Infailibilitatea Bisericii si infailibilitatea papala
Biserica fiind viata umana a credinciosilor patrunsa de viata divina, este o taina care nu poate fi niciodata cuprinsa complet intr-o definitie. Cea mai adecvata imagine a Bisericii este aceea de "trup al lui Hristos". Ea a fost folosita cu preferinta de Sfantul Apostol Pavel si de Sfintii Parinti. Ea exprima mai bine ca orice notiune faptul ca in Biserica suntem strans uniti atat cu Hristos cat si intreolalta. Hristos are in Biserica pozitia de cap, care cu puterea ce emana din El promoveaza cresterea trupului in desavarsire si unitatea tot mai stransa in cadrul lui (Efes.
IV, 15-16).
Biserica adevarata, fiind
trupul lui Hristos, are capacitatea de a cunoaste
adevarul revelat si de a-l pastra.
Este de observat ca Biserica nu se considera una cu Hristos in cunoasterea si pazirea adevarului. Ea e
luminata de Hristos, adica de Duhul lui Hristos, deci ea are constiinta ca e calauzita de altcineva decat de ea insasi, ca primeste aceasta lumina din adancul dumnezeirii lui Hristos, care o patrunde. Autoritatea ei in materie de adevar de credinta nu este bazata pe constiinta ca ea scoate
adevarul de credinta din sine si ca nu-l primeste in urma rugaciunii si a cautarii intru osteneala.
Acolo unde se afirma ca in
invatatura Bisericii, se pot introduce si elemente din constiinta proprie, se admite ca revelatia continua. E ceea ce se facea pana de curand in catolicism. Insa, trebuie sa stim ca Domnul nu-i da Bisericii adevaruri noi, ci ii cere sa pazeasca, pe cel odata dat, care e infinit.
Decizia
dogmatica a Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon are ca introducere Simbolul niceeo-constantinopolitan si apoi urmatoarele cuvinte : "Ajunge pentru cunoasterea si pentru intarirea deplina a
dreptei credinte acest Simbol intelept si mantuitor. Dar, deoarece cei ce au intreprins sa desfiinteze prin ereziile lor propovaduirea adevarului au dat nastere unor cuvinte desarte., de aceea
sfantul si marele Sinod prezent, voind sa excluda orice uneltire a lor impotriva adevarului, pastrand neclatinata propovaduirea de la, inceput", a dat decizia sa, care nu face decat sa expuna mai direct cele din Simbol.
Iar catre imparatul Marcian spune : "Celor ai nostri le ajunge spre folosire cunoasterea fara curiozitate a credintei. Dar celor ce incearca, sa distruga invatatura dreapta, trebuie sa li se raspunda la tot ce nascocesc si sa se opuna uneltirilor lor cele cuvenite. Daca deci s-ar fi multumit toti cu sinteza credintei si n-ar fi inventat o cale noua a evlaviei, n-ar fi trebuit sa se caute nimic in plus pentru dovedirea Simbolului. Dar fiindca multi s-au abatut de la linia dreapta pe caile ratacirii, inventand pentru ei un drum nou prin minciuna, e necesar ca si noi sa intoarcem pe aceia prin cele ce pot fi aflate in adevar si sa opunem nascocirilor lor ceea ce le e contrar, nu adaugand lucruri noi la credinta, ca si cand i-ar lipsi ceva, ci scotand la iveala cele de folos in fata innoirilor acelora". Numai erezia aduce lucruri noi, Biserica pastreaza credinta de la inceput, pentru ca are in ea perfectiunea, infinitatea.
La
Sinodul III Ecumenic de la Efes, dupa ce Nestorie este invitat de trei ori fara sa vina, urmand sa se treaca la hotarari, Iuvenalie, episcopul Ierusalimului, propune : "Deci sa se procedeze la cele ce urmeaza dupa randuiala canoanelor. Sa se citeasca intai credinta expusa de cei 318 Parinti si episcopi de la Niceea, ca cuvintele despre credinta ce se vor expune aci in acord cu ea sa le intarim, iar pe cele in dezacord sa le respingem". Dupa ce se citeste Epistola lui
Chiril al Alexandriei catre Nestorie, Iuvenalie zice : "Citindu-se credinta de la Niceea si
epistola Sfantului Arhiepiscop Chiril. s-au aflat de acord si ma alatur si sunt de acord cu aceste dogme".
Sinodul se aduna numai la nevoie, urmarind sa fereasca Biserica de divizarea cu care o ameninta aparitia unei erezii ; iar atunci trebuie sa respinga eroarea ereziei, scotand
adevarul opus ereziei din Traditie si mai ales din
Sfanta Scriptura.
Autoritatea Bisericii deci nu inseamna putinta nelimitata de a spori revelatia si in general dreptul nemarginit de a impune credinciosilor sau lumii invataturi despre orice, fara nici o alta fundamentare, ci numai putinta de a "pazi" fara greseala credinta apostolica sau intelesul autentic al revelatiei. De aceea episcopii in sinoade dau numai marturie despre credinta pastrata de la inceput in Bisericile ce le pastoresc, veghind ca formulele noi, cand sunt absolut necesare, sa redea fidel credinta de la inceput. La aceasta se reduce infailibilitatea ei.
Dogmatistul Macarie, tratand despre infailibilitatea Bisericii, scrie : "Obiectul infailibilitatii Bisericii il formeaza numai adevarurile revelatiei dumnezeiesti. Deci prin invatatura despre infailibilitate nu i se atribuie faptul ca ar primi noi revelatii de la Dumnezeu, ci se afirma numai ca pastreaza in toata integritatea si veracitatea revelatia de mai inainte, incredintata ei de la inceput. Deci inseamna a nu-i atribui darul inspiratiei, pe care l-au avut Sfintii Apostoli, ci a-i atribui numai asistenta Sfantului Duh care o pazeste de ratacire".
Biserica are darul de a propovadui o invatatura fara de greseala si de a o imbraca la nevoie in formule care sa nu o schimbe, care sa o exprime fara greseala.
Sensul ortodox al infailibilitatii se deosebeste esential de sensul catolic. Cum se stie, in catolicism infailibilitatea e atribuita papei ca suprem organ al magisteriului bisericesc. In definitia Conciliului I din Vatican, de la 1870, se spune : "Invatam si declaram ca definitie de credinta revelata de Dumnezeu, ca atunci cand pontificele roman vorbeste de la catedra (ex cathedra), adica atunci cand, indeplinind slujirea sa ca pastor si invatator al tuturor crestinilor, in baza puterii sale apostolice, defineste invatatura relativa la credinta si morala, toata Biserica trebuie sa considere ca el prin puterea dumnezeiasca, incredintata lui in persoana lui Petru, poseda acea infailibilitate pe care dumnezeiescul Mantuitor a binevoit sa o dea Bisericii Sale pentru definirea invataturii referitoare la credinta si morala si ca de aceea aceste definitii ale pontificelui roman sunt neschimbabile prin sine, nu prin consimtamantul Bisericii".
Nu ne oprim aci asupra faptului ca hotararile papei sunt declarate neschimbabile prin sine, si nu prin consimtamantul Bisericii. Ne oprim numai asupra faptului ca papei i se atribuie dreptul sa dea decizii in materie de credinta si de morala fara sa se precizeze ca el trebuie sa-si intemeieze deciziile sale pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie. Deci in actele lui de definire a invataturii nu e limitat de izvoarele revelatiei. Aceasta inseamna ca el insusi este izvorul unor invataturi, care se adauga la cele ale revelatiei de la inceput, sau le copleseste pe acelea. Concluzia aceasta e intarita de faptul ca nu se spune ca papa are infailibilitate in decizii menite sa pastreze revelatia, ci in orice fel de decizii referitoare la credinta si morala.
Asa fiind, infailibilitatea in catolicism nu mai e apreciata in functie de adevarul revelat, ca o calitate pe care o are Biserica sau un organ ale ei prin faptul ca deciziile sale sunt conforme cu adevarul revelat, ci invers o invatatura capata calitatea de adevar, prin faptul ca e formulata de un anumit for socotit infailibil. Infailibilitatea nu se manifesta in definiri noi de credinta decat prin Sinoadele ecumenice. In tot celalalt timp ea se arata in pastrarea revelatiei in formulele din trecut si in propovaduirea fara greseala a adevarului revelat.
Teologii catolici afirma ca numai la ei exista in persoana papei un ultim for care sa decida in caz de indoiala asupra valabilitatii hotararilor Sinoadelor ecumenice. Dar o parte nu poate fi superioara intregului. Pe langa aceasta, se naste intrebarea : pe ce se intemeiaza calitatea deciziei papale ca suprem criteriu in materie de adevar ? Pe Sfanta Scriptura ? Dar Sfanta Scriptura considera Biserica drept suprem criteriu al adevarului (I Tim. III, 15). Pe faptul ca papa ar trai mai deplin adevarul revelat decat toata Biserica ? Dar atunci infailibilitatea lui n-ar trebui sa se manifeste numai cand vorbeste ex catedra, ci permanent.
Potrivit doctrinei catolice, ajungem sa afirmam ca Biserica are lipsa de o invatatura fara greseala ; de aceea Dumnezeu l-a inzestrat pe papa cu infailibilitatea. Dar daca Biserica are lipsa de o invatatura fara greseala si daca umanul poate fi peste tot investit cu infailibilitate, de ce n-ar fi investita toata omenirea inbisericita, cu ea ? Aceasta ar corespunde mai mult si cu fenomenul natural al cunoasterii unui adevar prin contributia multora. Apoi s-ar promova si in felul acesta comunitatea in trupul Domnului. Invatatura ortodoxa opune acestui individualism monarhic nelimitat, credinta in constiinta comuna a Bisericii, in valoarea acestei constiinte.
.
Aboneaza-te la newsletter
-
Anton IvanovPostat la 2013-08-28 19:05
O credinţă fără dubii
INFAILIBILITATEA PAPEI
Învaţatura Bisericii Catolice privind infailibilitatea papei este în general înţeleasa greşit de catre cei din afara Bisericii. In particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe biblie adesea confunda carisma "infaibilitaţii" Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imagineaza ca creştinii catolici cred ca Papa nu poate pacatui. Alţii, care elimina aceasta greşeala, cred ca Papa se bazează pe vreo amuleta sau incantaţie magica când da o definiţie infailibila.
Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar sa explicam exact ceea ce nu este infailibilitatea. Infailibilitatea nu este absenţa pacatului. Nici nu este o carismă ce aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învaţă în mod solemn o doctrina ca fiind un adevar de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: "Cei care va ascultă pe voi, pe mine ma ascultă" (Luca 10,16), şi "Tot ce veţi lega pe pamânt va fi legat şi în ceruri" (Matei 18,18).
Explicaţia oferită de Conciliului Vatican II:
Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilitaţii dupa cum urmeaza: "Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă." (Lumen Gentium 25).
Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei in calitate de cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Aşa cum a remarcat Conciliul Vatican II, este o carismă de care "se bucură Pontiful roman, capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru."
Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din textele petrine: Ioan 21,15-17 ("Paşte oile mele.."), Luca 22,32 (" M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta"") şi Matei 16,18 ("Tu eşti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea").
Bazat pe mandatul lui Cristos
Cristos a ordonat Bisericii să propovăduiască toata învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia Duhului Sfânt, care o "va călăuzi la tot adevărul" (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune garantează că Biserica nu se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, crestinii o pot face.
Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltare a înţelegerii credincioşilor îşi are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: "Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa apostolică şi de unde nu pot apărea erori?" (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a suprins atitudinea acelor vremuri când spunea: "Roma a vorbit, cazul s-a închis" (Predici 131,10).
Unele clarificări
O declaraţie infailibilă - fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor - este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.
Luaţi un catechism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmaţie oficială a Papei. De fapt există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.
Unii întrebă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Nu este garanţie că Papii nu vor păcătui şi nu vor da exemplu rău. Alţii se întrebă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă.
Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevăruri necesare a fi ştiute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn şi oficial un "adevăr" care, de fapt, este eroare. Aceasta nu-l ajută să ştie ce este adevărat, nici nu îl "inspiră " să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl învăţăm cu toţii - prin studiu -, deşi, pentru a fi clar înţeles, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.
Petru nu e infailibil?
Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a nu afensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe aceasta temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nicio învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o problemă de credinţă sau morală.
Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate - ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, nici comportamentul său greşit din acel episod nu este contrar infailibilităţii papale în general.
Intorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite "erori ale Papilor". Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, cele trei cazuri la care se întorc toţi opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri care nu se prăbuşesc odată menţionate. Nu e cazul să intrăm în detalii aici - orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că niciunul din cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I (cf. Pastor Aeternus 4).
"Cazul favorit"
Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină) nu două firi (una divină şi una umană) aşa cum susţine drepta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie. Aşa cum explică Ronald Knox, "Din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a defint o doctrină."
Ignaţiu al Antiohiei, in scrisoarea sa din secolul al II-lea către Biserica din Smirna, scrie: "Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica". (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un astfel de organism, Biserica, El l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil încât să poată fi găsibil) şi, s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura Sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, s-a garantat prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dar mai ales a conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).
Este Duhul Sfânt cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial, şi această carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Dacă, aşa cum a promis Cristos, porţile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii, atunci ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.
Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va "neglija" să ne înveţe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod, ci ca nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială creştina. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.
Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va putea inceta niciodată să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi, este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul că Biserica "este stâlpul şi temelia adevărului" (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Cristos a spus discipolilor săi: "Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine" (Luca 10,16).
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.