Biserica Sfanta Sofia

In schimb, Sfanta Sofia a ramas inca aproape pe de-a intregul pastrata sub aspectul ei din secolul al Vl-lea. Dupa marturia unui cronicar, Iustinian a dorit " o biserica asa cum nu a mai fost niciodata de la Adam incoace si cum nu va mai fi nicicand de-acum inainte ". A poruncit zidirea ei cand, indata dupa potolirea spaimei iscate de rascoala Nika, s-a hotarat sa repare stricaciunile de pe urma incendiului si sa afirme astfel dinaintea poporului o putere nelimitata, care intelegea sa nu-i mai fie contestata. Lucrarile au inceput inca din 23 februarie 532. Iustinian chema doi arhitecti, Anthemius din Tralles (in Caria, actualul oras Aydin) si Isidor din Milet, ambii originari din Anatolia unde, de veacuri, se practicase construirea cupolelor si de unde au fost recrutati si lucratorii isaurieni.

Anthemius si Isidor erau mai mult decat arhitecti. Textele bizantine ii califica drept mechanikoi sau mechanopoioi - ingineri, cum am zice noi, oameni formati dupa disciplinele acelei mechanike, ce cuprindea o parte teoretica, geometrie, aritmetica, astronomie si fizica, si o parte practica, artele constructiei, schelariei si picturii. Anthemius si Isidor sunt cunoscuti dealtfel amandoi ca matematicieni (intrucat matematicile grecesti au continuat sa fie practicate pana la sfarsitul Imperiului bizantin, pe cand in Occident ele au fost date uitarii). Anthemius se tragea dintr-o familie de oameni de stiinta si el insusi scrisese tratate stiintifice, printre care Paradoxurile mecanice, unde facuse dovada unei cunoasteri temeinice a proprietatilor focale ale conicelor si a aplicarii lor in optica. Isidor grupa in jurul sau o scoala, unde se manifesta interes fata de operele lui Arhimede, intre altele fata de cele doua carti despre sfera si despre cilindru.

Lui i se datoreaza un comentariu asupra unui tratat Despre bolti de Heron din Alexandria (care a trait, dupa cat se pare, la sfarsitul secolului I e.n.). Tot el imaginase constructiile care permiteau calcularea unghiurilor diedre in corpurile solide regulate, in sfarsit, inventase un compas pentru a desena parabolele. Unul dintre elevii sai, care il numea " marele maestru ", adaugase la Elementele lui Euclide ultima parte a cartii a XV-a, unde se studiaza poliedrii regulati inscrisi. Iustinian apelase deci la doi ingineri-matematicieni, priceputi in problemele teoretice si practice.

Constructia a durat ceva mai mult de cinci ani. In ziua tarnosirii, 27 decembrie 537, cand Iustinian, ajuns la poarta cea mare care punea nartexul in comunicare cu naosul, vazu monumentul terminat, uitand riguroasa eticheta imperiala, alerga pana la amvon si striga: " Slavit fie Dumnezeu care m-a socotit vrednic de a infaptui o asemenea opera. Te-am invins, o, Solomon ! "

Vazut din afara, edificiul pare cam greoi. Aceasta din pricina ca, asemenea constructiilor boltite din epoca romana, exteriorul nu este altceva decat "invelisul " cladirii. Cele patruzeci de contraforturi mici, care incing baza cupolei fara tambur, o fac sa para mai turtita decat este in realitate. Impresia de masivitate este sporita si mai mult de contraforturile puternice care proptesc fatadele nord si sud si care au fost supra-inaltate si consolidate in decursul secolelor. Pentru a putea aprecia mai bine ansamblul, privitorul trebuie sa se retraga atat cat sa nu mai vada decat impresionantul joc al maselor. Arcadele mari care se desfasoara pe fatade sunt caracteristice pentru ahitectura constantinopolitana.

Trebuie sa patrunzi in biserica pentru a te simti zguduit de maretia si cutezanta constructiei. Planul a ramas acela al unei bazilici cu trei nave despartite de colonade, dar cupola, in loc sa fie de bine de rau suprapusa spre est unui tip de cladire care nu era facut sa o primeasca, cum a fost cazul in secolul al V-lea, domina suveran ansamblul structurilor al caror centru devine si carora le confera o adevarata unitate organica. Indata ce treci de usile ce duc din nartex in nava centrala, o vezi cum se inalta la cincizeci si cinci de metri, afirmandu-si imperios prezenta deasupra jerbelor luminoase care tasnesc din cele patruzeci de ferestre care ii strapung baza.

La est si la vest este sprijinita de doua semicalote de acelasi diametru, proptite la randul lor de semicalotele radiale ale niselor: doua la vest, intrucat aceea din mijloc este inlocuita de usa imperiala, si trei la est, unde nisa mediana formeaza absida. Anthemius si Isidor au evitat astfel dezacordul care ar fi putut rezulta din juxtapunerea unei cupole si a unui acoperis pe sarpanta. Intregul invelis da o impresie de unitate, semicalotele producand la doua niveluri diferite efecte de armonioasa plenitudine, analoge cu plenitudinea cupolei centrale. La exterior, la nord si sud, cupola este sustinuta de doua mari arcuri de descarcare, in care se inscriu timpane strapunse de doua randuri de ferestre si sprijinite pe doua etaje de arcade cu coloane. Marile arcuri laterale n-ar fi putut suporta singure impingerile cupolei si a fost nevoie sa se intareasca fiecare in exterior prin cate doua puternice contraforturi, ridicate pe navele laterale. Acestea dirijeaza impingerile in afara, la fel ca si semicalotele de la est si de la vest, prin-tr-un intreg sistem de bolti in cruce, suprapuse pe calote acoperind tribunele, si de bolti cu penetratie simple la parter. Prin folosirea exedrelor cu coloane, luate de la edificiile polilobe si octo-gonale, pentru a sprijini lateral cele doua bolti cu calota de la est si vest, nava centrala prezinta un plan radial, in interiorul de tip bazilical. Ea constituia cadrul teatral al ceremoniilor la care participau patriarhul, imparatul si dregatorii de la curte.

Emisfera cupolei, sferturile de sfera care se etajeaza spre a o sprijini, triunghiurile sferice ale pandantivilor, cele patru arcuri mari a caror linie este reluata, in elevatie, in crestetul niselor sau in arcul porticurilor de pe colaterale, si, in plan, in insasi traseul exedrelor, sunt tot atatea elemente care atesta ca in mintea lui Anthemius si Isidor dainuia acea imaginatie geometrica, exceptional de bogata si de sensibila, care ii facuse pe grecii din antichitate sa exceleze totodata in matematica, in arhitectura, in sculptura si in ceramica. Si in secolul al Vl-lea e.n. exista aceeasi facultate de a concepe liniile, suprafetele si volumele, si de a le " face sa joace "in imbinari simple, coerente si armonioase, dar ea se aplica acum la un simt al maretiei spatiului interior, mostenit de la traditia imperiala romana si indeosebi de la constructia salilor din terme.

In acelasi timp la Sfanta Sofia s-a savarsit o revolutie care ne indeparteaza de arhitectura antica. Nu mai avem de-a face cu un paralelipiped de coloane si de ziduri purtand prisma unui acoperis, ci cu o cupola care se sprijina pe mari arcuri intinse intre stalpi. Este ceea ce s-a numit osatura-baldachin, in care zidurile interioare si coloanele, nemaiavand acum decat un rol secundar in stabilitatea monumentului, vor avea mai tarziu tendinta sa dispara. In partea de jos, pana la punctul de pornire a pandantivilor, zidurile lipsesc: nu exista decat colonade purtand deasupra arcuri; mai sus, pana la baza cupolei, timpanele arcurilor de descarcare si semicalotele niselor se ajureaza cu multiple ferestre. Stalpii din colturi, care poarta cupola, se ascund in colaterale si nu lasa sa se vada decat muchiile lor. Cupola ce domneste deasupra unei intinderi de lumina pare " nu atat ca se sprijina pe zidarie, cat mai degraba ca este agatata de cer printr-un lant de aur ", pentru a repeta fraza lui Procopius, care si-a amintit poate aici de obiceiul sasanizilor de a agata coroana de un lant de aur deasupra capului regelui. Ca si la mozaicurile din acea vreme si la fel ca la San Vitale, imbinarea dintre splendoare si dematerializare ne smulge din universul nostru terestru pentru a ne darui sentimentul supranaturalului. Sfanta Sofia este revelatoare in privinta Bizantului prin faptul ca, derivand din spiritul geometric al Greciei si beneficiind de cuceririle tehnicii din epoca romana, ea exalta somptuozitatea unei puteri care se credea de origine divina si ne introduce in lumea spirituala a crestinismului. " Cand intri sa te rogi in Sfanta Sofia, scria Procopius, simti indata ca nu este un lucru datorat puterii si mestesugului omenesc, ci insasi opera dumnezeirii; si sufletul ce se ridica spre cer intelege ca aici Dumnezeu este foarte aproape si ca ii place sa salasluiasca in aceasta casa pe care singur si-a ales-o. "

Constructia lui Anthemius si Isidor nu era fara cusur. Contraforturile laterale ale arcurilor de descarcare ar fi trebuit sa fie mai aproape de colturile careului central, unde impingerile se faceau simtite mai ales in axul pandantivilor. De asemenea se pare ca, din pricina ritmului rapid in care s-au executat lucrarile, mortarul prea gros dintre caramizi n-a avut timp sa se usuce indeajuns si edificiul s-a tasat prost. In sfarsit s-a produs si o tasare diferita a temeliilor. Zguduit de un violent cutremur inca din august 553, arcul care sustinea cupola spre est a fost si mai grav avariat de un nou seism, in decembrie 557, si s-a prabusit cinci luni mai tarziu, la 7 mai 558, tragand dupa el un intreg segment al cupolei si o parte din marea semicalota de la est. Evenimentul, socotit de rau augur, a tulburat intreg Imperiul. Anthemius si Isidor murisera intre timp, asa incat Iustinian a incredintat reconstruirea bisericii lui Isidor cel Tanar, nepotul celui de-al doilea arhitect, care, spre a diminua impingerile cupolei, a inaltat-o cu 6,25 m: se stie ca, intr-adevar, cu cat o cupola este mai larga si lipsita de tambur, cu atat impingerile trag catre vid. Noua tarnosire a putut avea loc la 23 decembrie 563, doi ani inaintea mortii lui Iustnian. Aceasta noua cupola avea sa se surpe impreuna cu semicalota de la vest in anul 989.

Sfanta Sofia presupunea prea multa stiinta si prea mari mijloace banesti pentru ca incercari la fel de ambitioase sa se mai repete in Imperiul bizantin dupa moartea lui Iustinian. Adevaratii ei urmasi si emuli nu se vor intalni decat in moscheele imperiale otomane de la Istanbul.

C. Delvoye

.