Pe cine sa mai mire in ziua de astazi ca multe manastiri din Transilvania sunt agatate de munti, invelindu-i ca o hlamida a harului? Camuflate in desimea codrilor sau agatate de-a dreptul pe stancarii inaccesibile, aceste „zone libere“ ale Rasaritului crestin puteau respira slobode numai la periferiile sofisticatei civilizatiii imperiale. Adica acolo unde se terminau drumurile oamenilor si unde incepeau doar caile Domnului...

Dubla apocalipsa a monahului Silvestru
Paraul Geoagiu a sapat in muntii Trascaului un coridor ingust. Ce rabdare, ce sfidare a nemiscarii, a incremenirii bolovanoase! O apa firava si-a gasit modul de exprimare, croindu-si drum printre erele geologice, cu mult curaj. Acest exemplu o fi miscat si inima celor dintai eremiti (Ramet vine de la eremit, sihastru) care si-au asezat matca de-a lungul acestei ape, cu multe secole in urma. Aici, pe prundisul ingust, s-a ridicat o bisericuta simpla, asemanatoare cu cele de la Densus, Santa-Maria Orlea ori Strei. Lunga de 12 m, inalta de 18 m, bisericuta este ridicata aproape brutal, din piatra de cariera. O constructie „urgenta“, un avanpost al credintei dreptmaritoare, al carei act de nastere pare a fi anul 1377, luna iulie, ziua 2. Arhiepiscopul Ghelasie si-a dat incuviintarea pentru ridicarea acestei zidiri. De-a lungul istoriei, mai multi domnitori munteni au ocrotit sfantul lacas: Radu cel Mare - ctitorul Manastirii Dealu, sau Mihai Viteazul - cel care a inmanunchiat primul fiinta istorica a treimii neamului romanesc.

 

Pentru manastire, secolul 18 este cel al distrugerii poruncite de Maria Tereza, eveniment consemnat lapidar intr-un Octoih: „...scris-am eu, Silvestru monahul, cand au stricat necredinciosii manastirea de la Ramet si cea de la Geoagiu, la anul 1762, in august 20, intr-o zi de sambata, spre pieirea lor“. Grabnic refacuta, este la fel de grabnic distrusa, din nou, dupa rascoala lui Horea, Closca si Crisan, in 1785. Culmea, acelasi Silvestru, martor incremenit, consemneaza nenorocirea. Un calugar care a avut parte, in scurta sa viata, de o dubla apocalipsa...

 

Se repara cu greu in 1792, dar numai ca biserica de mir. Ramane insa in inima localnicilor ca manastire, „maica a celor 7 biserici de pe valea Rametului“.

 

In 1940 se reia pravila monahala, in 1955 maicile iau locul calugarilor, iar in 1959-60 obstea este risipita prin Decretul comunistilor. Totusi maicile nu parasesc locul, se pripasesc prin Teius si Aiud, infiinteaza o sectie de covoare. In 1969 li se permite sa revina in jurul manastirii, dar numai imbracate civil, „pentru a intari sectia de covoare lucrate manual“. La inceputul anului 1972 s-a autorizat reinfiintarea manastirii, sub conducerea maicii starete Ierusalima Ghibu. In tot acest timp, suflul duhovnicesc a fost tinut in viata de marele calugar, jertfelnicul Dometie Manolache, cel caruia, mai mult ca sigur, generatiile viitoare i se vor ruga ca unui sfant...

Si duhul sfantului se purta peste ape...
Intre anii 1925-28 au avut loc pe valea Geoagiului mari revarsari de ape. Bisericuta veche plutea literalmente ca o corabie batrana peste malurile si bolovanisurile amenintatoare. O data ce s-a mai potolit urgia, cei de fata au constatat inmarmuriti ca pe pervazul de la altar se odihnea cuminte un cap. Un craniu - pesemne al vreunui calugar mutat de multa vreme la Domnul. Intuind un semn ceresc, oamenii au asezat cu evlavie craniul intr-o racla, in incinta bisericii. Al cui era, nu stiau, dar o banuiala plutea in jurul misterioasei descoperiri. Intr-o zi isi face aparitia la Ramet o straina, o fata tanara, venita - spunea ea - tocmai din Maramures. Mai precis, din Negresti-Oas. O chema Maria si a avut o vedenie, prin care i s-a aratat Rametul si numele celui care avea sa o scape de demonii ce-o chinuiau de atata timp. Fata cade in genunchi la racla din biserica si, dupa o lupta crancena cu diavolul, care a durat cateva zile, este eliberata. Autorul acestei exorcizari? Evident, darul lui Dumnezeu, dar prin lucrarea si descoperirea Sfantului Ghelasie, arhiepiscopul transilvanean de secol 14.

 

O relicva a harului
Arheologii cauta in stratele de roci vestigii ale trecutului. Schelete fosilizate, organisme care odinioara au trait in acele locuri. Intiparite in piatra, cochiliile de melci sau vertebrele unor animale vorbesc despre trecutul viu al acelor locuri. La Ramet, dupa „intamplarea“ Mariei, oamenii si-au amintit de o piatra ciudata, care poarta intiparita o urma de... copita! Legatura s-a facut pe loc: este a asinului pe care obisnuia sa mearga cuviosul Ghelasie. Pe spinarea acestui asin a si murit pe cale vladica, si asa si-au facut intrarea in Ierusalimul de la Ramet: cu copita animalului sapata instantaneu in piatra de la intrare si cu sufletul calugarului incrustat in cerurile manastirii, de unde va veghea pana la plinirea vremii!

 

Perechea cereasca
Pe data de 29 iunie 1982, parintele Dometie Manolache implinea 7 ani de la trecerea la cele vesnice. Dupa parastas, episcopul Emilian Birdas a sfintit piatra de temelie a noii biserici. Peste ani, la sfintirea lacasului, maica stareta Ierusalima a spus: „Biserica noua este ctitoria intregii Romanii. Ne-au ajutat credinciosii din Moldova, Tara Romaneasca, iar ardelenii nostri n-au pregetat zi si noapte sa ne sprijine, sa ne ajute, sa ne incurajeze“. Iar data de 29 iunie 1992 a ramas in memoria manastirii ca un moment de intreita si neasemuita bucurie: sfintirea bisericii noi, la care a participat Patriarhul Teoctist impreuna cu membrii Sf. Sinod, aducerea unei parti din lemnul Sfintei Cruci de la Manastirea Xiropotamu din Muntele Athos si canonizarea Sfantului Ierarh Ghelasie de la Ramet. Mireasa cea noua, cu hramul Sf. Apostoli Petru si Pavel, a fost pictata de maestrul Grigorie Popescu, arhitectura ei fiind o combinatie de stiluri bine proportionate; in interior, la loc de cinste, se afla racla cu moastele marelui traitor ardelean. In umbra noii biserici sta vechea ctitorie a eremitilor, care si ea a strabatut un lung drum al restaurarii: ridicarea cu 2,08 m de la sol, din cauza apelor de infiltratie si a eroziunii, fiind in pericol de degradare si prabusire (lucrare executata de ing. Eugeniu Iordachescu, in 1988, acelasi care a salvat, prin translare, numai in Bucuresti 13 biserici), apoi restaurarea si conservarea picturilor (1987-89). In fine, toata incinta manastirii a fost, decenii la rand, un santier. Acum, linistea edilitara s-a asternut peste vale. Maicutele se roaga, muncesc, canta, fac milostenii. Candela recunostintei arde neintrerupt la capataiul parintelui Dometie, rugaciunile de multumire se indreapta spre racla Sfantului Ghelasie. In muzeu, intr-o piatra cu urma de copita, s-a cioplit etenitatea „intru clipeala ochiului“. Noi, oamenii simpli, trebuie sa muncim din greu la ea. Biserica cea noua este argumentul cel mai bun...

 

                                                                           Razvan BUCUROIU

                                                                 Lumea credintei, anul II, nr 4(9)

• Manastirea Cisterciana de la Carta
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Manastirea Prislop (Silvasul de Sus)
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Catedrala din Miercurea-Ciuc
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Biserica Sfantul Nicolae din Densus
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania