Icoana-afirmare a credinței ortodoxe

 

Icoanele nu sunt opere de artă în primul rând. Icoanele nu sunt nici mostre ale vechiului stil bizantin. Icoanele nu sunt o invitaţie la idolatrie, prin care umanitatea să piară, să decadă. Ci ele vorbesc despre adevărata profunzime a mântuirii noastre. Istoria teologiei în Occident se află în opoziţie cu icoanele, mai ales din cauza protestantismului, care a eliminat acest element tradiţional al Bisericii creştine, din care cauză teologia modernă suferă de handicapul de a nu mai putea să vadă şi să înţeleagă dreapta, autentica noastră relaţie cu Dumnezeu.

Legătura noastră cu Dumnezeu, atunci când icoanele lipsesc, e stabilită printr-o lume imaginară pe care o numim, cel mai adesea, drept lucruri spirituale sau prin modelarea după experienţe imaginare, unele dintre ele blasfemice, aşa cum găsim în penticostalismul actual. Astfel de alegeri moderne de a relaţiona cu Dumnezeu, prin intermediul unei lumi mintale sau prin ideea unui Dumnezeu la care intrăm numai pe cale psihologică sunt forme extreme de iconoclasm, devenit parte integrantă din gândirea modernă.

Numai că icoana depăşeşte arta, e deasupra ei. Prin intermediul ei putem vedea/ înţelege multe lucruri, de fapt întregul univers – pentru că Dumnezeu nu este absent din lumea pe care a creat-o ci e prezent în ea – fără ca prin aceasta icoana să devină universul însuşi. Teologia care propune cinstirea icoanelor ne dă şi o cheie de înţelegere a Scripturii, cheia patristică/ prin intermediul Sfinţilor Părinţi, care ne scapă de literalismul scriptural pe de o parte, iar, pe de altă parte, de formele goale ale modernismului criticist.

Icoanele sunt pe deplin distincte de Tainele Bisericii. Gândirea modernă, non-ortodoxă însă foloseşte titulaturile de icoană şi sacrament într-un mod neconform Tradiţiei. Dar Părinţii celui de al şaptelea Sinod Ecumenic ne-au oferit o definiţie exactă a icoanelor şi a locului pe care îl ocupă acestea în Biserică, prin aceea că au subliniat faptul că Dumnezeiasca Euharistie nu este o icoană, pentru că iconoclaştii făcuseră din ea o icoană pe care o venerau. Pentru sinodali însă Euharistia nu era o icoană, ci Trupul şi Sângele lui Hristos şi ele ni se dăruie mai mult decât o icoană.

Atunci icoana ne oferă ceva mai puţin decât o Taină, dar ceva mai mult decât nimic, adică decât un semn gol.

Pe scurt însă, putem spune că icoanele ne oferă prilejul de a vedea, de a înţelege şi de a ne lega de Adevărul imaginilor, icoanele fiind ceva mai puţin decât un lucru. Icoanele nu sunt o Taină, pentru că credinţa ortodoxă spune: „fă adică pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău…”. Nu poate face cineva Sfinte Taine, cu de la sine putere, ci pâinea şi vinul devin, se fac Trupul şi Sângele Domnului.

Însă icoanele nu devin altceva decât ceea ce sunt – pentru că sunt făcute de către cineva – dar fac prezente realităţile care sunt reprezentate pe ele. Mai precis, ca să vorbim din punct de vedere teologic, reprezentarea iconică este o reprezentare ipostatică, conform terminologiei Sfântului Teodor Studitul.

Din punctul de vedere al Adevărului, o icoană ne arată ce trebuie să vedem cu adevărat. Astfel, icoana unui sfânt, mai mult decât o lucrare biografică despre el sau decât o fotografie a sa, ne prezintă realitatea vieţii lui ca om înviat în Hristos. Icoana sa poartă mărturia transfigurării fiinţei lui în şi prin Hristos.

Din acest motiv, e posibil să vorbim despre creaţie în integralitatea sa ca despre o icoană, mai degrabă decât despre o taină – pentru că, prin ochii credinţei, toată creaţia poartă mărturia că ea va fi transfigurată prin Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani în capitolul 8. De aceea lucrurile, locurile, evenimentele au şi pot avea valoare iconică. Astfel mormântul Domnului, care joacă un rol central în istoria mântuirii noastre, este ceva minuscul, redus ca extindere, în comparaţie cu Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, unde el se află.

Dar el reprezintă pe pământ centrul mântuirii noastre, pentru că e pântecele lumii viitoare, ca o împlinire a Paştelui, care ne dă imaginea eliberării noastre.

Cinstirea sfintelor icoane nu e o cinstire adusă artei umane şi, cu atât mai puţin, nu este un act idolatric. Icoane sunt, ca şi alte multe lucruri ale istoriei mântuirii noastre, nişte indicatoare care ne orientează spre ceea ce trebuie să privim, spre ceea ce trebuie să cunoaştem şi să iubim. Cinstirea sfinţilor şi a sfintelor icoane este o lecţie a modului în care inima Îl cinsteşte pe Hristos în fiecare persoană, pentru că fiecare om e creat după chipul Lui. Fără sfântul altar şi tot ceea ce ţine de Biserică, noi nu putem să învăţăm să vedem Adevărul. Pentru că Adevăratul altar e în cer dar şi în inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Noi nu numai că putem cunoaşte cum să intrăm în locul cel sfânt, dar putem fi şi cu Domnul.

De aceea icoanele Bisericii sunt o şcoală a inimii umane, care ne învaţă cum să vedem lumea şi, mai ales, cum să vedem ceea ce depăşeşte lumea, lumea de acum. Noi trăim într-o societate care e familiarizată cu cinstirea/ cu venerarea, dar cu o cinstire îndreptată spre locuri şi persoane nedemne de cinste. Noi venerăm/ idolatrizăm pe oamenii talentaţi, idolatrizăm frumuseţea sexuală, banii, pentru care suntem în stare să ucidem. Noi venerăm ceea ce este făcut de către noi şi acest lucru nu e decât o iluzie. Actorii şi actriţele au adesea sosii şi ni se prezintă în ceea ce nu sunt ele. Şi astfel noi suntem învăţaţi să cinstim ceea nu există în mod practic. Şi nu e de mirare că o asemenea cinstire e una goală, fără fond, pentru că cinstim poleiul de la bomboană.

Dar, e interesant, că cei care sunt predispuşi/ învăţaţi de mici să cinstească inexistenţa se opun vehement când aud de venerarea ortodoxă a icoanelor, când ei sunt în mod frecvent veneratorii imaginilor false ale acestei lumi. Fiind captivi patimilor ei nu fac altceva decât să se împotrivească adevărului, icoanelor Adevărului şi de aceea acceptă falsitatea, imaginile fără transcendenţă. Şi de aceea nu li se pare nimic bun şi sfânt acestor iconoclaşti. Însă, fără o înţelegere exactă a ceea ce părinţii sinodali de la Sinodul al 7-lea Ecumenic au dogmatizat, creştinii sunt oameni neînarmaţi/ nepregătiţi într-o lume a imaginilor, saturată de imagini, cel mai adesea false, care ne bombardează pe noi şi pe copiii noştri.

Însă trebuie să dorim ca copiii noştri să cunoască binele din rău, să ştie să departajeze binele de rău. Îmi doresc ca iubirea unuia să se întoarcă către celălalt. Biserica ne-a fost dată nouă, prin harul lui Dumnezeu, ca instrument propriu, prin care să înţelegem şcoala inimii, deopotrivă pe noi şi pe copiii noştri. Fără sfintele icoane şi fără înţelegerea lor teologică creştinii nu pot contraataca în acest război vizual, imagistic. De aceea mă rog ca Dumnezeu să ne dea harul de a vedea drept ceea ce e în mod drept pictat în icoanele Bisericii.

 

 

PREOT DAVID MARIAN-REDACTOR AL REVISTEI ,,RAZE DIN LUMINA LUI HRISTOS” - NĂVODARI

• Temeiuri pentru cinstirea icoanelor
  Publicat in : Pictura