Intr-o zi, la Ierusalim, discutau un localnic şi un pelerin. Convorbirea era liniştită şi prietenoasă. Arabul şi pelerinul din Europa atingeau chestiuni care se refereau una după alta la oamenii din Răsărit şi Apus. Arabul a făcut următoarea remarcă interesantă: „Oamenilor din Apus le place să râdă, însă nu pot să se bucure."

Observaţia nu este doar interesantă, ci ea se referă la lucruri importante. O privire mai atentă va scoate în evidenţă că noi aproape că nu observăm cum râsul înlocuieşte bucuria noastră. Insă această înlocuire este inegală, căci între râs şi bucurie nu există egalitate. Râsul se arată ca o manifestare a bucuriei, dar nu este aşa. Se întâmplă adesea că omul râde, însă bucuria sa nu este nicidecum râs. Arătarea dinţilor este o caracteristică a omului grăbit, dar bucurie nu se poate vedea aici, privirea fiindu-i tristă.

In general vorbind, râsul nu este totuna cu bucuria. Pe lângă râs, bucuria se manifestă printr-un surâs modest, printr-o strălucire luminoasă a privirii, printr-un cântec vesel, printr-un cuvânt de îmbărbătare, printr-un gest de salut, chiar în lacrimi. Există bucurie chiar şi cu lacrimi în ochi.

Da, în preamultul râs din societate nu aflăm bucurie. Şi ce este râsul? Mai mult decât orice, în sens larg, râsul este doar o însuşire brută. Industria distracţiilor ne propune un sarcasm otrăvitor, un mimetism plin de invidie, o bufonerie obscenă, o încercare de neînfrânt de a crea distracţie din orice, chiar şi din cele sfinte. Umorul sofisticat, autoironia echilibrată, plină de duh şi, în acelaşi timp, aforismele profunde le întâlnim destul de rar...Am văzut, de pildă, un film unde un tânăr încerca să se dea pe gheaţă şi a ieşit prost. A căzut, şi-a rupt piciorul, a ţipat de durere. Prietenul său, în loc să alerge să cheme urgent ambulanţa, a filmat totul şi a ieşit un video „cool". Să presupunem că am descărcat acest videoclip şi am lăsat mai jos un comentariu despre băiat şi cei din jur. Desigur, nu există îndoială că vom răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru toate în care „fără de minte am râs", că ne-am amuzat de necazul străin.

Pe de altă parte, dacă eu sufăr de slavă deşartă şi mă raportez la sine cu multă seriozitate, oamenii pot să mă ia în râs. A te vedea pe tine de sus, a-ţi vedea întreaga ambiţie e chiar necesar... Dacă iau aminte la propriul respect de sine şi râd din suflet de mândria mea, atunci de la această autoironie şi până la pocăinţă mai este doar un pas. Dacă însă de slava mea deşartă râde soţia ori un altul, şi eu nu voi fi ofensat de aceasta, ci, dimpotrivă, mă alătur acestei glume, atunci de la aceasta şi până la smerenie nu e prea mult.

Există o pocăinţă a mustrării de sine care se manifestă prin batjocura asupră-ne. Mai frecvent, întâlnim această pocăinţă a mustrării de sine atunci când plânsul asupră-ne este adevărat. Plânsul pentru păcatele noastre cu osebire naşte bucurie. O astfel de minunată trecere de la întristare la bucurie se săvârşeşte nu doar individual, ci în întreaga Biserică. Intotdeauna. Când?

Postul cel Mare noi îl petrecem în luminată şi întristătoare pocăinţă, în întristarea din Săptămâna Patimilor, iar la Paşti vine bucuria întru Hristos, Biruitorul păcatului şi morţii. Praznicul nostru de căpetenie, Pastile, într-adevăr este o sărbătoare plină de bucurie. Şi pentru aceasta Hristos a spus mai dinainte apostolilor Săi: Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie (In 16, 20). Oamenii să ia aminte că Hristos în Evanghelie nu a râs niciodată. Dimpotrivă, El a vărsat lacrimi pline de dragoste la moartea lui Lazăr. Şi unii vor trage de aici concluzia: trebuie să ne asemănăm Domnului şi, în loc să râdem, trebuie să plângem. Astfel ei se scufundă într-un doliu necondiţionat, chiar şi la Paşti îmbrăcându-se în haine negre. Da, în Noul Testament, Hristos nu a râs niciodată, însă El S-a bucurat. Şi aceasta în mai multe rânduri. Iată, de pildă, ce aflăm din Evanghelii: El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa, Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta (Lc. 10, 21). Şi ucenicilor Săi Hristos le-a făgăduit bucurie chiar în timpul prigonirii pentru credinţă: Fericiţi voi care flămânziţi acum, că vă veţi sătura. Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi. Vai vouă, celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui! (Lc. 6, 21, 23, 25).

Prin urmare, Hristos nu a condamnat bucuria... Astfel, cei ce râd, care judecă Evanghelia, sunt oamenii predaţi cu totul satisfacţiei simţurilor. In asemenea chip nu toate lacrimile alcătuiesc plânsul Evangheliei, căci „plâng chiar şi fiarele", după cum observă Sfântul Filaret al Moscovei. Evanghelia condamnă acel râs care se arată în legătură cu patimile şi plăcerile.

Ca semn al dănţuirii oamenilor înduhovniciţi este întâlnirea lor cu Hristos. Stând lângă Hristos, propovăduitorul pocăinţei şi marele ascet Ioan Botezătorul spune despre revărsarea bucuriei: Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit (In 3, 29). Pe Maica Domnului Biserica o numeşte direct bucuria noastră, acoperământ la orice rău cu cinstitul ei omofor. La ai Săi, Hristos dă bucuria cea mare, pe care nu poate să o biruie nici un necaz. Apostolul scrie către corinteni despre bucuria în necazuri: Cu tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie (II Cor. 7, 4).

Dar să revenim la râs. Sfântul Apostol Pavel, în legătură cu aceasta, ne îndrumă astfel: Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire (Efes. 5, 4). Să remarcăm aici contrastul mulţumire-euharistie (mulţumirea plină de bucurie, şi nu râsul şi doliul îndelungat).

Desigur, se pune întrebarea cum să te bucuri dacă în suflet ai o stare lipsită de bucurie. In jurul ştirilor proaste, mulţi dau din mână şi, chiar de-ar fi fericiţi, caută o stare de ieşire. Ce spun? Eu nu ştiu, însă apostolul spune despre râs că nu ni se cuvine, ci ar trebui să avem cuvioşenie. Mulţumirea poate să umple inima noastră de deplină bucurie; chiar dacă bucuria nu se vede, creştinul poate să se raporteze la ea ca la o îndeletnicire duhovnicească.

Ştim că este necesar să ne îndeletnicim întru pocăinţă, acea îndeletnicire în întristarea după Dumnezeu. Dacă noi cu adevărat îndeplinim această îndeletnicire, vom începe să vedem în chip vădit păcatele noastre şi să ni le mărturisim, iar Domnul le va ierta pe acestea. După mărturisire, să începem să-I mulţumim Mântuitorului. Domnul ne-a iertat păcatele, şi noi Ii mulţumim pentru îndurarea, bunătatea şi dragostea către noi. Mulţumirea şi dragostea nu intră în contradicţie cu duhul pocăinţei.

Cum să ne silim către bucurie? Oamenii încercaţi duhovniceşte vorbesc despre porunca dragostei către Dumnezeu şi către aproapele: chiar dacă încă nu guşti întru tine această poruncă a dragostei întru Hristos, fă faptele dragostei. Şi iată, constrângerea ascetică de sine către faptele dragostei încet-încet ne va trezi către dragoste.

Dragostea se aseamănă focului. Dacă în foc nu se aruncă lemne, acesta se va stinge. Dacă nu iubeşti şi nu faci faptele dragostei, această iubire încetul cu încetul se va stinge. Ce sunt acelea fapte ale dragostei este limpede: ajutorul cu fapta faţă de cel iubit, atenţia şi un cuvânt bun, compătimirea în durere, ca şi în bucurie. Putem să deşteptăm întru sine faptele bucuriei, şi bucuria va veni. Nu conteni în a te bucura, nu te înşela în calea ta. Poţi proba drumul tău către dragoste prin faptele bucuriei. Dar în ce constau faptele bucuriei? După mărturisire, să mulţumim Domnului pentru îngăduinţa de a aduce pocăinţă. Căci pocăinţa nu ne îngreunează, ci ne dă posibilitatea de a fi fericiţi, de a lăsa păcatele şi chiar păcatele grele. Sincera pocăinţă ne deschide către îndurarea atotiertătoare şi bucuria omenească atât de dorită. Noi, în fiecare zi, îi mulţumim Domnului pentru hrană şi băutură, pentru odihna de noapte, pentru începutul unei noi zile dăruite de Dumnezeu. Ii mulţumim pentru însănătoşirea după îndelungă boală, pentru orice bine pe care ni l-a dăruit nouă în viaţă. Mulţumind lui Dumnezeu şi oamenilor, ne deprindem cu bucuria.

Mai există o îndeletnicire - să aflăm prilej pentru a bucura pe aproapele nostru. Dacă i s-a dat acest bun, omul se bucură şi străluceşte, iar razele bucuriei în inimă îi încălzesc pe cei din jur. Acela care s-a bucurat îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fapta bună, pentru orice dar bun de la Creator. Dacă luaţi aminte la cele bune din viaţa voastră, nu zăboviţi să mulţumiţi Domnului, şi astfel mai mari vor fi bucuriile voastre.

Să ne bucurăm în Domnul! Hristos a înviat!

Diacon Pavel Serjantov

Cum să dobândim bucuria duhovnicească, Editura de suflet

Cumpara cartea “Cum să dobândim bucuria duhovnicească”

 

• Bucuria crestinului
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Bucuria Invierii din fiecare duminica
  Publicat in : Religie
• Bucuria in Ortodoxie
  Publicat in : Morala
• Bucuria si sensul credintei
  Publicat in : Religie