa” ei - ea bate în pereţi, vrea să iasă afară. Şi aici este indispensabilă paza lăuntrică, să fie păzită, să nu i se dea drumul. Foarte multe forţe sufleteşti se cheltuie nu cu îndeplinirea sarcinilor fireşti vârstei, nu cu creşterea şi maturizarea, ci cu suferinţa care bate în pereţii „cutiuţei”.
Dacă copilul nu a depăşit trauma în îmbrăţişarea unui adult, dezvoltarea lui este otrăvită de această traumă, chiar dacă aparent totul îi merge bine.

Adeseori, în comunicarea cu o persoană deja adultă care a suferit în copilărie ceva grav apare senzaţia tulbure de nefericire. Se poate, de pildă, să povestească despre groaznicele împrejurări ale vieţii sale cu un „Zâmbetul de Buratino": „Da, m-am născut într-un beci umed şi mă băteau, şi ce?” Da, se întâmplă ca omul să nu poată face faţă traumei şi, ca să supravieţuiască, nu-i rămâne de făcut decât să-şi piardă sensibilitatea în ansamblul ei. „Zâmbetul de Buratino” este semn al pierderii sensibilităţii, dovadă a „neprelucrării” traumei; cel dintâi semn al reabilitării este atunci când apar lacrimile normale.

Ca atare, sarcina adultului este cea de a „cuprinde” sentimentele copilului, de a-l îmbrăţişa cu sentimentele lui cu tot. Lucrul acesta nu trebuie învăţat la cursuri speciale: el e sădit în fiecare dintre noi. Este important să-l lăsăm pe copil să-şi reverse sentimentele: durerea, mânia, frica. Numai atunci se poate reface, deşi cu cicatrici - dar dacă vă închideţi în faţa copilului, dacă îl ţineţi la distanţă, dacă îl faceţi să se ruşineze de sentimentele lui, el se „împietreşte’'

Adeseori, micuţii sunt internaţi în spital fără mame, lucru pe care ei îl percep de obicei ca pe o trădare din partea părinţilor. De aceea, părintii de copii mici trebuie să apere dreptul copilului de a fi cu mama sa, şi să facă asta cu duritate, recurgând, dacă este neapărată nevoie, la ajutorul persoanelor şi organizaţiilor care se ocupă de apărarea drepturilor omului. Dacă a avut, totuşi, loc spitalizarea fără mamă, trebuie discutat despre sentimente. Nu să vă străduiţi să-l distrageţi şi să-l distraţi pe copil, ci să-l lăsaţi să exprime verbal ce simte: „mă doare”, „mi-e frică”, „mi-e rău” Totodată, trebuie să arătaţi că voi, ca adulţi, sunteţi gata să faceţi faţă acestor sentimente. In nici un caz nu trebuie să-i daţi de înţeles copilului: „încetează să mai simţi asta, că şi aşa mi-e greu!”

Câteodată, lovindu-se de problemele copiilor lor, părinţii încep să-şi amintească propria copilărie, şi descoperă în ei înşişi o mulţime de răni nevindecate. în propriul suflet poate fi descoperită, şi ca să zicem aşa, o cutie cu o bombă. Dacă cu cineva s-a întâmplat ceva foarte rău, mai bine e să nu „sape” în asta singur. Intr-un asemenea caz amatorismul nu face decât să strice; căutaţi un psihoterapeut profesionist. Dacă este însă vorba de o traumatizare cronică măruntă, e pe deplin posibil să vă ajutaţi singuri - cum spun psihologii, „trebuie să-ţi devii singur părinte”. Trebuie să te porţi cu tine însuţi ca şi cum ai fi propriul tău copil: să nu-ţi ignori necesităţile, să fii atent la ele, să ai grijă de tine.

Există şi erori de percepţie: copiii înţeleg greşit atitudinea părinţilor faţă de ei. Să zicem că stai de vorbă cu cineva şi înţelegi că respectivul are faţă de lume atitudinea unui om care a suferit violenţă crudă, cu toate că viaţa lui a fost una senină, lipsită de asemenea evenimente. Pe urmă se dovedeşte că la vârsta de un an şi jumătate a suferit o arsură serioasă şi mama i-a făcut săptămâni la rând pansamente dureroase. El o ruga să nu i le facă, dar ea i Ie făcea. Copilul nu înţelegea atunci că este vorba de ceva absolut necesar, iar mama - copleşită, după toate aparenţele, de propriile emoţii - a ţipat la el. Din asta a rezultat o traumă, şi pe urmă va trebui ca specialistul să disocieze acţiunile mamei de percepţia aceea din copilărie.

Legătura dintre trauma suferită în copilărie şi problemele vârstei adulte poate fi una deloc vizibilă. De pildă, la un training pentru părinţi am avut o mamă care reacţiona furtunos la minciuna copilului, cu toate că era cât se poate de tolerantă faţă de alte abateri de comportament - şi în a doua zi de training şi-a amintit că la vârsta de trei sau patru ani părinţii i-au spus că se duc la bunica ei şi au lăsat-o intr-un sanatoriu de copii. Nu este de mirare că toată viaţa s-a simţit traumatizată de orice minciună, dar nu a conştientizat niciodată această asociaţie, nu o sesiza, deşi îşi dădea seama că e ceva greşit în faptul că minciuna copilului o „dădea peste cap” atât de tare.

Sigur, se întâlnesc oameni care n ,m suferit în viaţă nimic mai groaznic decât julitun pe genunchi (în planul fizic) şi nimic mai amar decât scurte despărţiri de cei apropiaţi (în cel sufletesc). Aceste traume nu au lăsat în ei nici o urmă - sau poate că s-au simţit rău, dar mulţumită purtării înţelepte a adulţilor au putut depăşi lucrurile acestea.

Aşa încât, dacă cineva are o traumă pe care nu a reuşit s-o depăşească, urmările acesteia se vor manifesta, mai devreme sau mai târziu - iar dacă nu există probleme evidente, n-avem de ce să le căutăm cu dinadinsul.

Este important să nu amestecăm problemele psihologice cu cele duhovniceşti. Din păcate, rezolvarea pe cale duhovnicească a problemelor psihologice nu e ceva ce reuşeşte întotdeauna. Asta merge la oamenii foarte tari cu duhul, iar cei mai mulţi dintre noi nu suntem aşa.

De pildă, ca preot am deseori de-a face cu fricile copiilor, care pot foarte bine să apară şi la copii credincioşi, îmbisericiţi, care se împărtăşesc des. Uite, nu demult am avut o situaţie în care s-a reuşit rezolvarea neaşteptat de simplă a problemei fricilor unui tânăr enoriaş de-al nostru tocmai cu ajutorul sfatului primit de la psiholog. Dar dacă omul îşi rezolvă intr-adevăr problemele cu Dumnezeu, primind anumite daruri duhovniceşti, probleme trupeşti devin pur şi simplu lipsite de importanţă. Dacă omul a învăţat să zboare, pentru el nu mai are atâta importanţă că şchiopătează atunci când merge. Rezolvarea Ia nivel duhovnicesc a problemelor creează toate premisele pentru ca problemele „de jos” să se rezolve singure.

Problemele, traumele şi zguduirile psihologice apar deoarece Domnul, din anumite motive, le îngăduie. De ce? Ca să ne schimbăm. In Biserică, cuvântul „schimbare” este asociat chiar cu una dintre Taine: cea a Pocăinţei, care în greacă se cheamă metanoia: „schimbarea minţii”. Toată viaţa noastră constă din depăşirea (sau nedepăşirea) problemelor pe care Dumnezeu le pune în faţa noastră.

Poate că traumele copilăriei îl apără uneori pe copil de ceva mult mai groaznic? In Jurnalul părintelui Alexandr Elceaninov există un gând potrivit căruia la copiii care au probleme psihologice (de pildă, nu reuşeşte să înfiripeze legături cu tovarăşii de vârstă) aceasta poate fi o apărare dăruită de Dumnezeu împotriva tentaţiilor adolescenţei, care pentru el personal sunt periculoase. Câteodată, justeţea acestei perspective este evidentă, dar alteori nu observăm această asociaţie; oricum, asta nu lipseşte de sens fenomenul respectiv. Rezolvarea problemelor de acest gen este o sarcină atât pentru copil, cât şi pentru părinţii lui. Pentru părinţi este o problemă a dragostei de copil, a grijii de el, şi totodată o posibilitate de a rezolva propriile probleme care s-au dovedit a fi nerezolvate şi din a căror cauză a apărut problema copilului. Depăşirea dificultăţilor psihologice pe care le îngăduie câteodată Domnul ne poate ajuta şi în calea duhovnicească.

Sufletul copilului vostru. Raspunsuri la intrebari ale parintilor; Editura Sophia

Cumpara cartea "Sufletul copilului vostru. Raspunsuri la intrebari ale parintilor"

• Sfaturi pentru educatia copilului
  Publicat in : Religie
• Copilul in mijlocul ispitelor
  Publicat in : Editoriale
• Video-copilul
  Publicat in : Editoriale
• Copilul, bun la toate?
  Publicat in : Editoriale
• Bona trebuie sa aiba credinta
  Publicat in : Editoriale