In învăţătura creştină, aproapele nu este doar cel apropiat spaţial sau social, rudenia, cel de acelaşi neam sau religie şi cu aceleaşi opinii. Prin asemenea delimitări era prezentat aproapele la evrei, unde şi iubirea se subordona nevoii autoconservării poporului şi supravieţuirii lui într-o lume idolatră. In învăţătura creştină, însă, aproapele nu este definit prin elemente exterioare, ci este creat prin iubire şi este slujit cu dăruire de sine şi jertfa. Aproapele nu se dă, ci se face. Aproapele este virtual orice om, chiar şi vrăjmaşul. Dar şi vrăjmaş este virtual orice om, mai ales cel apropiat spaţial. Când îţi priveşti semenul ca pe un mijloc de afirmare sau evidenţiere al eu-lui tău, îl consideri iad sau chiar diavol. Când, însă, te oferi pe tine însuţi semenului din iubire, abia atunci devine cu adevărat aproape al tău şi îl consideri rai sau chiar Hristos.

Relevant pentru chestiunea aceasta este răspunsul dat de Hristos învăţătorului de lege care L-a întrebat: «Cine este aproapele meu?». Hristos îi spune cunoscuta pildă a samarineanului milostiv, înfăţişează nonsensul discriminărilor obiective ale oamenilor şi, în final, îl întreabă pe învăţătorul de lege: «Cine dintre aceştia trei (adică dintre preot, levit şi samarinean) ţi se pare că s-a făcut aproapele celui căzut între tâlhari?». Aici Hristos răspunde la întrebarea învăţătorului de lege inversându-i formularea lui. In vreme ce învăţătorul de lege întrebase cine este aproapele său, Hristos răspunde întrebându-l cine devine aproapele semenului lui. Inversarea întrebării duce firesc la răspunsul: aproapele este fiecare om, când ne apropiem de el «făcând milă cu el».

Hristos a venit în lume ca Mesia, aşadar ca Mântuitor şi mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Şi săvârşeşte lucrarea aceasta apropiindu-se de om ca aproape al Lui. Se înfăţişează ca flămânzind, însetând, străin, gol, bolnav, în închisoare, având aşadar nevoie de ajutor, ospitalitate şi sprijin. Mai mult, nu Se mărgineşte la cineva sau la câţiva, ci Se împarte în mod neîmpârţit şi Se află deopotrivă în toţi şi în fiecare. Ţine de om faptul de- a primi să răspundă la venirea Lui. Şi dacă aduce lui Hristos hrană, apă, adăpost, ajutor, atunci Hristos însuşi i Se face lui hrană, apă, adăpost, ajutor şi viaţă şi sociale ale oamenilor dimensiuni teologice. In persoana aproapelui există Hristos însuşi. De aceea orice aducem aproapelui, aducem lui Hristos, după cum şi refuzul de-a sluji aproapelui constituie refuzul de-a sluji lui Hristos. Adevărata viaţă a omului se află în persoana aproapelui său. In perspectiva aceasta ospitalitatea ocupă în viaţa creştină locul cel mai înalt.

De obicei oamenii se complac în faptul de a purta vrăjmăşie unor semeni de-ai lor, pe care îi consideră duşmani, şi proiectează asupra acelora propriile lor slăbiciuni şi răutăţi, îşi justifică astfel şi ura faţă de aceia, dezvinovăţindu-se totodată pe ei înşişi. Acelaşi lucru se observă şi la scară macrosocială, unde conducătorii lumeşti întreţin stări de vrăjmăşie sau chiar inventează duşmani pentru a-şi ţine unite propriile popoare sau pentru a-şi realiza scopurile proprii. Biserica, însă, îl cheamă pe om să facă exact mişcarea inversă, îl cheamă să privească răutatea sau neputinţa celuilalt ca a sa proprie şi să o combată în sine însuşi. Cu atât mai mult îl face, desigur, să lupte împotriva propriilor lui răutăţi şi neputinţe, ajungând până la ura de sine. Ura de sine, ca ură faţă de păcatul care se încuibează înlăuntrul omului, îl curăţeşte de rău.

Iubirea creştină nu este o noţiune abstractă, ci este legată de persoane concrete şi de o umanitate concretă. Pentru Hristos aproapele este omul concret sau umanitatea concretă şi nu noţiunea abstractă a omului sau a umanităţii. Iar iubirea către Dumnezeu are caracter personal. Trăirea ei se realizează la nivelul comuniunii persoanelor: a lui Dumnezeu şi a aproapelui. In Dumnezeu se află plinătatea iubirii. Iubirea către Dumnezeu, ca iubire către arhetip, face adevărată şi iubirea către icoana (chipul) Lui, omul. Dimpotrivă, despărţirea de Dumnezeu distruge şi iubirea faţă de aproapele. Destramă comuniunea adevărată şi dă naştere singurătăţii, care poate exista chiar în cazul unor mari densităţi de populaţie.

Inlăturarea omului concret în numele umanităţii sau, în general, în numele umanismului este, în ultimă analiză, inuman şi anticreştin. In felul acesta, precum scrie analizând gândirea lui Dostoievski, «pentru măreţia supraomului, pentru fericirea omenirii în viitorul îndepărtat, pentru revoluţia mondială, pentru nemărginita libertate a individului sau nemărginita egalitate a tuturor se permite a fi chinuit sau ucis omul ori grupul de oameni, a fi preschimbată fiecare fiinţă în simplu instrument pus în slujba unui mare ideal sau scop înalt. Toate devin permise pentru nemărginita libertate a supraomului (individualism extrem) sau pentru nemărginita egalitate a omenirii (colectivism extrem). Samavolnicia omenească îşi însuşeşte dreptul de-a aprecia ea însăşi valoarea vieţii umane şi să dispună de aceasta cum voieşte».

Articolul întâi al Proclamaţiei franceze a drepturilor omului şi ale cetăţeanului spune că «oamenii se nasc şi rămân liberi şi cu drepturi egale». Cam acelaşi lucru se repetă şi în primul articol al Proclamaţiei mondiale a drepturilor omului a Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar şi în lozincile multor reformatori sociali. Insă, în ciuda acestor bune intenţii ale Proclamaţiilor şi a reformelor sociale, oamenii ce se nasc în lume nu au, obiectiv vorbind, aceleaşi premise şi posibilităţi de libertate şi egalitate. Cum pot, aşadar, să fie şi să rămână în fapt egali şi liberi deopotrivă? Intre oameni există sănătoşi şi bolnavi, întregi la trup şi ologi, puternici şi slabi, genii şi oameni simpli, capabili sau incapabili. Unii se nasc în ţări bogate, alţii în ţări sărace. Unii în ţări civilizate, alţii în regiuni necivilizate. Unii în ţări libere, alţii sub regimuri tiranice etc. Cum pot fi consideraţi toţi aceştia că sunt şi rămân liberi şi cu drepturi egale dacă sunt folosite criterii obiective?

Drepturile omului sunt asigurate când sunt legate de drepturile lui Dumnezeu, care îl fac pe om responsabil înaintea Lui. Drepturile lui Dumnezeu, care presupun şi ţinerea poruncilor Lui, aduc cu ele aplicarea dreptăţii în viaţa cotidiană a oamenilor. Când toate drepturile acestea ajung să fie respectate, atunci vor fi respectate şi drepturile omului. Respectul faţă de om se întemeiază pe însuşirea lui de a fi făptură «după chipul şi asemănarea» lui Dumnezeu. Iar valoarea lui reală se află prin raportarea lui la prototip. Aceasta devine cu putinţă întru Hristos, întru Care este desfiinţată orice discriminare lumească şi orice trufie. In felul acesta este satisfăcută şi profunda dorinţă omenească după libertate şi egalitate.

Trupul lui Hristos este spaţiul mântuirii şi al punerii în valoare a potenţialului omului. Credinciosul care trăieşte ca mădular al trupului lui Hristos participă la bucuria şi tristeţea aproapelui său. Priveşte aspiraţiile celuilalt ca propriile sale aspiraţii şi realizările proprii ca realizări ale întregului trup. Acest fapt necesită, însă, sfărâmarea cochiliei izolării egoiste şi încetarea potrivniciei faţă de aproapele. Credincioşii se unesc în trupul lui Hristos ca mădulare inseparabile ale lui. Sfinţirea fiecăruia capătă dimensiuni universale, pentru că în persoana lui este recapitulată întreaga lume.

In cadrul acesta apare limpede faptul că judecarea sau osândirea constituie un păcat extrem de grav. Atentează asupra trupului unitar al lui Hristos. Când cineva l-a întrebat pe awa Pimen cum poate omul evita osândirea aproapelui, acela a răspuns: «Noi şi fraţii noştri două icoane suntem. Deci, în orice vreme va lua omul aminte de sine şi se va prihăni pe sine, se află fratele lui cinstit înaintea lui; iar când i se pare el luişi bun, află pe fratele său rău înaintea sa». Lumea este asemenea unui spital în care fiecare suferă de o anumită boală. Când creştinul se îngrijeşte de vindecarea sa, nu îl osândeşte pe celălalt de boala lui. Când uită de adevărul acesta, uită de fapt de însuşi scopul său.

Credinciosul e dator să aibă inima curată. Iar cel ce are inima curată îi vede pe ceilalţi buni. Curăţia inimii omului se adevereşte «când pe toţi îi consideră buni şi nu vede pe nimeni care să îi fie necurat sau spurcat». Gândurile pe care le cultivă cineva despre aproapele său sunt revelatoare pentru sine însuşi. Iar după felul în care se raportează la aproapele poate fi înţeleasă propria sa stare duhovnicească. Cultivarea gândurilor bune nu înseamnă incapacitatea sau neputinţa distingerii oamenilor sau a lucrurilor, ci maturitate duhovnicească, iubire reală şi cuget smerit. Gândurile bune cultivă relaţii personale paşnice, influenţează pozitiv mediul social şi determină în mod analog fiecare situaţie în parte. Din contră, gândurile rele îl rod pe om înlăuntrul său, tulbură relaţiile lui personale şi determină negativ diversele situaţii prin care trece.

Iubirea adevărată nu se mărgineşte la prieteni, ci îi cuprinde şi pe vrăjmaşi. Iubirea de vrăjmaşi constituie o caracteristică esenţială a iubirii creştine. Este piatra de încercare cu care i se verifică şi i se constată în general existenţa. Şi aceasta se întâmplă pentru că iubirea creştină nu este determinată de oportunităţi şi interese personale, ci de libertate şi caracter dezinteresat: «Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fii Celui Preaînalt, căci El este bun cu cei nemulţumitori şi răi». Iubindu-şi vrăjmaşii, creştinul înlătură împărţirile, trăieşte unitatea firii omeneşti şi devine universal. In sfârşit, creştinii nu se pot considera pe ei înşişi iresponsabili pentru purtarea celorlalţi. De altminteri aceasta nu este ruptă de purtarea credincioşilor faţă de aceia. Dacă viaţa credincioşilor este corectă, îi învaţă pe ceilalţi şi acţionează binefăcător asupra dispoziţiilor şi comportamentului acelora. Un cuvânt atribuit Sfântului Apostol Matia spune: «Dacă va păcătui vecinul celui ales, a păcătuit cel ales; căci dacă acesta s-ar fi purtat precum porunceşte cuvântul, şi vecinul şi-ar fi păzit viaţa spre a nu păcătui». Iar, după Sfântul Ioan Gură-de-Aur, dacă ar fi creştinii intr-adevăr credincioşi, n-ar mai exista necredincioşi. Ceilalţi sunt oglinda noastră.

Creştinii au o misiune sfântă. Poziţia lor în lume este analoagă poziţiei preoţilor în Biserică. Precum preoţii sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu de mântuirea credincioşilor, aşa şi aceştia, ca «preoţie împărătească», sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu de mântuirea lumii.

Georgios Mantzaridis

Fragment din Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"

 

• Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti
  Publicat in : Editoriale
• Dragostea de aproapele in invatatura Parintelui Iosif Isihastul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti