Cuviosii Onufrie cel Mare si Petru Atonitul

Un imparat oarecare al Persiei, numit de istorici Narsita, a trait pe vremea cand in Roma imparatea prea paganul imparat Diocletian. Acest Narsita se cunoaste din fapte, ca ori era cu totul crestin, ori ca nu era departe de crestinatate, caci se stie din istorie ca au fost in acest fel unii din imparatii Persiei. Deci acest imparat, traind cu imparateasa multa vreme si neavand copii de parte barbateasca, dorea foarte mult si se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu ca sa-i daruiasca un fiu. Iar Dumnezeu, ascultandu-i rugaciunea, dupa multi ani imparateasa a zamislit pe acest mare placut al lui Dumnezeu si mare vietuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

Iar diavolul, care uraste neamul omenesc, vazand binele ce avea sa fie dupa oarecare semne si voind a face impiedicare, s-a inchipuit in chipul unui om strain; si, venind la imparat, i-a zis: "imparate, sa stii ca pruncul ce s-a zamislit in pantecele imparatesei tale nu este de la tine, ci de la unul din robii tai.

Daca voiesti sa cunosti adevarul, sa faci aceea ce-ti voi spune, adica: Cand se va naste pruncul, sa poruncesti sa se faca un foc mare si sa arunci pe prunc intr-insul, si de nu va arde, acesta va fi semnul ca este fiul tau cu adevarat; iar de va arde, atunci sa fii incredintat ca este nascut din desfranare".

Deci imparatul, incredintandu-se acestor cuvinte diavolesti, s-a maniat foarte tare pe imparateasa sa, insa ascundea in sine si se tinea ca sa nu se cunoasca pana la vremea ce se cadea. Deci, implinindu-se vremea nasterii imparatesei si nascand un prunc de parte barbateasca, tatal, in loc sa se bucure de nasterea fiului sau celui daruit de Dumnezeu, s-a umplut de mahnire si de intristare, a aprins un foc mare si a aruncat pe prunc in foc. Iar Atotputernicul Dumnezeu, Care pazeste pe prunci cu preaminunata Sa putere, a pazit si pe acest prunc nears de foc, viu si intreg. Dar nu numai aceasta, ci inca si alt lucru de mirare era cu putinta a se vedea; caci pruncul, aflandu-se in foc, a ridicat catre cer manutele sale cele mici si slabe, ca si cum s-ar ruga catre Dumnezeu. Iar daca tatal copilului a vazut acest lucru minunat, s-a inspaimantat si a cunoscut ca a fost amagit de diavol. Deci scotand pe prunc din foc nevatamat, ingerul Domnului s-a aratat imparatului certandu-l ca a crezut viclesugul vrajmasului celui inselator. Si a poruncit ingerul sa boteze pe prunc si sa-l numeasca Onufrie, apoi sa-l duca in pustie unde-l va indrepta Dumnezeu, caci pruncul va fi mare prieten si placut al Domnului. Deci imparatul indata s-a sculat si, luand pruncul, s-a dus, dupa randuiala lui Dumnezeu, catre muntii si pustietatile Egiptului.

Iar pe cand mergeau, l-aintampinat o caprioara alba, fiind trimisa de Dumnezeu ca sa hraneasca pruncul cu lapte cat va merge pe cale. Ea, alergand catre imparat, a cazut inaintea lui in genunchi, ca si cum i se inchina si, alaturandu-se celor ce mergeau, calatorea impreuna cu dansii si-l hranea pe prunc cu laptele ei. Iar tatal pruncului, vazand acest lucru, se mira de purtarea de grija a lui Dumnezeu pentru prunc si graia: "Acum am cunoscut ca fiul meu are sa fie mare prieten si placut al lui Dumnezeu". Deci mergand ei pe cale multa vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei in tara Egiptului si, venind pana la cetatea ce se numea Ermopoli, au aflat o manastire, nu departe de cetate, la un loc osebit si frumos.

Acea manastire se numea a Eritului si avea o suta de monahi imbunatatiti. Si a poruncit Dumnezeu imparatului sa lase acolo pe fiul sau; iar avva manastirii aceleia se mira de venirea imparatului din Persia la dansii; si l-aprimit cu mare cinste. Iar imparatul a povestit avvei aceluia cu de-amanuntul toate cele despre prunc si cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la manastirea lor.

Iar avva, ascultand cu mirare cele povestite de imparat, a zis: "Cum si cine poate dintre noi sa hraneasca pruncul acesta care are trebuinta de lapte de maica, caci in manastirea noastra nu poate intra nici o femeie?" Imparatul a raspuns: "Precum pana aici l-ahranit Dumnezeu prin caprioara aceea care a venit cu noi, tot asa si de aici inainte il va hrani aceeasi caprioara, cat va avea trebuinta de lapte". Astfel, imparatul, dand pe fiul sau lui Dumnezeu si incredintandu-l parintelui, s-a intors la ale sale. Iar caprioara aceea a stat pe langa manastire si a hranit pe prunc pana la varsta de trei ani.

Iar dupa ce s-au implinit acei trei ani, ea s-a dus in pustie si pruncul a inceput a se hrani cu hrana cea de obste. Si dupa ce pruncul a ajuns la varsta de sapte anisori, adeseori se ducea la trapeza si,cerand cate o bucatica de paine, se ducea in tinda bisericii, unde era zugravita icoana Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu, care tinea pe mainile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, apropiindu-se Onufrie de icoana, fiind fara de rautate si cu nestiinta sfanta, vorbea ca si cu un viu cu pruncul Hristos zugravit pe icoana, Care era tinut de mainile cele fecioresti ale Pururea Fecioarei. Si graia astfel: "Si Tu esti mic precum sunt si eu, insa eu ma duc la trapeza, cer paine la trapezar si mananc, iar Tu nu mananci niciodata. Pentru ce te chinuiesti asa, nemancand nimic? Iata, primeste partea mea si mananca". Iar pruncul Hristos cel inchipuit pe icoana, ca si cum ar fi fost viu, intindea manuta Sa si lua painea din mainile lui Onufrie, care il vedea pe El ca si cum o manca.

O minune ca aceasta facandu-se nu o data, nici de doua ori, ci de multe ori, si trapezarul vazand pe prunc luand painea adeseori, a inceput a-l pandi sa vada ce face cu painea si unde o duce. Deci, vazandu-l ducandu-se cu painea la biserica, a mers dupa dansul mai de departe si, ajungand la usa tindei, a vazut facandu-se minunea cea mai sus-aratata si s-a inspaimantat foarte. Dupa aceea, ducandu-se, a vestit avvei si tuturor celorlalti monahi mai sporiti in fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au inspaimantat cu totul.

Atunci avva a invatat pe trapezar, astfel: "Cand pruncul Onufrie va mai cere paine de la tine, sa nu-i dai, ci sa-i zici: "Du-te de cere paine de la Acela Caruia i-ai dat de multe ori"". Iar trapezarul, ascultand pe avva, a facut asa precum i-a poruncit. Deci dimineata, venind Onufrie si cerand paine dupa obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: "Du-te de cere paine de la Acela Caruia tu i-ai tot dat de multe ori". Deci pruncul, fiind flamand, s-a dus plangand catre icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si a zis catre pruncul Hristos, Cel inchipuit pe icoana: "Trapezarul nu voieste sa-mi dea paine de la el, si-mi este foame; da-mi Tu de la Tine, ca si eu Ti-am dat de multe ori!"

Si indata pruncul Hristos i-a dat o paine mare, frumoasa, curata, alba ca zapada si calda. Painea era atat de mare, incat abia putea sa o duca pruncul cel de sapte ani. Deci Onufrie luand painea din mainile lui Hristos, o ducea cu mare osteneala. Si venind cu ea la avva, se lauda copilareste, zicand: "Iata, pruncul Hristos mi-a dat o paine!" Iar avva, minunandu-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toti monahii si le-a aratat acea paine minunata si a poruncit trapezarului sa povesteasca inaintea tuturor ce a vazut. Apoi si Onufrie, fiind intrebat de ei, a spus ca a luat acea paine din mainile lui Hristos insusi. Si toti au inceput a preamari cu mare glas pe Dumnezeu, Care a facut niste minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. Dupa aceea, ei au impartit painea in mai multe parti pentru binecuvantarea si sfintirea tuturor monahilor.

Onufrie, crescand cu niste sporiri de fapte bune ca acestea si cu dar de la Dumnezeu si de la oameni, a ajuns la varsta si masura faptelor bune, cea vrednica de a se salaslui in pustie si a iesi la razboi impotriva vrajmasilor celor nevazuti, dupa cum povesteste de aici inainte Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost intr-una din manastirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el in pustie pe Cuviosul Onufrie si pe alti pustnici, singur a scris si povesteste in cele ce urmeaza:

Intr-o zi, sezand eu in manastirea mea si linistindu-ma, mi-a venit dorinta sa ies in pustia cea mai dinauntru si sa vad daca este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decat mine. Deci, sculandu-ma si luand putina paine si apa, ca sa am pe cale, am iesit din manastirea mea, nespunand nimanui nimic, si m-am dus in pustia cea mai dinauntru. Mergand patru zile si negustand nici paine, nici apa, am ajuns la o pestera incuiata, care avea o ferestruica mica. Si am stat acolo un ceas, batand la acea fereastra si asteptand ca, dupa obiceiul monahicesc, sa iasa cineva din pestera si sa-mi dea binecuvantare in Hristos. Dar fiindca nu mi-a raspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu usa si am intrat, zicand: "Binecuvinteaza!"

Si am vazut un oarecare staret sezand, ca si cum dormea, si iarasi am zis: "Binecuvinteaza" si m-am atins de umarul lui, voind sa-l destept, dar s-a facut ca praful; si, pipaind trupul lui, am aflat ca murise de multi ani. Am vazut si o haina atarnata la perete si, atingand-o eu, s-a facut ca praful in mainile mele. Deci, indata luand de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort si, sapand o groapa cu mainile in peretele pesterii, am ingropat moastele lui cu obisnuita cantare de psalmi, cu rugaciune si cu lacrimi. Apoi, gustand putin din painea cea adusa de mine si din apa, m-am intarit si am ramas langa mormantul acelui staret.

Iar a doua zi, savarsindu-mi rugaciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinauntru si, mergand cateva zile, am gasit o alta pestera si am vazut pe dinaintea pesterii urme omenesti si din aceasta am cunoscut ca vietuieste cineva acolo. Si batand si neprimind nici un raspuns, am intrat inauntru si, negasind pe nimeni, am iesit afara, gandind in mine ca aici petrece un rob al lui Dumnezeu si s-a dus undeva in pustie. Deci am socotit sa astept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind sa-l vad si sa-l sarut intru Domnul. Si toata ziua am petrecut asteptand si cantand neincetat psalmii lui David. Si am vazut ca acel loc era foarte frumos si avea un finic cu roadele lui si un izvor mic cu apa vie si, minunandu-ma de frumusetea acelui loc, doream ca si eu insumi sa vietuiesc intr-insul, de ar fi fost cu putinta.

Iar cand ziua se pleca spre seara, am vazut venind o cireada de bivoli, si un rob al lui Dumnezeu umbland intre ei; si acela era Cuviosul Timotei pustnicul. Iar dupa ce s-au apropiat ei de mine, am vazut pe acel barbat fara de imbracaminte, acoperindu-si goliciunea trupului cu perii sai. Si venind el la locul unde stateam si vazandu-ma pe mine, ma socotea ca sunt duh si nalucire si a stat la rugaciune; pentru ca multe duhuri necurate il ispiteau cu naluciri in acel loc, precum mi-a spus mie mai pe urma. Iar eu i-am zis: "Pentru ce te infricosezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Cauta si vezi urmele mele, ca sa stii, ca sunt om ca si tine, pipaie-ma, caci sunt trup si sange". Atunci el, privind spre mine si cunoscand ca sunt om, s-a linistit, multumind lui Dumnezeu si zicand: "Amin". Deci s-a apropiat de mine, m-a sarutat si m-a dus in pestera sa, unde mi-a pus dinainte mancare, poame de finic si apa curata de izvor si a gustat impreuna cu mine. Si ma intreba, zicand: "Cum ai venit aici, frate?" Iar eu, aratandu-i cugetul si gandul meu, i-am spus: "Vrand sa-i vad pe robii lui Hristos, care vietuiesc in aceasta pustie, am iesit din manastirea mea si am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de dorirea mea, invrednicindu-ma a te vedea pe sfintia ta". Apoi l-am intrebat si eu pe el: "Parinte, cum ai venit aici, cati ani ai de cand esti in aceasta pustie, cu ce te hranesti si pentru ce esti gol, neimbracandu-te cu nimic?"

Iar el a inceput a-mi spune despre sine astfel: "Eu mai inainte am petrecut in viata de obste, in Tebaida, deprinzandu-ma cu viata monahiceasca si slujind cu osardie lui Dumnezeu, iar cu mainile lucrand tesatoria. Odata gandul mi-a zis: "Sa iesi din viata de obste, sa petreci singur si sa te ostenesti lucrand, ca sa primesti mai multa plata de la Dumnezeu; pentru ca poti din osteneala mainilor tale, nu numai pe tine sa te hranesti, ci sa hranesti si pe saraci si pe fratii cei straini sa-i odihnesti". Deci, ascultand cu dragoste gandul meu, am iesit din viata de obste si mi-am facut deosebi o chilie aproape de cetate si ma indeletniceam cu lucrul mainilor. Si aveam indestulare de cele trebuincioase vietii mele, pe care le castigam din osteneala mainilor mele; pentru ca multi veneau la mine, trebuindu-le lucrul mainilor mele, si-mi aduceau toate cele de trebuinta. Deci odihneam pe cei straini, iar pe cele ce prisoseau le imparteam saracilor si celor ce aveau trebuinta.

Iar diavolul, vrajmasul nostru, care pururea se lupta impotriva tuturor, umplandu-se de zavistie asupra mea, s-a sarguit de mi-a rasturnat ostenelile mele. Si a pus in mintea unei femei ca sa vina la mine pentru lucrul mainilor mele si, venind, ma indemna sa-i tes o panza, pe care tesand-o, i-am dat-o ei. Dupa aceea, m-a silit sa-i tes si alta si s-a facut intre noi vorba si indrazneala, si, zamislind pacatul, am nascut faradelegea si am petrecut cu femeia sase luni pacatuind. Dupa aceea am gandit in mine ca astazi sau maine moartea ma va ajunge si voi lua munca cea vesnica; si mi-am zis: "Vai mie, o, suflete, mai bine este tie sa fugi de aici, ca sa scapi de pacat si de munca cea vesnica". Deci, lasand toate, am fugit in taina si am venit in aceasta pustie. Si ajungand in locul acesta, am gasit aceasta pestera, izvorul si finicul avand 12 ramuri si in fiecare luna fiecare ramura imi face tot atatea roade, cate imi ajung ca hrana pentru treizeci de zile. Si sfarsindu-se o luna si roadele unei ramuri, se coace cealalta ramura; si astfel ma hranesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am in pestera mea. Hainele mele, invechindu-se de vremea cea lunga, s-au prapadit, iar dupa multi ani - ca acum sunt 30 de ani de cand petrec in aceasta pustie - mi-au crescut perii trupului precum vezi, si acestia imi sunt in loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea".

Auzind eu acestea de la dreptul acela - zice Sfantul Pafnutie -, l-am intrebat, zicand: "Parinte, la inceputul venirii tale Jn locul acesta, te-a suparat pe tine ceva sau nu?" El a raspuns: "Am rabdat nenumarate navaliri diavolesti si de multe ori diavolul s-a luptat cu mine si nu m-a biruit, ajutandu-mi darul lui Dumnezeu; pentru ca ma impotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci si cu rugaciunea. Pe langa asupririle vrajmasului, ma suparau inca si durerile trupesti, caci foarte mult ma durea pantecele, incat de multe ori cadeam la pamant de durerea aceea si nu puteam sa stau sa-mi fac obisnuitele rugaciuni, ci zacand in pestera mea si tavalindu-ma pe pamant, imi savarseam cantarea mea cu multa chinuire, incat nici afara nu puteam sa ies. Deci m-am rugat milostivului Dumnezeu ca, pentru durerile ce m-au cuprins, sa-mi dea iertare de pacatele mele.

 Iar intr-o zi, pe cand sedeam la pamant si patimeam din pricina durerii pantecelui, am vazut un barbat cinstit stand inaintea mea care mi-a zis: "Ce te doare?" Iar eu abia am putut raspunde, zicand: "Doamne, ma doare pantecele". El mi-a zis: "Arata-mi unde te doare?" Si i-am aratat. Iar el, intinzandu-si mana, a pus palma sa in acel loc ce ma durea si, indreptand degetul mainii sale, a taiat locul acela ca si cu un cutit si a scos rarunchii mei, caci de ei patimeam foarte mult. Si mi-a aratat ranile care erau pe ei si, curatandu-i cu mana si stergandu-i cu panza curata, iarasi i-a pus la locul lor si, lipind cu degetele locul cel taiat si netezindu-l cu palma, indata m-am tamaduit. Apoi mi-a zis: "Iata, te-ai facut sanatos! De-acum sa nu mai gresesti, ca sa nu patimesti ceva mai rau, ci slujeste Dumnezeului tau de acum si pana in veac!" Astfel, din acea vreme, petrec fara durere, multumind lui Dumnezeu si slavind milostivirea Lui.

Astfel vorbind de cu seara cu acel cuvios parinte, zice Pafnutie, am petrecut aproape toata noaptea; iar de dimineata ne-am sculat la obisnuita rugaciune. Si facandu-se ziua, am rugat mult pe cuviosul parinte ca doara mi-ar porunci sa petrec langa el, sau macar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: "Frate, nu vei putea sa rabzi aici navalirile diavolesti". Si nu voia sa petrec langa el. Apoi l-am rugat sa-mi spuna numele sau si mi l-aspus, zicand: "Numele meu este Timotei; pomeneste-ma pe mine, iubite frate, si roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca sa savarseasca spre mine pana la sfarsit mila Sa, careia sa ma invredniceasca".

Atunci eu am cazut la picioarele lui, cerandu-i sa se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: "Stapanul nostru Iisus Hristos sa te binecuvinteze si sa te pazeasca de toate cursele diavolului. Sa-ti arate calea cea dreapta, ca sa treci fara impiedicare spre sfintii Lui". Deci, Cuviosul Timotei binecuvantandu-ma, m-a eliberat in pace. Dupa aceea am plecat pe cale, primind din mainile lui poame de finic si un vas cu apa de izvor si, inchinandu-ma acelui sfant staret, m-am dus de la dansul, slavind si multumind lui Dumnezeu ca m-a invrednicit a vedea pe un placut al Sau ca acela, a ma folosi de cuvintele lui si a lua binecuvantare de la el.

Si intorcandu-ma de acolo, dupa cateva zile, am venit la o manastire pustniceasca si am stat acolo sa ma odihnesc si sa petrec o vreme; dar, intristandu-ma, gandeam intru mine si ziceam: "Ce este viata? Sau ce sunt nevointele mele? Nici umbra nu sunt impotriva vietii si nevointelor acelui mare placut al lui Dumnezeu, pe care l-am vazut. Astfel, am petrecut multe zile gandind unele ca acestea si dorind sa urmez in placerea lui Dumnezeu, calea acelui drept barbat. Deci, desteptandu-ma milostivirea lui Dumnezeu ca sa ingrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarasi in cea mai dinauntru pustie pe cale neumblata spre partea aceea, unde petrece un neam barbar, care se numeste "mazichi". Deci toata sarguinta mea era aceasta: ca sa stiu de este si un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, sa-l gasesc si sa primesc de la el folos sufletului meu.

 Si plecand in calea pustiei cea pusa mie inainte, mi-am luat putina paine si apa, care mi-a ajuns o vreme. Si sfarsindu-se painea si apa, ma stramtoram, neavand hrana, insa m-am intarit si am mai mers patru zile si patru nopti fara de hrana si fara de bautura; apoi am slabit foarte cu trupul si, cazand la pamant, asteptam moartea. Atunci am vazut un barbat cu sfanta cuviinta, preafrumos si prealuminat, care, venind la mine si punand mana sa pe gura mea, s-a facut nevazut. Si indata am simtit in mine tarie, incat nici foame, nici sete nu-mi mai era. Deci sculandu-ma iarasi, mergeam spre cele mai dinauntru ale acelei pustii si am trecut fara de hrana si fara bautura alte patru zile si patru nopti si iarasi am inceput a slabi de foame si de sete.

 Si ridicandu-mi mainile spre cer, m-am rugat Domnului si iarasi am vazut pe acel barbat, care, venind, s-a atins de buzele mele si s-a facut nevazut; iar eu iarasi am capatat multa putere si m-am dus in cale. Si cand era a saptesprezecea zi a calatoriei mele, am ajuns la un munte inalt si, fiind ostenit, am sezut la poalele muntelui sa ma odihnesc. Si am vazut de departe pe un barbat venind spre mine, cu chipul foarte infricosat, cu peri desi crescuti peste tot trupul, ca la fiara, si alb ca zapada, caci era carunt de batranete. Iar perii capului si ai barbii lui erau lungi pana la pamant, incat acopereau ca o haina trupul lui, si mijlocul sau il avea incins cu frunze de pustie.

Si cand l-am vazut apropiindu-se spre mine, m-am infricosat si am alergat la o piatra ce se intamplase sa fie deasupra muntelui. Iar acela, ajungand pana la poalele acelui munte, a sezut la umbra sa se odihneasca, pentru ca ostenise din pricina zadufului si batranetii. Si uitandu-se spre munte, m-a vazut pe mine si m-a strigat, zicandu-mi: "Omule al lui Dumnezeu, pogoara-te la mine, ca si eu sunt om ca tine si vietuiesc in pustia aceasta pentru Dumnezeu". Iar eu - zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dansul cu osardie si am cazut inaintea picioarelor lui. Iar el mi-a zis: "Scoala-te, fiul meu, caci si tu esti robul lui Dumnezeu, prieten al sfintilor Lui, iar numele tau este Pafnutie". Deci m-am sculat, iar el mi-a poruncit sa sed, si am sezut cu bucurie inaintea lui. Apoi l-am rugat cu dinadinsul sa-mi spuna numele lui, cum petrece in pustia aceea si de cata vreme. Iar el, vazand rugamintea mea cea cu dinadinsul, a inceput a-mi spune cele despre sine, zicand astfel:   "Numele meu este Onufrie, de saizeci de ani ratacesc in pustia aceasta si prin munti, si n-am vazut pana acum nici un om, decat numai pe tine. Petrecerea mea inainte a fost in cinstita manastire care se numeste Eriti si care este aproape de cetatea Ermopoli, in partile Tebaidei. Manastirea aceea are o suta de frati si toti sunt cu un suflet, avand viata de obste intocmita cu multa dragoste intru Domnul nostru Iisus Hristos. De obste le este hrana si imbracamintea si isi petrec in liniste si pace viata cea pustniceasca, slavind bunatatea Domnului. Iar eu, in copilaria mea, cand ma povatuiam acolo intru inceputul cel nou, am invatat de la Sfintii Parinti credinta si dragostea catre Dumnezeu si randuielile vietii monahicesti si i-am auzit pe dansii graind despre Sfantul Prooroc Ilie, cum, intarindu-se de Dumnezeu, a petrecut in pustie, postind multa vreme. Asemenea si de Sfantul Ioan Inaintemergatorul, caruia nici unul din oameni nu i s-a asemanat vreodata si ce fel de viata a avut el in pustie pana in ziua aratarii sale catre Israel.

  Iar eu intrebam pe Sfintii Parinti, zicand: "Mai mari sunt inaintea lui Dumnezeu cei bare petrec in pustie decat voi?" Ei imi raspundeau, zicand: "Fiule, aceia sunt mai mari decat noi, pentru ca noi ne vedem unul pe altul in toate zilele si savarsim cu bucurie soborniceasca cantare bisericeasca; iar de flamanzim, gasim paine gata, asemenea si de insetam, avem apa in destul. Daca se intampla cuiva din noi a se imbolnavi, este mangaiat de ceilalti frati, deoarece toti vietuim de obste, ne ajutam si slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Iar cei ce petrec in pustie sunt lipsiti de toate acestea; caci, de se intampla vreunuia din ei vreo mahnire, cine il mangaie? La boala, cine sa-i ajute si sa-i slujeasca? Daca i-ar veni asupra vreun razboi de la satana, unde va gasi om care sa-i schimbe gandul sau sa-l sfatuiasca, fiind numai el singur? De nu va avea hrana, unde s-o gaseasca cu inlesnire? Asemenea si insetand, apa nu este aproape. Acolo, o, fiule, fara de asemanare, mai mare ii este osteneala, decat noua celor ce vietuim de obste; pentru ca, cei ce intra in viata pustniceasca, slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi; foamea si setea, arsita de ziua si raceala de noapte le rabda cu vitejie; iar razboaielor celor ce navalesc de la vrajmasul cel nevazut se impotrivesc tare, se silesc in tot felul a-l birui si se sarguiesc a trece toata calea cea stramta si anevoioasa care duce la imparatia cerului. Pentru aceea le trimite Dumnezeu sfinti ingeri ca sa le aduca hrana, sa le scoata apa din piatra si acestia ii intaresc atata de mult, incat se implineste cuvantul proorocului Isaia care zice: Cei ce asteapta pe Domnul se schimba in putere, se inaripeaza ca vulturii, alearga si nu se ostenesc. Iar daca nu se invredniceste cineva de ingereasca vedere cu ochii, insa nu se lipseste de venirea de fata cea nevazuta a acelora, care il pazesc in toate caile, il apara de asuprelile vrajmasului, il ajuta in lucrurile lui si-i duc rugaciunile la Dumnezeu. De i se intampla vreunuia din pustnici vreo ispitire neasteptata de la vrajmas si el isi ridica mainile catre Dumnezeu, indata i se trimite ajutor de sus si i se risipesc toate ispitele, pentru curatia inimii lui. Fiule, oare n-ai auzit de ceea ce se zice in Scriptura, ca Dumnezeu nu paraseste pe cei ce-L cauta, saracul nu va fi uitat pana in sfarsit si rabdarea saracilor nu va pieri pana in sfarsit? Si iar: Strigat-au catre Domnul, cand se mahneau ei si din nevoile lor i-a izbavit. Pentru ca Domnul daruieste fiecaruia dupa masura ostenelilor pe care le sufera cineva pentru Dansul. Deci fericit este cel ce face voia Domnului pe pamant si ii slujeste cu osardie, pentru ca ingerii slujesc aceluia, desi nevazuti, si il fac a se bucura cu bucurie duhovniceasca si il intaresc in tot ceasul cat este in trup".

Auzind acestea de la sfintii parinti din manastirea mea, eu, smeritul Onufrie, ma indulceam in sufletul si in inima mea mai dulce decat mierea, si mi se parea ca sunt pe alta lume, pentru ca imi venise o dorinta negraita sa ma duc in pustie. Deci, sculandu-ma noaptea si luandu-mi putina paine, cat sa-mi ajunga patru zile, am iesit din manastire, punandu-mi nadejdea spre Dumnezeu, si am plecat pe calea care duce la munte, voind ca de acolo sa intru in pustie. Si incepand eu a merge in pustie, am vazut inaintea mea stralucind o raza de lumina si m-am temut foarte; apoi, stand, gandeam sa ma intorc in manastire. Dar raza aceea de lumina s-a apropiat de mine si am auzit dintr-insa un glas, zicandu-mi: "Nu te teme! Eu sunt ingerul care umblu cu tine de la nasterea ta, pus de Dumnezeu langa tine ca sa te pazesc, si mi s-a poruncit acum de la Dansul sa te duc in pustia aceasta. Deci fii desavarsit si smerit cu inima inaintea Domnului si slujeste-i cu bucurie; iar eu nu ma voi departa de langa tine pana ce nu-mi va porunci Ziditorul sa-ti iau sufletul". Aceasta zicand ingerul din raza cea in chipul luminii, mergea inaintea mea, iar eu calatoream cu bucurie dupa dansul.

Si mergand ca la sase mile, am vazut o pestera aleasa; si s-a facut nevazuta de la mine raza luminii ingerului, iar eu m-am apropiat de pestera si am vrut sa stiu daca este vreun om intr-insa. Deci, ajungand la usa, am strigat dupa obiceiul monahicesc, zicand: "Binecuvinteaza!" Atunci am vazut pe un barbat batran cinstit, cu sfintita cuviinta la chip, pe fata si la vedere aratandu-se ca era intr-insul mare dar al lui Dumnezeu si duhovniceasca bucurie. Iar eu, vazandu-l, am cazut inaintea picioarelor lui si m-am inchinat lui; iar el, ridicandu-ma de mana si sarutandu-ma, mi-a zis: "Oare tu esti fratele Onufrie, ajutatorul meu intru Domnul? Intra, fiule, intra in locuinta mea! Dumnezeu iti este tie ajutator si vei petrece intru chemarea ta, savarsind bune lucruri intru frica lui Dumnezeu".

 Deci, intrand in pestera lui, am stat cu dansul cateva zile, sarguindu-ma sa deprind faptele lui bune, de vreme ce acela m-a invatat randuielile vietii pustnicesti. Si vazand staretul ca duhul meu este luminat spre deprinderea lucrurilor placute Domnului nostru Iisus Hristos si spre cea fara de temere impotriva stare a razboaielor celor din taina ale potrivnicului si spre nalucirile care le are pustia, mi-a zis: "Scoala-te, fiule, ca sa te duc in alta pestera, care este mai inauntrul pustiei, ca singur intr-insa sa locuiesti si sa te ostenesti intru Dumnezeu; pentru ca spre aceasta te-a trimis Domnul prin purtarea sa de grija, ca sa fii si tu locuitor al pustiei celei dinauntru".

Asa sfatuindu-ma, m-a luat pe mine si m-a dus in pustia cea mai adanca, si am mers patru zile si patru nopti, apoi intr-a cincea zi a gasit o pestera mica, iar sfantul barbat mi-a zis: "Iata, acesta este locul care ti l-apregatit Dumnezeu pentru tine, ca sa te salasluiesti intr-insul!" Dupa aceea, staretul a petrecut cu mine treizeci de zile, invatandu-ma la lucruri bune; iar dupa acele treizeci de zile, lasan-du-ma lui Dumnezeu, s-a dus la treburile sale. De atunci venea cate o data pe an la mine si ma cerceta, pana in ziua mutarii sale la Dumnezeu, pentru ca in anul cel din urma, venind la mine, s-a mutat la Domnul; iar eu, plangandu-l mult, l-am ingropat aproape de locuinta mea".

Dupa aceasta, eu, smeritul Pafnutie, l-am intrebat pe Onufrie, zicand: "Sfinte parinte, oare multe osteneli ai suferit la inceputul venirii tale in pustia aceasta?" Atunci fericitul staret mi-a raspuns: "Sa ma crezi, iubite frate, ca atatea osteneli am suferit in acest loc, incat de multe ori, deznadajduindu-ma de viata mea, mi se parea ca sunt aproape de moarte. De multe ori slabeam de foame si de sete, neavand la inceput nici ce manca, nici ce bea, afara numai de unele verdeturi pe care le gaseam in pustie; atunci aveam ce manca. Iar pentru setea mea, numai cereasca roua imi era de racorire. Si ziua ma ardeam de zaduful soarelui, iar noaptea ma raceam de frigul noptii si trupul meu mi se uda de roua cea cereasca. Dar cate n-am mai rabdat si cate osteneli n-am mai suferit in aceasta pustie neumblata! A spune rabdarile si ostenelile mele nu se poate, pentru ca nici nu se cuvine a le arata pe cele care omul este dator sa le faca la singuratate, pentru dragostea lui Dumnezeu.

Iar Bunul Dumnezeu, vazandu-ma ca m-am dat cu totul spre nevointele pustnicesti si mi-am pus sufletul spre foame si sete, a poruncit sfantului Sau inger, ca sa ingrijeasca de mine si sa-mi aduca in toate zilele putina paine si apa pentru intarirea trupului meu. Astfel m-a hranit ingerul pe mine treizeci de ani. Iar dupa implinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a oranduit spre mangaierea mea, hrana mai indestulatoare. Pentru ca, aproape de pestera mea, s-a aflat un finic care avea douasprezece ramuri, si fiecare ramura deosebi la o luna in an aducea roadele sale, una la o luna, alta la alta luna, pana ce trec toate cele douasprezece luni; si sfarsindu-se o luna, se sfarseste si rodul unei ramuri, iar sosind alta luna, soseste si rodul altei ramuri.

Asijderea, din porunca lui Dumnezeu curge si un mic izvor de apa vie, asa ca acum am inca treizeci de ani intru o indestulare ca aceasta; pentru ca, uneori mananc din painea cea adusa de inger, iar alteori gust din roadele finicului cu verdeturile pustiei, care, prin dumnezeiasca porunca, mi s-au indulcit ca mierea. Si beau din izvor apa vie, multumind lui Dumnezeu; iar mai ales ma hranesc si ma adap cu dulceata din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu numai cu paine va fi omul viu, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu. Pentru ca, o, frate Pafnutie, daca te vei sargui ca sa savarsesti voia Domnului Dumnezeu, toate cele de trebuinta se vor trimite pentru tine de la Dansul; pentru ca in Sfanta Evanghelie zice: Nu va ingrijiti zicand: Ce vom manca sau ce vom bea sau ce vom imbraca? Pentru ca pe toate acestea paganii le cauta, caci Tatal vostru Cel ceresc stie ca va trebuie toate acestea. Ci cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua".

Unele ca acestea graind Cuviosul Onufrie, m-am minunat de aleasa lui viata si iarasi l-am intrebat pe el: "Parinte, de unde te impartasesti sambata si Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine?" Iar el mi-a grait mie: "ingerul Domnului vine la mine si-mi aduce Preacuratele lui Hristos Taine si ma impartaseste pe mine. inca nu numai la mine vine ingerul Domnului cu dumnezeiasca impartasanie, ci si la ceilalti care vietuiesc in pustie pentru Dumnezeu si fata omeneasca nu vad; pe care impartasindu-i, ii umple de veselie negraita. Iar daca vreunul dintr-insii ar dori sa vada om, ingerul il ia pe el si il inalta la cer, ca sa vada pe sfinti si sa se veseleasca; si sufletul lui se lumineaza ca lumina si se bucura cu duhul, invred-nicindu-se a vedea cerestile bunatati, si uita toate ostenelile sale suferite in pustie. Apoi, intorcandu-se iarasi la al sau loc, se sileste a sluji mai cu osardie lui Dumnezeu, nadajduind a castiga in veci cele din ceruri, pe care s-a invrednicit a le vedea.

Toate acestea le-a vorbit Cuviosul Onufrie cu mine sub poalele muntelui, unde ne-am intalnit; iar eu, din niste vorbe ca acestea ale cuviosului, m-am umplut de bucurie si am uitat si de ostenelile mele, cele cu foamea si cu setea, suferite in calatorie. Deci, intarindu-ma cu duhul si cu trupul, am zis: "Fericit sunt eu cel ce m-am invrednicit a te vedea pe tine, sfinte parinte, si a auzi cuvintele tale cele dulci si placute". Iar el mi-a zis: "Sa ne sculam de acum, frate, sa mergem la locuinta mea". Deci, sculandu-ne, am mers, iar eu nu incetam minunandu-ma de darul cuviosului staret. Apoi, trecand doua sau trei stadii, am venit la pestera sfantului; si acolo era un finic ales si curgea si un izvor mic de apa vie. Deci stand langa pestera, cuviosul s-a rugat si, sfarsind rugaciunea si zicand "amin", a stat si mi-a poruncit sa stau si eu cu dansul; si am vorbit, spunand unul altuia bunatatile Domnului.

Iar venind soarele spre apus si ziua sfarsindu-se, am vazut langa noi o paine curata si apa, iar acel cuvios barbat mi-a grait mie: "Gusta, frate, din painea si apa care se afla inaintea ta, ca sa te intaresti; pentru ca te vad pe tine slabit de foame, de sete si de osteneala drumului". Iar eu am zis catre dansul: "Viu este Domnul meu, ca nu voi manca nici nu voi bea singur, daca nu mancam amandoi". Dar staretul nu voia sa guste; numai dupa ce l-am rugat mult, abia atunci am putut sa-l induplec. Deci, intinzand mainile, am luat painea, pe care am rupt-o, am mancat si m-am saturat, ramanand si faramituri; dupa aceea am baut apa si am multumit lui Dumnezeu, apoi toata noaptea aceea am petrecut-o rugandu-ma.

Iar cand s-a facut ziua, dupa cantarea Utreniei, am vazut fata cuviosului schimbata si m-am temut; dar el, cunoscand aceasta, mi-a zis: "Nu te teme, frate Pafnutie, ca Dumnezeu, Cel ce spre toti este milostiv, te-a trimis la mine, ca sa-mi ingropi trupul meu; caci in ziua de astazi sfarsesc vremelnica mea viata si voi trece la viata cea fara de sfarsit, la Hristosul meu, intru odihna cea vesnica". Si era ziua a douasprezecea a lunii iunie si Cuviosul Onufrie mi-a poruncit, zicandu-mi: "Iubite frate, daca te vei intoarce in Egipt, sa ma pomenesti pe mine inaintea fratilor si a tuturor crestinilor". Iar eu am zis catre dansul: "Parinte sfinte, eu doresc ca dupa moartea ta sa petrec in locul acesta". Cuviosul a raspuns: "Fiule, nu esti trimis de Dumnezeu ca sa petreci in aceasta pustie, ci ca, vazand pe robii Lui, sa te intorci la locul tau si sa spui viata lor cea imbunatatita la frati, spre folosul celor ce vor auzi, si spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Deci mergi, fiule, in Egipt la manastirea ta si povesteste cele ce ai vazut si ai auzit in pustie, cele ce vei mai vedea si vei auzi, si tu insuti sa petreci in fapte bune, slujind lui Dumnezeu".

Acestea zicandu-le, am cazut inaintea cinstitelor lui picioare, zicand: "Binecuvinteaza-ma, prea cinstite parinte, si te roaga pentru mine sa aflu mila inaintea lui Dumnezeu. Si precum m-a invrednicit pe mine Mantuitorul meu sa te vad pe sfintia ta in aceasta viata, tot asa sa ma invredniceasca a te vedea si in veacul ce va sa fie!" Atunci Cuviosul Onufrie, ridicandu-ma de la pamant, mi-a zis: "Fiule Pafnutie, nu te va scarbi pe tine Dumnezeu, ci va implini cererea ta; si te va binecuvanta si te va intari intru dragostea Sa, iti va lumina ochii mintii spre dumnezeiasca vedere, te va izbavi de toata cursa potrivnicului si va savarsi intru tine tot lucrul bun pe care l-ai inceput. ingerii Lui te vor pazi intru toate caile tale si te vor feri de vrajmasii cei nevazuti, ca sa nu poata ei sa te cleveteasca in ceva inaintea lui Dumnezeu in ceasul cercarii celei infricosate".

Dupa aceasta, cuviosul parinte, dandu-mi cea mai de pe urma sarutare intru Domnul, a inceput a se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi si suspine. Iar dupa ce s-a rugat din destul, si-a plecat genunchii, culcandu-se la pamant si zicand cel mai de pe urma cuvant: "In mainile Tale, Dumnezeule, imi dau duhul meu!" Iar cand graia el acestea, l-astralucit din cer o lumina minunata si, in stralucirea luminii aceleia, veselindu-se cu fata, si-a dat duhul sau.

Si indata s-a auzit in vazduh glasul ingeresc, cantand si binecuvantand pe Dumnezeu, pentru ca ei, luand sufletul cuviosului, il inaltau cu bucurie la Dumnezeu. Iar eu am inceput a plange si a ma tangui inaintea cinstitului lui trup, caci il pierdusem pe parintele pe care il gasisem nu demult. Deci, dezbracand haina mea, am descusut captuseala ei si cu aceea am acoperit trupul sfantului; iar cu fata m-am imbracat eu, ca sa nu ma intorc dezbracat la frati. Apoi gasind o piatra mare, in care nu cu maini omenesti, ci cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, era facuta o groapa in chip de mormant, intr-acea piatra am pus sfantul trup al placutului lui Dumnezeu, cu cantare cuviincioasa de psalmi si, aducand o multime de pietre mici, am acoperit cu ele cinstitul sau trup; apoi am inceput a ma ruga lui Dumnezeu sa-mi dea voie sa petrec in acel loc. Si voiam sa intru in pestera, dar indata inaintea ochilor mei a cazut pestera, finicul care hranea pe sfant a cazut din radacina, iar izvorul cel cu apa vie s-a uscat.

Iar eu vazand acestea, am cunoscut ca nu este voia lui Dumnezeu sa raman acolo. Deci, vrand ca sa plec de acolo, am mancat faramiturile de paine care ramasesera din ziua de ieri, asemenea am baut si apa care ramasese, apoi, ridicandu-mi mainile si ochii catre cer, m-am rugat. Dupa aceea iarasi am vazut pe barbatul acela pe care mai inainte l-am vazut cand mergeam in pustie. Acela, intarindu-ma pe mine, mergea inaintea mea; iar eu, iesind de acolo, ma mahneam pentru sfarsitul Sfantului Onufrie, ca nu m-am invrednicit sa-l vad mai mult intre cei vii; dar ma bucuram cu sufletul ca m-am invrednicit a ma indulci de sfintele lui cuvinte si a lua binecuvantare din gura lui; si astfel slaveam pe Dumnezeu.

Si mergand patru zile, am ajuns la o oarecare chilie inalta, sub munte fiind cu pestera, si intrand inauntru nu am gasit pe nimeni. Apoi am stat putin, gandindu-ma: "Oare va fi cineva viu in chilia aceasta la care m-a adus Dumnezeu?" Acestea gandindu-le, a intrat un barbat sfant, plin de caruntete, al carui chip era minunat si cu buna cuviinta; fiind imbracat cu o haina impletita din ramuri de finic. Acela vazandu-ma, indata a zis catre mine: "Tu esti fratele Pafnutie, acela care ai ingropat trupul Cuviosului Onufrie?" Atunci eu, intelegand ca aceasta i s-a descoperit lui de Dumnezeu, am cazut la picioarele lui. Dar el, mangaindu-ma, mi-a zis: "Scoala-te, frate, ca Dumnezeu te-a invrednicit sa fii prieten al sfintilor Lui; pentru ca, din purtarea de grija a Aceluia, am aflat de venirea ta la mine. Iata, iubite frate, iti arat tie cele despre mine: De saizeci de ani de cand sunt in pustia aceasta, n-am vazut om care sa fi venit la noi, afara numai de fratii care locuiesc aici cu mine".

Iar vorbind noi impreuna, au intrat alti trei parinti asemenea cu sfintii batrani si indata au zis catre mine: "Binecuvinteaza, frate! Tu esti fratele Pafnutie, impreuna ostenitorul nostru intru Domnul! Tu ai ingropat trupul Sfantului Onufrie! Bucura-te, frate, ca te-ai invrednicit a vedea un mare dar de la Dumnezeu si ne-a instiintat pe noi Domnul, ca astazi tu vei veni la noi; si ti-a poruncit sa petreci cu noi o zi. Ca sunt saizeci de ani de cand petrecem in pustia aceasta, fiecare vietuind deosebi; numai sambata spre ziua Duminicii ne adunam aici, si n-am vazut pana acum nici un om, afara de tine unul". Dupa aceea, mai vorbind intre noi despre Cuviosul Parinte Onufrie si de alti sfinti, dupa doua ceasuri mi-au zis: "Primeste, frate, putina paine si-ti intareste inima ta, ca ai venit de departe si ni se cade a ne bucura cu tine".

Apoi, sculandu-ne, am facut rugaciune catre Dumnezeu si am vazut inaintea noastra cinci paini curate, foarte bune, moi si calde ca si cum erau coapte de curand. Iar acei parinti au mai adus si cate ceva din roadele pamantului, si, sezand, am mancat impreuna. Dupa aceea mi-au grait: "Precum ti-am spus, de saizeci de ani de cand petrecem in pustia aceasta, totdeauna ni se aduc, din porunca lui Dumnezeu Cel nevazut, numai patru paini; iar acum, daca ai venit si tu la noi, ni s-a trimis si a cincea paine. insa noi nu stim de unde ni se aduc acestea, ca fiecare din noi, cand intra in pestera sa, gaseste in fiecare zi cate o paine; iar cand este spre ziua Duminicii si ne adunam toti la un loc, gasim aici aduse cate patru paini; pentru fiecare cate una". Deci, dupa ce am ispravit cu mancarea aceea, ne-am sculat si am multumit lui Dumnezeu. Si acum se plecase ziua si a sosit noaptea. Apoi, stand din seara sambetei la rugaciune, am petrecut toata noaptea fara somn, rugandu-ne pana Duminica, cand s-a luminat de ziua.

A doua zi am rugat pe acei sfinti parinti sa ma lase sa petrec cu ei pana la moartea mea. Ei mi-au zis: "Nu este voia lui Dumnezeu sa petreci cu noi in pustia aceasta, ci ti se cade sa te duci in Egipt si sa spui fratilor iubitori de Hristos toate cele ce ai vazut intru pomenirea noastra si spre folosul celor ce vor auzi" Asa graind ei, i-am rugat sa-mi spuna numele lor, dar ei n-au voit. Deci, rugandu-i cu multa staruinta, nimic n-am putut afla, decat numai aceasta mi-au spus: "Dumnezeu Care stie toate, stie si numele nostru; deci pomeneste-ne, frate, si te roaga pentru noi ca sa ne invrednicim a ne vedea unul cu altul in casa lui Dumnezeu cea de sus; insa sarguieste-te, iubitule, ca sa scapi de ispitele lumesti si sa nu fii batjocorit de dansele, deoarece acelea au inselat pe multi". Auzind acestea de la acei cuviosi parinti, am cazut la picioarele lor si binecuvantandu-ma, am iesit cu pacea lui Dumnezeu in calea mea. Apoi mi-au proorocit si niste lucruri care s-au si implinit.

Si plecand de acolo, am calatorit o zi prin pustia dinauntru si, ajungand la o pestera oarecare, langa care era un izvor de apa, am sezut acolo sa ma odihnesc. Si priveam la frumusetea acelui loc, care era foarte minunat si avea imprejurul izvorului pomi multi si saduri pline de roade. Deci odihnindu-ma putin, m-am sculat si umblam prin mijlocul acelor pomi, minunandu-ma de indestulata multime a fructelor lor si ma gandeam in mine: "Cine este acela care a sadit acestia?" Acolo erau diferiti pomi: finici, lamai, meri mari si frumosi, smochini, piersici si vita de vie plina cu struguri alesi si alti pomi roditori, al caror gust era mai dulce decat mierea. Din fructele lor iesea o mireasma frumoasa si imbatatoare, iar izvorul adapa acele saduri prin paraiele care curgeau dintr-insul; deci socoteam in mine ca acela este Raiul lui Dumnezeu.

Pe cand ma miram de acea minunata frumusete, iata ca vad patru tineri frumosi la chip, imbracati in piei de oi, venind spre mine de departe din pustie si, apropiindu-se, au zis: "Bucura-te, frate Pafnutie!" Atunci eu, cazand cu fata la pamant, m-am inchinat lor; iar ei, ridicandu-ma, au stat langa mine si am inceput a vorbi impreuna. Iar fetele lor erau atat de stralucite cu darul lui Dumnezeu, incat mi se parea ca nu sunt oameni, ci ingeri pogorati din cer. Si ei s-au bucurat mult de mine si, luand fructe din pomi, mi-au pus inainte sa mananc; si mi s-a bucurat inima pentru dragostea lor.

Deci am petrecut cu dansii sapte zile, hranindu-ma din roadele acelor pomi. Apoi i-am intrebat, zicand: "Cum ati venit aici? Si de unde sunteti?" Iar ei mi-au raspuns: "Frate, de vreme ce Dumnezeu te-a trimis la noi, iti vom spune adevarat viata noastra. Noi suntem din cetatea care se numeste Oxirinhos. Parintii nostri erau mai mari in cetatea aceea si, voind sa ne invete carte, ne-au dat la o scoala, unde am invatat repede gramatica. Iar cand incepeam de acum invatatura cea mai de sus, ne-am invoit intr-un gand si intr-o tocmire, ajutandu-ne Dumnezeu spre calea cea mai buna, si am pus inaintea noastra ca sa invatam si intelepciunea lui Dumnezeu cea duhovniceasca. Dintr-acea vreme, ne adunam in fiecare zi si ne indemnam unul pe altul cu credinta la slujba lui Dumnezeu.

Si avand gandul cel bun in inimile noastre, ne-am socotit sa cautam undeva un loc linistit si sa petrecem cateva zile in rugaciune, pana ce vom sti randuiala lui Dumnezeu pentru noi. Pentru aceea, luand fiecare din noi putina paine si apa, cat sa ne ajunga timp de vreo sapte zile, am iesit din cetate. Si mergand cateva zile, am ajuns in pustie si, intrand intr-insa, ne-am inspaimantat; si am vazut inaintea noastra un barbat luminos si inconjurat cu slava cereasca. Acela ne-a luat de maini, ne-a adus in acest loc pe care il vezi si ne-a dat in primire unui barbat imbunatatit, slujitor al lui Dumnezeu; si acum este al saselea an de cand petrecem aici. Iar cu staretul acela am petrecut un an, invatandu-ne si povatuindu-ne de la dansul cum sa slujim lui Dumnezeu. Dupa implinirea unui an, parintele nostru s-a mutat la Domnul si dintr-acea vreme suntem aici singuri. Acum, iubite frate, ti-am spus de unde suntem si cum am venit aici. in toti acesti sase ani, n-am gustat paine, nici alta hrana, decat numai fructele acestor pomi si fiecare din noi petrece deosebi, singur in liniste. Iar cand vine sambata, ne adunam toti in acest loc, ne vedem unul pe altul, ne mangaiem intru Domnul si petrecem impreuna doua zile, sambata si Duminica, iar dupa aceea ne ducem iarasi fiecare la locul nostru".

Auzind aceasta de la dansii, eu, smeritul Pafnutie, i-am intrebat: "Unde va impartasiti sambata si Duminica cu dumnezeiestile Taine ale Preacuratului si Sfantului Trup si Sange al lui Hristos, Mantuitorul nostru?" Iar ei mi-au raspuns: "Pentru aceea ne adunam aici in toate sambetele si Duminicile, ca Dumnezeu trimite la noi un inger sfant si prealuminat si ne da noua Sfanta impartasanie". Auzind aceasta, m-am bucurat foarte mult si m-am gandit sa astept la dansii pana sambata, ca sa ma invrednicesc si eu a vedea pe sfantul inger si sa primesc dumnezeiasca impartasanie din mainile lui. Deci am stat acolo pana sambata; si au stat si ei pentru mine in acel loc, neducandu-se la locuintele lor osebite. Si am petrecut zilele acelea in preamarirea lui Dumnezeu si in rugaciuni, avand ca hrana fructele pomilor si band apa din izvor.

Si venind sambata, acesti robi ai lui Hristos mi-au zis: "Pregateste-te, iubite frate, caci astazi va veni ingerul lui Dumnezeu, aducandu-ne dumnezeiasca impartasanie, pe care daca se invredniceste cineva a o primi din mainile lui, aceluia i se iarta toate pacatele si se face infricosator diavolilor si ispitele lor nu pot sa se apropie de el". Acestea graindu-le ei cu mine, am simtit un miros placut ca de niste tamaie aleasa si de aromate de mult pret si m-am minunat, pentru ca niciodata n-am simtit undeva un miros ca acela. Si am intrebat: "De unde vine o mirosire asa de placuta?" Iar ei au zis: "Ingerul Domnului se apropie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos!" Deci, stand noi la rugaciune, am inceput a canta si a preamari pe Hristos Imparatul, Dumnezeul nostru.

Si iata o lumina prealuminata din cer ne-a stralucit si am vazut ingerul Domnului pogorandu-se de sus si stralucind ca un fulger, si am cazut cu fata la pamant de frica, iar ei m-au ridicat, poruncin-du-mi sa nu ma tem. Si am vazut pe ingerul lui Dumnezeu stand in fata noastra, in chip de tanar prealuminos, a carui frumusete nu se poate spune, tinand in maini Sfantul Potir cu dumnezeiasca impartasanie. Deci acesti sfinti robi ai lui Dumnezeu, s-au apropiat unul cate unul si s-au impartasit. Dupa aceea m-am apropiat si eu pacatosul si nevrednicul, cu mult cutremur si cu spaima; deci cu negraita bucurie m-am invrednicit a ma impartasi din mainile ingerului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Si pe cand ma impartaseam, am auzit pe inger graind: "Trupul si Sangele Domnului Iisus, Dumnezeul nostru, sa fie in voi hrana nestricacioasa, veselie neincetata si viata vesnica". Iar noi am raspuns: "Amin". Apoi, dupa Sfanta Impartasanie, am fost binecuvantati de acel preaslavit inger, iar ingerul s-a suit la cer inaintea ochilor nostri. Iar noi, cazand, ne-am inchinat lui Dumnezeu, multumindu-I pentru un dar atat de mare al Lui. Si s-a facut bucurie mare in inimile noastre, iar mie mi se parea ca nu sunt pe pamant, ci in cer, si in acea mare bucurie duhovniceasca am ramas ca intr-o uimire.

Dupa aceasta, acei sfinti robi ai lui Dumnezeu, aducand poame, au pus inainte si, sezand, am gustat. Si trecand ziua sambetei si sosind noaptea, am petrecut-o fara de somn in cantarea de psalmi si in preamarirea lui Dumnezeu. Iar a doua zi, Duminica, iarasi ne-am invrednicit aceluiasi dar dumnezeiesc ca si sambata; pentru ca acelasi inger al lui Dumnezeu, venind cu aceeasi randuiala si chip, ne-a impartasit si a umplut inimile noastre de foarte mare bucurie. Iar eu, luand putina indrazneala, am rugat pe ingerul lui Dumnezeu sa-mi porunceasca ca sa fiu in locul acela cu sfintii robi ai lui Dumnezeu pana la sfarsitul meu, insa el mi-a zis: "Nu este cu placere lui Dumnezeu sa vietuiesti aici, ci iti porunceste ca, fara zabava, sa te duci in Egipt si sa povestesti tuturor fratilor cele ce ai vazut in pustie si ai auzit, ca si aceia sa se sarguiasca a primi viata cea buna si a placea Stapanului Hristos. Sa propovaduiesti mai ales viata sfanta si fericitul sfarsit al Cuviosului Onufrie, pe care l-ai ingropat in piatra, si sa spui fratilor toate cele ce ai auzit din gura lui. Si fericit esti si tu ca te-ai invrednicit a vedea si a auzi cele atat de minunate si preaslavite mariri ale lui Dumnezeu, care se savarsesc pentru sfintii Lui in aceasta pustie, si nadajduieste spre Domnul, caci si pe tine te va numara in viata ce va sa fie cu acesti sfinti, pe care i-ai vazut si cu care ai vorbit. Deci acum mergi in calea ta si pacea lui Dumnezeu sa fie cu tine!"

Acestea zicand ingerul, s-a suit la ceruri, iar eu atat m-am umplut de spaima si de tulburare din vorbele lui, incat n-a mai ramas in mine puterea mea, ci am cazut la pamant, ca si cum as fi fost in afara de mine. Atunci, ridicandu-ma sfintii lui Dumnezeu, ma mangaiau si, punandu-mi dinainte poame, am gustat si am multumit lui Dumnezeu. Dupa aceasta, sarutand pe sfinti, am pornit pe calea mea; iar aceia, dandu-mi poame ca sa am pe cale, m-au petrecut ca la cinci stadii. Deci i-am rugat sa-mi spuna numele lor si mi-au spus: cel dintai il chema Ioan; al doilea, Andrei; al treilea, Eraclie, si al patrulea, Teofil. Si mi-au poruncit sa spun numele lor fratilor ca sa-i pomeneasca, iar eu m-am rugat lor sa ma pomeneasca in rugaciunile lor. Deci, sarutandu-ne in Domnul, ne-am despartit. Aceia s-au intors la locul lor, iar eu m-am dus pe cale spre Egipt.

Si trecand eu pustia, ma mahneam si ma bucuram in acelasi timp. Ma mahneam, pentru ca m-am lipsit de vederea fetei si de vorbele cele dulci ale celor atat de mari placuti ai lui Dumnezeu, carora nu este vrednica toata lumea; dar ma bucuram fiindca m-am invrednicit de binecuvantarea lor, de vederea cea ingereasca si de dumnezeiasca Impartasanie ce am primit-o din mainile ingeresti.

Si mergand trei zile, m-am apropiat de Schit si am aflat acolo doi frati petrecand in liniste. Deci m-am odihnit la ei zece zile si le-am spus lor toate cele ce mi s-au intamplat in pustie, vazute si auzite. Iar ei, ascultandu-ma cu multa umilinta si bucurie, mi-au zis: "Cu adevarat, parinte Pafnutie, de mare dar te-ai invrednicit de la Dumnezeu, pentru ca ti s-a dat tie de la Domnul sa vezi pe atatia robi ai Lui".

Si acei doi frati erau imbunatatiti, iubind pe Dumnezeu din toata inima, si au scris toate cele ce au auzit din gura mea. Deci, sarutandu-i, m-am dus la manastirea mea, iar ei au purtat cartea povestirilor mele pe la toti sfintii parinti si frati din Schit. Si s-au umplut toti de mare folos, citind-o si ascultand-o, si au binecuvantat pe Dumnezeu, Care trimite mila Sa spre robii Sai. Apoi au pus cartea aceea in biserica, ca sa o citeasca toti cei ce vor, fiind plina de zidire duhovniceasca si de gandire dumnezeiasca. Iar eu, cel mai mic rob, Pafnutie, invrednicindu-ma de mila lui Dumnezeu, Caruia nu sunt vrednic, cu gura si cu scrisul vestesc la toti acestea care mi s-au poruncit mie sa le vestesc intru slava lui Dumnezeu si spre folosul celor ce isi cauta mantuirea sufletelor lor. Si fie darul si pacea Domnului nostru Iisus Hristos cu voi, pentru rugaciunile placutilor Lui, ale sfintilor si cuviosilor parintilor nostri, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Nota. Se cuvine a se sti care este Cuviosul Pafnutie care a aflat pe Cuviosul Onufrie, deoarece in Istoriile Bisericesti si in Paterice se afla multi cu numele Pafnutie. Prea Cuviosul Pafnutie, care a fost episcop in Tebaida de Sus, ce este una din partile Egiptului, este acela care a patimit pentru Hristos in vremea paganului imparat Maximian al Romei si caruia i s-a scos ochiul drept. Dupa aceea, pe vremea imparatiei marelui Constantin, la intaiul Sinod a toata lumea, acesta a fost in Niceea, si cand Sfintii Parinti au vrut sa faca o lege, ca preotii mireni sa nu aiba femei, el s-a sculat in mijlocul sinodului si a strigat cu glas mare, zicand: "Sa nu puneti aceasta sarcina grea si acest jug nelesne de purtat asupra slujitorilor bisericesti". Si in lucrul acesta s-a impotrivit tare tuturor Sfintilor Parinti acel Sfant Pafnutie, cu toate ca el insusi era pazitor al fecioriei din pantecele maicii sale. Si nimeni n-a raspuns ceva impotriva cuvintelor lui si s-a lasat acel lucru la invoirea fiecaruia. De atunci si pana acum preotii si diaconii Bisericii Rasaritului primesc insotirea cu blagoslovenie. Despre acesta scriu istoricii greci: Socrat, cartea 1, cap. 18: Sozomen, cartea 1, cap. 22 si Nichifor, cartea VIII, cap. 19. Si este de mirare cu adevarat, cum un atat de mare placut al lui Dumnezeu, care a patimit pentru Hristos, care nu a fost cel din urma dintre Sfintii Parinti la intaiul Sinod a toata lumea si a intarit casatoria dupa lege a preotilor si a diaconilor mireni; nu se cinsteste in Biserica cu pomenire, precum se cinstesc ceilalti parinti sfinti.

Un altul a fost Pafnutie mucenicul, care a trait de asemenea in pustiul Egiptului si a patimit pe vremea lui Diocletian si este pomenit in Prolog in 25 septembrie. Altul a fost Pafnutie din Alexandria, orasul Egiptului, tatal Cuvioasei Eufrosina, a carei pomenire este de asemenea in 25 septembrie. Altul a fost Cuviosul Pafnutie, tot egiptean, care este pomenit in pocainta desfranatei Taisia, care se praznuieste in 8 octombrie. Altul a fost Pafnutie, ucenicul Cuviosului Macarie. Alt Pafnutie este pomenit in Lavsaiconul lui Paladie.

De asemenea in Proloage se afla mai multi cu numele Pafnutie: Un Cuvios Pafnutie se pomeneste in Prolog in 25 de zile ale lunii noiembrie, cum a mantuit pe niste talhari. in 9 martie se pomeneste, tot in Prolog, de un Sfant Pafnutie, cum ca s-a rugat lui Dumnezeu sa-i spuna lui cu cine este asemenea si a luat instiintare ca el este asemenea cu mai marele satului. Si iarasi, in aceeasi luna, in 27 de zile, tot despre acest sfant Pafnutie, cuvantul spune ca este asemenea cu un om fluierator. Acesta este cel care a aflat pe Sfantul Onufrie, dupa cum se dovedeste dintr-un pateric vechi grecesc scris de mana.

    

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu randuiala ostas si voievod. El a venit la calugarie in acest chip: fiind trimis cu multe feluri de osti la razboi in Siria, s-a intamplat ca ostile grecesti sa fie biruite de potrivnici; deci a fost dus in robie cu multi alti ostasi in cetatea Samara din tinutul Arabiei, care era langa raul Eufratului. Acolo a fost aruncat in temnita cu lanturi grele de fier. Deci, sezand in lanturi, Petru isi cerceta stiinta sa, si si-a adus aminte ca de multe ori se gandea sa se lepede de lume. Si a cunoscut ca de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea patimire si robie, deoarece nu s-a sarguit ca scopul sau cel bun sa-l aduca mai degraba la indeplinire. De aceea plangea si se tanguia mult, blestemandu-si lenevirea sa si ocarandu-se singur ca patimeste unele ca acestea dupa vrednicie.

Deci, sezand mult timp in temnita si neavand nici o nadejde de scapare din lanturi, a inceput a se ruga cu caldura spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecatile Sale cele nestiute, sa-l scoata pe el din legaturi, precum a scos pe Adam din iad si pe Apostolul Petru din temnita lui Irod. Si chema intru ajutor si mijlocirea cea mult puternica spre Dumnezeu, a marelui facator de minuni, a Sfantului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutator al celor ce sunt in primejdii. Caci avea de mult spre dansul mare credinta si dragoste, si adeseori se ruga lui cu nadejde, punand in rugaciune tare fagaduinta ca, de se va izbavi de legaturi, nu se va mai intoarce in lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci indata se va duce acolo unde Dumnezeu il va povatui spre nevointa monahiceasca. inca mai gandea si aceasta: ca de l-ar scapa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma si acolo la mormantul Sfantului si marelui Apostol Petru si-ar lepada perii sai impreuna cu lepadarea de lume.

Deci, rugandu-se pentru aceasta, Petru cel legat adauga si mare postire, primind numai la doua sau trei zile putina hrana. Iar odata a petrecut sapte zile flamand si, sfarsindu-se saptamana postirii lui, i s-a aratat in vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, si i-a zis: "Frate Petru, rugaciunea ta am auzit-o si am luat aminte la suspinul inimii tale si m-am rugat pentru tine milostivului si iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zabavnic spre poruncile Lui, de aceea si El nu voieste ca sa te dezlege pe tine din legaturi degraba, ci iti randuieste tie o mantuire mai buna. Iar de vreme ce imparatul si Stapanul nostru i-a umplut de nadejde pe toti in Sfanta Sa Evanghelie, zicand: Cereti si veti lua; bateti si se va deschide voua, deci nu inceta, cerand prin rugaciuni si batand la usa milostivirii Lui prin suspinuri, pana ce, plecandu-se spre mila, iti va da libertatea ceruta, scapandu-te din legaturi si deschizandu-ti usile temnitei celei incuiate; insa fii rabdator in rugaciune, asteptand mila lui Dumnezeu". Acestea zicandu-le Sfantul Nicolae lui Petru cel legat si poruncindu-i sa se intareasca cu hrana, s-a facut nevazut.

Iar Petru, desteptandu-se din somn si primind hrana, s-a intors iarasi la rugaciune si mai cu dinadinsul se ruga ziua si noaptea, cu buna nadejde, si neincetat chema pe Sfantul Nicolae, ajutatorul sau. Iar dupa o vreme iarasi i s-a aratat in somn Sfantul Nicolae, cu chipul ca si cum ar fi intristat, zicand catre dansul cu glas lin si bland: "Frate Petre, sa ma crezi pe mine ca neincetat m-am rugat bunatatii lui Dumnezeu, dar nu stiu cu ce judecati si cu ce purtare de grija zaboveste pentru izbavirea ta; insa nu te deznadajdui de milostivirea Lui, pentru ca Milostivul Stapan are obicei a indelunga implinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degraba, sa nu bage in seama darul Lui; si voieste ca si de alti placuti ai lui Dumnezeu sa fie rugat pentru tine. Iar eu iti vestesc tie pe un rugator catre dansul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nadejde; pentru ca el si eu cu dansul, cand ne vom ruga amandoi impreuna pentru tine, cred ca ne va auzi Iubitorul de oameni".

Iar Petru a zis Sfantului Nicolae: "Care este, sfinte stapane, acela care mai bine decat tine poate sa se roage lui Dumnezeu? Pentru ca toata lumea se mantuieste cu ale tale rugaciuni si folosiri si toate popoarele crestine, la tine scapand, primesc prin tine izbavire din primejdiile lor". Atunci Sfantul Nicolae i-a zis lui: "il stii, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit in biserica pe bratele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la nasterea Sa, pentru care s-a numit si "primitor de Dumnezeu"?" Apoi Petru a raspuns: "Stiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept barbat despre care scrie in Sfanta Evanghelie". Atunci Sfantul Nicolae i-a grait lui: "Pe acela, amandoi, tu si eu, sa-l pornim cu totul spre rugaciune si el va scoate la bun sfarsit rugaciunile noastre neimplinite; pentru ca este prea puternic la Dumnezeu si are mare indrazneala catre El, stand inainte aproape de Scaunul Lui, impreuna cu Preacurata Stapana Fecioara Nascatoare de Dumnezeu si cu Sfantul Ioan inaintemergatorul".

Acestea zicandu-le Sfantul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, destep-tandu-se din somn, iarasi s-a plecat la rugaciuni multe si la postire fara de masura, chemand si pe Sfantul Simeon, primitorul de Dumnezeu, ca si pe Sfantul Nicolae in ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de placutii Sai cei mari, de Simion si de Nicolae, a voit sa daruiasca libertate celui ce patimea in legaturi; deci Sfantul Nicolae s-a aratat noaptea lui Petru a treia oara, dar acum nu in vis, ci aievea. Si nu s-a aratat singur, ci cu Sfantul Simeon, primitorul de Dumnezeu, si i-au zis: "indrazneste, frate Petre, si lepadand mahnirea, pune fagaduintele tale de fata mijlocitorului celui de obste si al meu impreuna rugator; si da-i multumire aceluia, dupa Dumnezeu".

Iar Petru, ridicandu-si ochii, a vazut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip si imbracat in vesmantul preotiei Legii vechi, avand in maini toiag de aur. Pe acesta vazandu-l Petru, s-a inspaimantat, iar Sfantul Simeon a zis catre el: "Tu esti cel care superi pe fratele Nicolae sa te elibereze din legaturi si din aceasta temnita?" Iar el, abia putand sa-si deschida gura de spaima, a raspuns: "Eu sunt, o, placutule al lui Dumnezeu, care te-am castigat si pe sfintia ta ca mijlocitor catre Dumnezeu". Sfantul Simeon i-a zis: "Dar vei implini fagaduinta ta, ca sa te faci monah si sa vietuiesti in fapte bune?"

Petru a raspuns: "Da, stapane, ajutandu-mi Dumnezeu, o voi implini". Iar sfantul i-a zis: "De te fagaduiesti ca vei face asa, sa iesi acum de aici si sa mergi unde vei voi; pentru ca acum nimic din impiedicarile cele parute tie nu pot sa te opreasca". Iar Petru a aratat sfantului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfantul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-1 purta in maini de fiarele de la picioarele lui Petru si indata s-au topit ca ceara de fata focului. Si s-a sculat Petru in picioare si, vazand temnita deschisa, s-a dus din temnita dupa Sfantul Simeon, urmandu-i aceluia cu Sfantul Nicolae, si astfel s-au aflat mergand afara din cetate. Iar Petru, gandind in sine, zicea: "Oare nu este vis acesta ce se vede?"

Si indata intorcandu-se Sfantul Simeon spre el, i-a zis: "De ce gandesti asa, socotind ca este vis mila lui Dumnezeu cea facuta tie aievea? Dar nu vezi cu incredintare unde esti si cui urmezi?" Apoi Sfantul Simeon, incredintand spre paza Sfantului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma dupa Sfantul Nicolae. Si facandu-se ziua, Sfantul Nicolae a intrebat pe Petru: "Oare ai luat ceva de mancare pentru cale?" Iar Petru a raspuns: "Nu, stapane, pentru ca nimic n-am avut sa iau!" Iar Sfantul Nicolae i-a poruncit sa se apropie de o gradina ce se intamplase acolo, zicandu-i: "Vei gasi pe un om care-ti va da poame; deci ia cate vei avea de trebuinta si urmeaza-ma". Iar Petru, mergand la gradina si luand poame de la un om, a plecat inainte pe cale dupa Sfantul Nicolae si in putina vreme a sosit pe pamantul grecesc. Si a zis Sfantul Nicolae lui Petru: "Iata, frate, acum esti in tara ta si ai vreme libera spre implinirea fagaduintelor tale; deci fa degraba cele ce ai fagaduit, ca sa nu te intorci iarasi in Samara in legaturi". Aceasta zicand arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a facut nevazut de langa el.

Iar Petru, dand mare multumire lui Dumnezeu si sfintilor Sai, Simion si Nicolae, indata a inceput a-si implini fagaduinta; pentru ca nu s-a dus la casa sa, nici s-a aratat la cunoscutii sai, ci s-a dus la Roma cea veche ca sa-si dea Celui Preainalt fagaduintele sale si sa savarseasca cele ce a hotarat gura lui in vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grija, nu-l parasea niciodata; caci, precum mai intai calatorea nevazut cu el, aducandu-l din Arab ia la greci, tot asa calatorea impreuna nevazut si prin pamantul grecesc, pe cand mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l si ingrijindu-l ca un tata iubitor de fii sau ca un om de incredere milostiv si pazitor treaz si nedepartat.

Iar dupa ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfantul Nicolae, alergand inainte, s-a aratat noaptea in vis papei, tinand de mana pe Petru si aratandu-l lui si spunandu-i toate pe rand, cum l-ascos din Samara si din legaturi, si cum acela a dat fagaduinta sa se tunda la mormantul Sfantului Mare Apostol Petru. Si i-a spus cum se numeste si a poruncit papei sa primeasca pe barbatul cel aratat lui si sa savarseasca degraba dorinta aceluia.

Apoi papa, desteptandu-se din somn, se gandea la acea vedenie; si facandu-se ziua si sosind vremea dumnezeiestii Liturghii, a mers in biserica Sfantului Mare Apostol Petru, vrand sa vada la aratare pe barbatul care l-avazut in vis. Si era in zi de Duminica si, adunandu-se mult popor in biserica, nu era cu putinta sa afle si sa cunoasca pe cel cautat. Deci, mult privind papa in popor si necunoscandu-l, a strigat cu mare glas, chemandu-l pe nume: "Petre, care ai venit din pamantul grecesc si pe care Sfantul Nicolae te-a eliberat din legaturile temnitei din Samara, vino la mine". Si iesind Petru indata din popor, s-a apropiat de el si a cazut la picioarele lui, zicand: "Eu sunt robul tau, stapane". Si se minuna Petru, cum papa care niciodata nu l-astiut, nici nu l-avazut, l-achemat pe nume pe el, care nu spusese nimanui izbavirea din legaturi cea stiuta de el. Si papa i-a zis: "Nu te minuna de aceasta, frate, caci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine".

Si primind papa pe Petru cu dragoste, l-atuns la mormantul Apostolului Petru, dupa fagaduinta lui, si l-atinut la sine multa vreme, invatandu-l si povatuindu-l pe calea mantuirii. Apoi, porun-cindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicandu-i: "Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu sa te povatuiasca; iar mila Lui sa fie cu tine indreptandu-ti calea si pazindu-te de mestesugirile diavolesti". Iar fericitul Petru, cazand la picioarele papei, a zis: "Mantuieste-te, cinstite parinte, mantuieste-te ucenice al lui Hristos si impreuna slujitorule cu Sfantul Nicolae, chezasul meu, si roaga-te pentru mine, pacatosul!" Si luand Petru binecuvantare de la papa si tot clerul lui sarutandu-l, a iesit din Roma, punandu-si nadejdea in Dumnezeu. Si voia sa se intoarca in pamantul grecesc; deci ducandu-se la malul marii, a gasit o corabie care se ducea spre rasarit si, intrand intr-insa, a plecat si a mers fara pericol, fiind timp prielnic si linistit.

Si mergand cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corabierii au iesit din corabie sa-si coaca paine si, intrand intr-o casa a unui locuitor din satul acela, au gasit bolnav si neputincios pe stapanul casei, pe fiul lui si pe toti casnicii lui. Iar dupa ce si-au copt painile, s-au asezat sa manance si au zis unuia dintre ai lor: "Ia o paine si s-o duci in corabie carmaciului si parintelui". Iar stapanul casei, auzind de parinte, a intrebat pe corabier ce parinte este cu dansii. Si i-au raspuns ca un monah ce se numeste Petru calatoreste cu dansii de la Roma, iar stapanul casei a zis catre corabier: "Ma rog de voi, stapanii mei, rugati pe parintele acela sa vina in casa mea, ca sa o binecuvinteze si sa se roage pentru noi, care suntem bolnavi, ca, precum vedeti, ne-am apropiat de moarte, cazand in aceasta neputinta cumplita".

Deci ducandu-se corabierii, au spus parintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia sa se arate, ferindu-se a se duce la acel om; insa, pe de-o parte, fiind silit de rugamintea corabierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, stiind ca acel om se apropia de moarte, a mers cu dansii si, daca a intrat pe usa casei, a zis: "Pace casei acesteia si celor ce vietuiesc intr-insa". Iar stapanul casei, indata desteptandu-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea si s-a simtit sanatos cu totul; si, sculandu-se repede de pe patul unde zacuse, a cazut la picioarele cuviosului si i le-a sarutat plangand. Atunci toti care erau acolo, vazand schimbarea lui cea grabnica din bolnav in sanatos, s-au mirat si au preamarit pe Dumnezeu. Apoi stapanul casei, care castigase tamaduirea, a luat pe sfantul de mana si a inconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, facand peste dansii semnul Sfintei Cruci, i-a facut sanatosi. Deci, tamaduind pe toti bolnavii din casa aceea, s-a intors repede in corabie si toti care erau in corabie s-au inchinat lui, ca unui mare placut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tamaduit cu toata casa sa, luand paine, vin si untdelemn, s-a dus la corabie, ca sa le dea cuviosului in semn de multumire pentru castigarea tamaduirii.

Iar sfantul a laudat osardia lui, dar i-a poruncit sa-I multumeasca lui Dumnezeu, si nu lui, nevoind sa primeasca darurile aduse. Iar omul acela, cazand cu lacrimi la picioarele cuviosului, graia: "Robule de aproape al lui Hristos, daca nu primesti din mainile noastre aceasta mica aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie in casa noastra". Atunci si corabierii au rugat pe parinte sa primeasca cele aduse, si abia plecandu-se, a primit; deci, binecuvantand pe omul acela si pe toti cei ce venisera cu dansul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corabierilor, nevoind sa guste nimic din ele, si au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului parinte in corabie era cate o bucatica de paine din seara in seara, iar ca bautura lua din apa marii cate un pahar mic, pe care Domnul o prefacea pentru el in apa dulce.

Iar intr-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn usor, a vazut in vedenia visului pe Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, stralucind cu lumina de slava cereasca mai mult decat soarele, si pe Sfantul Nicolae stand inaintea ei ca un rob, aratand spre dansul si graind catre Nascatoarea de Dumnezeu: "Stapana, deoarece pe acest rob al tau a-i voit a-1 mantui din acea cumplita robie si din legaturile cele grele, unde ii arati acum locul la care si-ar sfarsi cealalta vreme a vietii sale?" Iar ea a raspuns: "Odihna lui ii va fi in muntele Atonului; pentru ca aceea este soarta mea data mie de la Fiul meu si Dumnezeu, ca cei ce fug de galcevile lumesti si se apuca de nevointele duhovnicesti dupa puterea lor si, cu credinta si dragoste cheama numele meu din suflet, acolo sa petreaca fara grija viata lor cea vremelnica si, pentru lucrurile lor cele placute lui Dumnezeu, sa castige viata vesnica. Pentru ca iubesc foarte mult acel loc si voiesc sa inmultesc acolo randuiala monahiceasca; caci mila Fiului si Dumnezeului meu nu se va risipi in veci de la cei ce vor pustnici acolo - daca si ei vor pazi mantuitoarele porunci -, si ii voi inmulti pe muntele acela spre miazazi si spre miazanoapte, si-1 vor stapani de la mare pana la mare, numele lor il voi face laudat in toata partea de sub soare, si-i voi apara pe toti aceia care se vor nevoi acolo in pustnicie cu rabdare!"

O vedenie ca aceasta vazand Cuviosul Petru si desteptandu-se din somn, inalta multe laude si multumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui si marelui arhiereu Nicolae. Si vantul sufland in ajutor, corabia mergea cu spor; iar cand s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodata nemiscata, desi vantul sufla in panza si marea era adanca. Si se mirau corabierii cu spaima, si graiau unul catre altul: "Ce este aceasta?" Si nepricepand ei ce poate sa fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis catre dansii: "Fiilor, spuneti-mi cum se numeste locul acesta?" Ei au raspuns: "Acesta este Muntele Atonului". Sfantul a zis catre dansii: "Socotesc ca pentru mine a stat aici corabia nemiscata; deci scoateti-ma la mal si lasati-ma aici. Iar de nu veti face aceasta, nu veti putea pleca de aici". Iar ei nu voiau sa se lipseasca de un parinte ca acesta, insa neputand sa se impotriveasca vointei lui Dumnezeu, au dezlegat panza, s-au apropiat de pamant, au scos pe sfantul din corabie si l-au lasat acolo, zicand intre ei plangere si cu tanguire: "De mare acoperamant si ajutor ne lipsim astazi!" Iar sfantul graia catre dansii: "Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni si toate le implineste, Acela sa calatoreasca impreuna cu voi si sa va pazeasca de tot raul".

Zicand aceasta si dandu-le sarutarea cea de pe urma intru Domnul, a ingradit corabia cu semnul Sfintei Cruci si binecuvantandu-i pe toti, i-a lasat in calea lor. Iar el, mergand de la marginea acelui munte prin locuri surpacioase si trecand multe vai cu desis si prapastii si paduri dese, a gasit la un loc o pestera foarte intunecoasa, in care era o multime de taratoare cu care se incuibasera si diavolii impreuna; si s-a salasluit in acea pestera. Iar ce fel de ispite a rabdat cuviosul de la diavoli si cate primejdii a suferit, nu este cu putinta a le spune, insa se cade ca o parte din ele sa se povesteasca.

Salasluindu-se Cuviosul Petru in pestera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua si noaptea. Si a petrecut doua saptamani, negustand nici o hrana. O rabdare ca aceasta pustniceasca neputand diavolul sa o rabde, si-a adunat ostile sale inarmate ca de razboi, cu sageti si cu arcuri, cu sabii si cu sulite, si au intrat in pestera aceea, strigand cu glasuri infricosatoare si cu racnete mari iutindu-se si gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Si se vedeau diavolii unii incordand arcurile si dand drumul la sageti asupra lui; altii scotand sabiile si indreptand sulitele spre impungerea lui; iar altii pravalind pietre mari, incat pamantul se cutremura si pestera era gata sa se surpe.

Iar cuviosul, vazand toate acestea, nu se mai astepta pe sine sa fie intre cei vii, ci graia intru sine: "Sa mor aici, daca astfel a voit Dumnezeul meu". Apoi, ridicandu-si ochii in sus si inaltandu-si mainile, a strigat cu glas mare, zicand: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu Fecioara Marie, ajuta mie, robului Tau!" Deci, cand au auzit diavolii numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu - nume infricosat si de spaima pentru ei, iar pentru noi dulce si preadorit -, indata s-au stins cu sunet. Iar sfantul, chemand inca numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca si cu un bici sau ca si cu o prastie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru ca striga si zicea: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu ma lasa pe mine!" Dupa aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavolesti pana la o vreme. Si cuviosul petrecea fara de tulburare, slavind pe Dumnezeu si pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la inceput painea, din care luase putina din corabie; apoi, sfarsindu-se acea paine, se hranea cu verdeturile pustiei si cu poame de copaci salbatici, care erau in muntele acela. Si s-a hranit astfel pana la vremea aceea, in care a inceput a i se aduce cu mainile ingeresti mana din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urma, iar acum sa ne intoarcem iarasi la cuvantul cel dintai.

Dupa cea dintai navalire talhareasca a vrajmasului, trecand cincizeci de zile, diavolul a venit iarasi cu multa putere de draci, inarmandu-se cu chipul cel dintai asupra nebiruitului ostas al lui Hristos. Si pornind impotriva lui toate fiarele care erau in muntele acela si pe toate jivinele care se tarasc pe pamant, le-a adus la pestera; si inca si insusi diavolul si prietenii lui s-au inchipuit in multe feluri de fiare si taratoare. Deci unele se tarau pe langa picioarele sfantului, altele suierau cu infricosat glas, altele, cascand gura, voiau sa-l inghita de viu si i se repezeau spre fata; si acea vedere era infricosata si groaznica din toate partile. Dar cuviosul, ingradindu-se cu semnul Sfintei Cruci si chemand numele lui Hristos Dumnezeu si al Preacuratei Maicii Lui, iarasi a facut desarta puterea acelora si a izgonit-o departe de la sine; iar el, dantuind, se veselea intru Dumnezeu, Mantuitorul sau.

Si sfarsind cuviosul anul cel dintai al pustniciei sale intru desele lupte cu diavolii, in cele din urma diavolul s-a inchipuit intr-unui din slugile lui Petru, care ii slujea lui cand era in lume voievod si, alergand, a cazut cu osardie la picioarele cuviosului si voia sa i se inchine lui, fiind plin de spurcaciune. Apoi, sezand, a inceput a plange si a zice astfel: "Am auzit, stapane al nostru, ca ai fost prins in razboi, dus in Samara si inchis intr-o temnita intunecata. Iar Dumnezeu, cu rugaciunile Sfantului Parintelui nostru Nicolae, te-a izbavit pe tine de acolo si te-a adus in pamantul grecesc. Drept aceea, toti cei ce suntem in casa ta te-am cautat pretutindeni, plangand si tanguindu-ne, si am inconjurat multe cetati si sate intreband de tine; si, neputand sa te aflam, nici sa stim unde esti, ne-am rugat cu lacrimi catre Sfantul Nicolae sa ne descopere noua despre tine, in ce loc petreci, visteria noastra cea ascunsa.

Iar Sfantul Nicolae, grabnicul ajutator al tuturor, n-a trecut cu vederea rugaciunea noastra, ci ne-a aratat noua toate cele despre tine, si ne-am bucurat foarte mult, toti robii tai. Iar eu, apucand inainte de toti, am alergat la tine, stapanul meu; deci, sculandu-te de aici, mergi la casa ta, ca sa te vada pe tine toti cei ce doresc sa-ti vada fata; si se va preamari intru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbavit pe tine cu minune de la robie si din legaturi. Iar pentru liniste sa nu te mahnesti, caci si acolo sunt manastiri si locuri linistite de sihastri, si unde iti va placea tie, acolo iti vei alege un locas spre linistea ta.

Insa si tu insuti sa o socotesti aceasta cu adevarat: Ce iubeste Dumnezeu mai bine din aceste doua lucruri? Oare sihastria pustiei, in care omul se salasluieste in crapaturi de pietre si in munti si singur se foloseste numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un barbat placut si insuflat de Dumnezeu, care prin invatatura sa, pe multi la Dumnezeu ii intoarce si-i povatuieste la calea mantuirii? Cu adevarat a doua este mai buna, marturisind in Sfanta Scriptura insusi Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Si sa stii ca multi sunt in cetatea noastra rataciti intru intuneric de patimi si au trebuinta de unul care poate a-i povatui pe dansii la pocainta. Deci prea multa rasplatire de la Dumnezeu se afla tie de fata, stapanul meu, daca, venind, ii vei intoarce pe ei la Dumnezeu. Ci si pe noi, slugile tale, cei ce cu toata inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci asa cu vederea, abatandu-te de la noi si ascunzandu-te in pustiul acesta?"

Acestea si cele asemenea cu acestea graindu-le diavolul cu lacrimi catava vreme, a inceput sfantul a se tulbura putin si, lacrimand, a zis catre el: "La acest loc nici inger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu si Preacurata Nascatoarea de Dumnezeu; si, de nu va fi voia si porunca acelora ca sa ies eu de aici, apoi nu voi iesi". Iar diavolul, daca a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu si al Nascatoarei de Dumnezeu, indata s-a stins; iar sfantul s-a minunat de mestesugirea cea diavoleasca si, insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci a tacut, ridicandu-si mintea sa catre Dumnezeu.

Iar dupa ce au trecut sapte ani, mult mestesugaretul vrajmas, adica diavolul, s-a inchipuit in ingerul luminii, avand in maini o sabie goala si, stand inaintea pesterii, a strigat, zicand: "Petre, robule al lui Hristos, iesi la mine, si iti voi spune tie cuvinte bune". Iar sfantul a grait: "Cine esti tu care vrei sa-mi spui mie cuvinte bune?" Iar vicleanul inselator a zis: "Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, intareste-te si imbarbateaza-te, bucura-te si te veseleste, ca s-a gatit tie scaun slavit si cununa nevestejita de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lasandu-l, sa te duci in lume spre intarirea si folosul multora, ca si izvorul de apa cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiasca porunca, pentru ca fiarele cele ce navalesc asupra ta sa moara de sete".

Iar acestea le-a zis mestesugaretul vrajmas, trimitand mai inainte pe alt diavol, ca sa opreasca curgerea apei pentru o vreme, cu ingaduinta lui Dumnezeu. Dar Sfantul Petru fiind smerit, a raspuns impotriva inselatoarelor cuvinte ale diavolului, zicand: "Cine sunt eu ca intr-acest fel sa vina arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un caine netrebnic?" Diavolul a zis: "Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru ca in vremurile acestea tu ai covarsit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil si pe Iov. Ai covarsit pe Moise si pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele si cu taratoarele, carora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covarsit cu rabdarea ta si pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculandu-te, vezi lipsirea apei si, degraba plecand de aici, sa te duci in manastirile cele ce sunt in lume. Iar eu voi fi cu tine si voi mantui pe multi prin tine, zice Domnul Atottiitorul!" Atunci sfantul a raspuns diavolului, zicand: "Sa stii tu, ca de nu vor veni aici ajutatoarea mea cea intru toate, Nascatoarea de Dumnezeu, si ajutatorul cel cald intru primejdiile mele, Sfantul Ierarh Nicolae, nu ma voi departa de aici!" Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Nascatoarei de Dumnezeu si al Sfantului Nicolae, indata a pierit.

Iar sfantul, cunoscand mestesugul diavolului si neputinta lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iata vrajmasul meu umbla racnind, cautand sa ma inghita, dar Tu cu puternica Ta mana ma ingradeste pe mine, robul Tau; de aceea multumesc Tie ca nu Te-ai departat de la mine. inca ma rog Tie, Stapane, Preabunule, ca si pana in sfarsit sa nu ma parasesti". Deci dupa ce a trecut ziua aceea si a venit noaptea, cuviosul a adormit putin si i s-a aratat in vedenia visului grabnica ajutatoare a crestinilor, iubitoarea de oameni, Stapana Preacurata Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, impreuna cu Sfantul si Marele Nicolae, si au zis catre dansul: "De acum inainte sa nu te mai inspaimanti, ca Dumnezeu este cu tine si ingerul Domnului cel adevarat te va cerceta pe tine dimineata si-ti va aduce spre hrana mana din cer; pentru ca aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astazi la patruzeci de zile sa-ti aduca aceasta hrana in toate zilele vietii tale". Preacurata Nascatoare de Dumnezeu i-a mai aratat Sfantului Petru si mana, zicandu-i: "Din acest fel de hrana ti se va aduce tie de inger in toate cele patruzeci de zile". Aceasta graind Stapana si pace dandu-i lui, s-a dus de la dansul; iar Petru, cazand la pamant, s-a inchinat si a sarutat acel loc unde statusera picioarele Nascatoarei de Dumnezeu si ale Sfantului Nicolae.

Iar a doua zi, dupa cuvantul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a venit ingerul lui Dumnezeu si i-a adus hrana cereasca si, dandu-i-o lui, s-a dus; iar el, multumind lui Dumnezeu si Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mana, care i se adusese din maini ingeresti si atat s-a intarit cu dansa, incat putea sa traiasca fara hrana pana la patruzeci de zile. Iar dupa ce s-au sfarsit cele patruzeci de zile, ingerul ii aducea mana si Sfantul Petru se intarea cu ea inca alte patruzeci de zile.

Astfel s-a linistit singur in post si rugaciuni cincizeci si trei de ani. Si au pierit ispitele diavolesti, cele ce la inceput i se faceau lui adesea. Nalucirile, infiorarile si toate mestesugirile diavolesti au fost gonite departe de la dansul cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu. Si in atatia ani cuviosul n-a vazut fata omeneasca, nici nu avea vreo haina de acoperit goliciunea trupeasca, nici altceva de trebuinta firii omenesti nu avea, ci numai cerul acoperamant si pamantul pat; deci in vremea verii se ardea de caldura soarelui si iarna degera de frig. Toate acestea le rabda pentru dragostea lui Dumnezeu si pentru rasplatirea ce va sa fie. Iar cand Domnul a voit sa arate pe robul sau oamenilor, a randuit cu purtarea sa de grija un lucru ca acesta: Un oarecare vanator, luandu-si arcul si tolba, a plecat ca sa vaneze fiare prin muntele acela. Si trecand prin multe locuri cu surpaturi, vai adanci si dealuri dese, a ajuns in locul unde Cuviosul Petru petrecea viata asemenea cu ingerii.

Si cand vanatorul s-a apropiat de locul acela, a vazut iesind din dumbrava un tap mare care, jucandu-se, mergea de departe inaintea vanatorului. Deci vanatorul, vazand acel tap ales, a alergat dupa el toata ziua, cautand sa-l sageteze pe el. Iar tapul, povatuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra pesterii cuviosului si a stat, iar vanatorul, cautand cum l-ar putea vana pe el, a vazut stand langa tap, de partea dreapta, un barbat cu barba deasa, avand perii capului pana la coapsa, cu trupul gol si cu perii crescuti ca la o fiara. Pe acesta vazandu-l vanatorul, s-a inspaimantat foarte tare si s-a pornit inapoi sa fuga. Iar Sfantul Petru, vazandu-l pe el fugind, a strigat catre dansul cu glas mare, zicand: "De ce te temi, frate, si pentru ce fugi de mine? Caci eu sunt om ca si tine, iar nu nalucire diavoleasca cum ai socotit! Deci intoarce-te si vino la mine si-ti voi spune toate cele despre mine, ca pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici".

Atunci vanatorul, auzind glasul acela, s-a intors din fuga si a venit, cutremurandu-se, la cuviosul parinte care il chema pe el. Iar sfantul, poruncindu-i lui sa nu se teama, l-acuprins si l-asarutat pe el intru Domnul si, sezand cu dansul, a inceput a vorbi, spunandu-i lui cu de-amanuntul toate cele despre el: cum a fost voievod si a fost prins in razboi, cum a fost dus in cetatea Samara si tinut in lanturi, cum a fost scos din legaturi prin aratarea Sfantului Nicolae si a Sfantului Simeon, primitorul de Dumnezeu, si cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a intors si cu ce chip s-a salasluit in muntele acela. I-a mai spus si cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hranea, cati ani a vietuit si, in scurt sa zicem, a spus toata viata lui acelui vanator.

Si s-a minunat acel vanator, auzind cele graite lui de catre sfant, si s-a inspaimantat si s-a umilit, zicand: "Acum am cunoscut ca m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Sau si te-a aratat mie nevrednicului, pe tine, o, parinte, placutul Sau cel ascuns. Deci si eu voi petrece cu tine de acum inainte, robule al lui Dumnezeu!" Iar cuviosul i-a grait: "Nu va fi asa, fiule, ci mai intai sa mergi la casa ta si te ispiteste pe tine singur, de vei putea sa suferi nevointele cele pustnicesti. insa sa te ispitesti pe tine astfel: infraneaza-te de carne, de vin, de branza si de unt, iar mai inainte de toate infraneaza-te de femeia ta. Partea mostenirii tale sa o imparti saracilor, sa te silesti la post si la rugaciuni si sa iei aminte la tine insuti cu suflet umilit. Asa sa petreci tot anul acesta si, dupa savarsirea anului, sa vii iar la mine si ceea ce va fi placut lui Dumnezeu, aceea ti se va porunci".

Aceasta zicandu-i sfantul si dand vanatorului binecuvantare si rugaciune, ca o logodire, l-atrimis la locul sau si cel din urma cuvant i-a spus aceasta: "Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea aratata tie sa o pazesti, nespunand-o la nimeni; caci comoara cea descoperita se fura". Iar vanatorul, inchinandu-se sfantului, s-a dus slavind si multumind lui Dumnezeu ca s-a invrednicit a vedea in trup pe un placut al lui Dumnezeu atat de mare, si a vorbi cu el. Deci, mergand acasa, a facut toate cele ce i se poruncisera de Sfantul Petru.

Si sfarsindu-se anul acela, vanatorul a luat cu sine doi calugari si pe fratele sau si a mers in corabioara pana la malul acela, in dreptul caruia era petrecerea Sfantului Petru in pustie. Deci, sosind in acel loc, au iesit la mal si au mers drept prin pustia muntelui. Si ajungand ei la pestera aceea, unde locuia placutul lui Dumnezeu, vanatorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat inainte de toti si a alergat la pestera. Si acolo a gasit pe cuviosul parinte zacand mort la pamant, avand mainile stranse pe piept in chipul crucii, cu ochii inchisi frumos si celelalte parti ale trupului ingrijite cu cinste. Aceasta vazand-o vanatorul, s-a inspaimantat si, cazand inaintea trupului cuviosului, se tanguia cu plangere mare. Apoi l-au ajuns si cei ce-i urmau lui. Si vazand pe un mort cinstit ca acela si pe prietenul lor plangand deasupra lui, l-au intrebat: "Cine este acesta ce s-a aflat mort si pentru ce plangi asa de amar pentru el?" Iar vanatorul, plangand si tanguindu-se, a inceput a le spune cu de-a-manuntul toata viata Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit in inimile lor si au plans cu amar ca nu s-au invrednicit sa vada intre cei vii, nici sa auda cuvintele celui atat de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vanator, fiind cuprins de duh necurat, cand s-a atins de moastele sfantului, indata a castigat tamaduire; pentru ca diavolul, trantindu-l la pamant, a strigat cu glas mare, zicand: "O, Petre, au nu-ti ajunge ca m-ai izgonit din pestera mea? Acum ma izgonesti si din aceasta locuinta?" Aceasta zicand, a iesit din gura omului ca un fum, si a zacut omul acela ca un mort, apoi, dupa putina vreme, s-a sculat sanatos si a zis catre fratele sau: "iti multumesc, stapanul meu frate, ca m-ai adus aici la bine!" Si iarasi cazand cu multumire la moastele cuviosului, le-a sarutat cu bucurie.

Dupa aceasta, toti impreuna, luand cinstitele moaste ale placutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal si, punandu-le in corabioara lor, le-au dus intr-un sat vestit, care era sub stapanirea Macedoniei. Acolo, dandu-se multe tamaduiri de la moastele sfantului, episcopul cetatii a auzit si, mergand cu tot clerul sau, a luat acele moaste datatoare de tamaduiri ale Cuviosului Petru si le-a dus cu cinste la episcopia sa. Si punandu-le intr-o racla de mare pret, si cantand trei zile si trei nopti lauda lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a ingropat in biserica, intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slavit de toata faptura, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

.