A arăta calea către Dumnezeu, a-i ajuta pe fiii duhovnicesti sa traiasca o viata de comuniune cu Dumnezeu, aceasta este chemarea, acesta este obiectul activităţii „părintelui duhovnicesc”, al „stareţului”, într-o tradiţie ortodoxă foarte veche, care s-a înnoit cu o forţă şi o profunzime neaşteptate şi cu adevărat admirabile în experienţa Bisericii ruse la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de-a lungul întregului secol al XlX-lea şi la începutul celui de-al XX-lea.

Inspiraţia acestei lucrări consacrate în totală smerenie slujirii aproapelui este de a ajuta sufletele să împlinească sensul ultim al vieţii creştine, să răspundă chemării lui Dumnezeu adresate tuturor: aceea de a-şi lua crucea şi de a-L urma pe Hristos, ceea ce este esenţa însăşi a vieţii creştine şi nu vreun caz excepţional. Activitatea, ajutorul stareţului este prin urmare în slujba tuturor celor care vin la el. Asta explică marea anvergură, imensul efect al lucrării educative şi apostolice a stareţilor în cercurile cele mai largi ale poporului rus, în mediile cele mai diferite, de la elita culturală şi intelectuală până la masele cele mai umile ale ţăranilor - activitate care s-a manifestat mai cu seamă în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Acest fenomen a fost descris de Dostoievski cu o vivacitate incomparabila în Fraţii Karamazov.

Dar se putea forma şi o legătură pennanenta de apropiere şi de răspuns, o acţiune educatoare continua, în raport cu un suflet individual. Şi adeseori aşa se şi întâmpla. Dostoievski ne zugrăveşte de exemplu tabloul influenţei educatoare a părintelui Zosima asupra tânărului Alioşa, fiul său duhovnicesc. Aceste legaturi de „paternitate duhovnicească”, această acţiune educatoare creştină în sensul unei oblăduiri intime a sufletelor în viaţa lui Hristos, au influenţat într-un mod nevăzut, dar cât de eficace, sectoare largi ale vieţii religioase aise. Găsim urmele ei în numeroase documente, cu precădere texte de îndrumare duhovnicească, scrisori adresate de către stareţi celor care le cereau sfatul. Este interesant şi instructiv să interogăm unele din aceste texte, într-atât de încărcate de semnificaţie rămân ele pentru viaţa de astăzi.

*
Ar fi totuşi util să ne întoarcem mai întâi un pic în urmă, către începuturile acestei acţiuni educative ale paternităţii duhovniceşti. Ea coboară în vremurile cele mai îndepărtate, la activitatea misionară a apostolilor. Sfântul Pavel, pe bună dreptate, vorbea despre raporturile sale cu credincioşii pe care îi convertise în termeni de paternitate duhovnicească. „Eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos" le scrie el corintenilor (I Cor. 4, 15). „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!" (mechris ou moiphote Christos en umin) (Gal. 4, 19).

Scrierile părinţilor ascetici şi mistici sunt în cea mai mare parte reguli de conduita spirituală, îndemnuri adresate fiilor lor duhovniceşti şi, prin intermediul lor, tuturor credincioşilor. Sunt scrieri care, după Noul Testament (Evanghelii şi Epistole), au slujit ca punct de sprijin şi de fundament lucrării de îndrumare a stareţilor secolului al XIX-lea. Nu întâmplător, prin urmare, nucleul acestei mişcări religioase (starcestvo, paternitatea, îndrumarea duhovnicească), mănăstirea Optina, a devenit, mai ales în anii ’40-’50 ai secolului al XIX-lea, centrul publicăm scrierilor mistice şi ascetice ale principalilor părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. Să deschidem de pildă Omiliile sfântului Isaac Şirul (secolul al VII-lea), a cărui influenţă era cu deosebire importantă, şi vom găsi acolo liniile directoare care au orientat toată învăţătura stareţilor ruşi din secolul al XIX-lea:

Cuvântul care dezvăluie experienţa este foarte deosebit de acela care nu este decât împodobit cu frumuseţea. Cad înţelepciunea omeneasca ajunge să-şi împodobească vorbele şi să grăiască despre adevăr fără a avea vreun contact real cu el. Mulţi vorbesc despre desăvârşire fără să ştie din experienţă ce este ea. Un cuvânt care izvorăşte din experienţa este o comoară în care putem avea încredere. Dimpotrivă, înţelepciunea care nu se întemeiază pe fapte sfârşeşte în caraghioslâc: e ca un artist care zugrăveşte apă pe un perete şi nu-şi poate potoli setea sau ca un om care visează vise frumoase

..Cât despre cel care vorbeşte despre virtute după propria lui experienţa vie, cuvintele lui sunt pentru cel care le ascultă ca o avuţie agonisita cu multă trudă. El îşi seamănă învăţăturile în urechile celor ce îl ascultă ca şi cum le- ar scoate la lumina din comorile ascunse ale sufletului său..."

„Aceasta este voinţa Duhului: pe cei în care Si-a făcut sălas nu-i învaţă lenea duhovniceasca. Căci Duhul îi împinge nu să-si caute odihna, ci să se dedea activităţii, să caute mari suferinţe. Duhul îi întăreşte prin ispite şi îi mână la înţelepciune. Această este voinţa Duhului, ca cei iubiţi ai lui să trăiască în muncă si în trudă... ”

„O inimă mânioasă nu este în stare să se deschidă tainelor lui Dumnezeu. O inimă blânda si smerita, dimpotrivă, este izvorul tainelor lumii ce va să vie. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu locuieşte într-un trup dedat plăcerilor. Dacă sufletul, pe dnimul cunoaşterii, nu ia parte la suferinţele lui Hristos, nu va intra în părtaşie cu El”.

..Gradul suprem al tăcerii şi ăl calmului interior este atins atunci când omul. In adâncimea intima a sufletului său, stă de vorbă cu Prezenta divina, iar duhul lui este atras înspre Ea".

„Când sufletul este transfigurat de gândul statornic la Dumnezeu si de o trezvie care nu oboseşte nici ziua nici noaptea, atunci Domnul îi trimite un nor protector care îi face umbră ziua Si îl luminează cu o lumină strălucitoare noaptea. Lumina străluceşte în întunericul lui”.

Găsim o învăţătură asemănătoare în maximele duhovniceşti atribuite sfântului Isihie al Ierusalimului:

„O inimă cufundată în linişte va atinge o adâncime plină de taină, iar urechea duhului liniştit va auzi minunile lui Dumnezeu. O viată de adunare în sine trăită în Iisus Hristos dă naştere contemplaţiei si cunoaşterii şi duce sufletul la urcuşuri dumnezeieşti şi la gânduri înţelepte după ce s-a logodit cu smerenia

..O inimă care s-a întors cu desăvârşire de la închipuirea cea deşartă da naştere unor gânduri dumnezeieşti şi tainice care strălucesc şi se zbat în adâncurile lui aşa cum peştii şi delfinii se joaca şi se zbenguie în marea liniştită. O briză uşoară suflă deasupra apei, peste adâncul sufletului, iar Duhul lui Dumnezeu locuieşte acolo. Căci, întrucât sunteţi fii, cum zice Apostolul, Dumnezeu a trimis pe Duhul său în inimile voastre care strigă: «Avva, Părinte». O stare dumnezeiască prinde contur în inima întoarnă neîntrerupt către Domnul nostru Iisus Hristos şi care invocă neîncetat sfântul Său Nume”.

Invăţătura stareţilor introducea omul în „bătălia duhovnicească". Ii inculca duhul credincioşiei în voinţa lui Dumnezeu, al bărbăţiei duhovniceşti, al luptei active, neîncetate împotriva „omului celui vechi", împotriva celor mai adânci rădăcini ale păcatului, al renunţării eroice. Trebuie purificate gândurile cele mai tainice ale inimii. „Curăţia inimii, aceasta este desăvârşirea", zice Macarie. Aceasta suntem chemaţi să realizăm, dar suntem incapabili să obţinem. Ne nămolim mereu mai mult în păcat. „Este cu neputinţă să-ţi purifici inima de necurăţiile gândurilor păcătoase fără invocarea numelui lui Iisus", citim în maximele atribuite lui Isihie al Ierusalimului. Şi iarăşi: „Sufletul omenesc nu este în stare să depăşească ispitele demonilor prin propriile lui puteri. Şi nu trebuie nici măcar să rişte". Insă cu ajutorul lui Iisus, totul este posibil.

Dilema se pune aşadar: curăţirea inimii este necesară, dar este cu neputinţă de dobândit. Omul nu se poate mântui pe el însuşi prin propriile lui eforturi, însă trebuie să se străduiască. Efortul este necesar, însă puterile lipsesc. Ce rămâne de făcut? Să se recurgă în aigăciune la cel ce poate să ne ajute. Iar el vine şi potoleşte valurile gândurilor şi ale sentimentelor impure care ne asaltează inima. Aşa a făcut Iisus atunci când, venindu-le în ajutor ucenicilor, a liniştit prin cuvinte valurile tumultuoase ale mării. De aceea rugăciunea este în centrul acestei căi. Inima se întoarce necontenit către Cel ce singur poate să o mântuie. Aceasta este cheia, aceasta este suma vieţii duhovniceşti, chemarea neîncetata a lui Iisus. De aceea cuvintele următoare ale psalmistului au fost adesea citate: „Suişuri în inima sa a pus". Este strigătul inimii către Iisus, izvorul a toată puterea şi totodată al celei mai desăvârşite smerenii cu duhul. Imi îngădui să creionez încă o dată substanţa acestei spiritualităţi, reproducând aici un pasaj din cartea mea, La Pieţe Russe:

„Când este invocat Iisus, scrie Pilotei Sinaitul (începutul secolului al IX-lea), El mistuie lesne tot ceea ce este pângărit de păcat. Căci întru nimeni altul nu este mântuire pentru noi, decât numai în Iisus Hristos. A spus-o El însuşi”. Iar această soluţie este desigur paulină, neo- testamentară, hristocentiică. Noi suntem slabi, însă în El devenim tari. Dezlegarea dilemei stă în rugăciunea neîncetată. în invocarea necontenită a lui Iisus. Suntem chemaţi să fim activi, însă nu suntem aşa decât prin puterea Lui. Căci El este Cel care vine să lupte pentru noi si să ne sprijine strădania. Deci, har si lucrare se aliază în mod intim, indisolubil, în această viată care vine de la Iisus Hristos. Există danirile Duhului, banii stăminţei în luptă, bărbăţia sufletului, eroismul duhovnicesc, procesul sfinţirii, al suişului, care începe „ încă de acum ” şi la care suntem chemaţi încă de acum. Insă toate acestea sunt împrumuturi care vin de la El şi pe care ni le poate lua înapoi în orice clipa. De aici smerenia pe înălţimile sfinţeniei.

Sunt ideile care alcătuiesc substanţa scrierilor acestor Părinţi-Maeştri ai vieţii duhovniceşti: Filotei Sinaitul, Diadoh al Foticeei, Varsanufie şi Ioan, şi cei pe care i-am numit deja. In aceste linii se mişca învăţătură maeştrilor spiritualităţii ortodoxe mse din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului XX.

*
Inainte de toate, trebuie sa subliniem încă o data accesibilitatea şi proximitatea aceştor maeştri ai vieţii duhovniceşti în raport cu masa poporului: ei erau acolo, aproape, la îndemâna, în afara tumultului vieţii de zi cu zi dar în acelaşi timp foarte aproape de ea, însă purtători ai unei păci lăuntrice pe care o împărtăşeau celor care veneau la ei, exemple vii ale unui creştinism aplicat şi realizat, strălucind de o lumină lină, eroică şi smerita, şi mai cu seamă plină de acea compasiune debordantă, creatoare şi stimulanta a Evangheliei. Stareţii ele la Optina (la sudul guberniei Kaluga) au fost: Leonid (la Optina din 1829 până la moartea lui, în 1841), Makari (Macarie, 1788-1860), Amvrossi (Ambrozie, 1812-1891).

Dostoievski, Vladimir Soloviov şi Lev Tolstoi au venit să-l vadă pe acesta din urmă şi să-l consulte, iar Macarie a fost ghidul spiritual al filosofului Kirievski. Apoi stareţul Anatoli (1828-1894) şi urmaşii lor până la distrugerea mănăstirii de către bolşevici.

Inainte, părintele lor, al tuturor, sau mai curând înaintaşul lor duhovnicesc, marele stareţ Paisie Velicikovski (1722-1794), promotor, pare-se, împreună cu Nicodim de Naxos (numit şi Aghioritul, 1748-1809), compilator şi editor al Filocaliei, al reînnoirii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, al vechii tradiţii ascetico-mistice a Bisericii ortodoxe. Născut în Rusia meridională, apoi călugăr la Athos, unde a trăit o viaţă de adâncă spiritualitate şi s-a apucat, cu un avânt ieşit din comun, să caute lucrările vechi ale maeştrilor vieţii duhovniceşti, Paisie Velicikovski a întemeiat în această perspectivă marea mănăstire Neamţ, în România, care a devenit un centru de reînnoire a vieţii monahale şi ascetico-mistice. Dar mai mult decât atât, mănăstirea Neamţ a devenit şi vatra unei munci imense de comparare a manuscriselor şi de traducere în slavonă a acestor scrieri ale Părinţilor spiritualităţii ortodoxe.

Opera lui Paisie a fost de o însemnătate extremă pentru reînnoirea ascetică şi mistică în Rusia: traducerea sa din greacă în slavonă a Filocaliei a fost publicată în 1793 la Sankt-Petersburg sub auspiciile evlaviosului mitropolit Gavriil Petrov, ataşat şi el aceleiaşi tradiţii. Insă nu mai puţin importantă a fost influenţa sa asupra reînnoirii religioase clin Rusia prin numeroase contacte personale. De la Neamţ în primul rând s-a propagat în Rusia, direct sau prin reţele intermediare, această mare mişcare de aprofundare a vieţii duhovniceşti. Se cade să-i amintim aici pe sihastrii imenselor păduri de la Roslavl (în sudul guberniei Smolensk), dintre care au ieşit primii întemeietori ai centrului duhovnicesc de la Optina, părinţii Moise şi Antonie. Prin mijlocirea lor, Optina se sprijină pe Paisie Velicikovski.

Dintre marii propagatori ai acestei spiritualităţi, mai trebuie amintit părintele Vasili Kişkin (1745-1832), înnoitorul mănăstirii Beloberezki, stareţul Filaret (1756-1841) de la mănăstirea Novospasski din Moscova, parohul Gheorghe Maciurin (1783-1836) din Zaclonsk, numeroşi asceţi şi îndrumători ai vieţii duhovniceşti de la mănăstirea Valaam (Valamo) de pe lacul Ladoga, de la mănăstirea Solovki etc. La fel ca la Optina, valuri de persoane de toate condiţiile şi din toate regiunile Rusiei veneau să le ceară acestor oameni ai rugăciunii şi ai milosteniei o mângâiere în suferinţele lor, un sfat pentru dezvoltarea vieţii lor duhovniceşti.

Poate că sfântul Serafim de Sarov (1759-1833), acest bătrânel încovoiat, plin de bucurie şi de dragoste şi răspândind în jur daruri ale Duhului Sfânt (să amintim de convorbirea lui faimoasă despre darurile Duhului Sfânt cu moşierul Motovilov), este cel care a câştigat cel mai mult inima poporului rus, fără deosebire de clasă.
In apropierea Moscovei, erau, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui de-al XX-lea, doua mari figuri de stareţi, cinstiţi de mii de persoane care veneau să se instruiască în preajma lor: stareţul Varnava (1831-1906), de la schitul Ghetsimani, aproape de celebra mănăstire Sfântul Serghie, la 60 de kilometri nord de Moscova, şi stareţul Alexei , care locuia la 20 km mai la nord, în schitul Sfântul Zosima, în mijlocul unei păduri.

O mare influenţă a fost exercitata, atât prin prezenţa cât şi prin scrierile lor, de către remarcabilele personalităţi ale sfântului Tihon de Zadonsk (1727- 1789) şi ale unui alt episcop devenit zăvorât, traducător al noii ediţii adăugite a Filocaliei, autor a numeroase comentarii la Scriptură (Epistolele sfântului Pavel şi Psalmii 33 şi 118), şi mai cu seamă îndrumător duhovnicesc a numeroase suflete, Feofan (Teofan) Govorov (1815-1894), episcop de Vladimir care, după ce şi-a părăsit scaunul episcopal, a trăit în mănăstirea Vîşa (în gubernia Tambov). Este cunoscut mai ales prin numeroasele sale scrisori de îndrumare duhovnicească, publicate paiţial în timpul vieţii, dar mai cu seamă (cele mai importante) la scurt timp după moartea sa. Aceste scrisori pot fi socotite drept o introducere clasică în viaţa lăuntrică. Prin scrisorile sale si prin altele asemănătoare (de pildă, cele ale mitropolitului Filaret al Moscovei, ale stareţului Macarie de la Optina, ale protoiereului Simeon Sokolov din Moscova, un bătrân admirabil, un mare mistic) putem înţelege ce era şi ce este îndrumarea duhovnicească.

Nicolas Arseniev

Fragment din Paternitatea duhovnicească în Rusia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, de Vladimir Lossky, Nicolas Arseniev; Editura Renasterea

Cumpara cartea "Paternitatea duhovnicească în Rusia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea"


 

• Duhovnicul, doctorul sufletului
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul sau psihologul
  Publicat in : Editoriale
• Duhovnicul mare si duhovnicul mic
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti