Purificarea de patimi ca prima treapta si conditie prealabila a urcusului mistic

 

Esenta, geneza si efectele patimilor

 

a) Esenta patimilor si delimitarea lor de afecte

 

Pentru parintele Dumitru Staniloae, "patimile reprezinta cel mai coborat nivel la care poate cadea fiinta omeneasca" (p. 55). Prin ele omul e transpus intr-o "stare de pasivitate, de robie". E impiedicat de ele sa devina cu adevarat om si activitatile sale sunt conduse de simturi, nu de spirit, prin care are loc o dislocare din viata in spirit spre viata in trup. "Patimile sunt o debordare a simtualitatii peste orice masura" (p. 68). Ele manipuleaza omul in directia unei vieti trupesti aflata intr-o contradictie eclatanta cu viata fiilor lui Dumnezeu. Prin aceasta ele produc o pervertire a omului (cf. p. 81). Potrivit parintelui Dumitru Staniloae, in patimi se manifesta "o sete fara margini care-si cauta stampararea si nu si-o poate gasi" (p. 55). Setea aceasta tasneste dintr-un apriori de natura religioasa in relatia om-Creator. Intrucat insa omul nu un contact nemijlocit cu Dumnezeu, patimile ii deviaza orientarea si incearca o satisfacere a ei prin obiecte finite. Dar biectele pe care patimile le cauta nu pot sa le satisfaca, pentru ca ele sunt finite si, ca atare, nu corespund setei nemarginite a patimilor" (p. 56).

 

Nazuinta orientata spre Dumnezeu a omului e deviata si intoarsa spre lume si obiectele finite si "le cauta numai pentru ca pot fi complet sub stapanirea eu-lui, la discretia lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atat ca izvoare de satisfactie, cat si ca durata". Patimile il reduc in cele din urma si pe om la finalitatea lor utilitarista egoista, caci "chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de subiect". Rezultatul patimilor e de aceea pervertirea omului si ruptura cu Dumnezeu Creatorul. Patimile sunt "o intoarcere a intregului om spre exterior, spre vietuirea dupa simturi, o prefacere a intregului om in "trup", in simtire trupeasca. Patimile [...] reprezinta, asadar, trairea prin partea cea mai de suprafata a fiintei noastre [...] si o iesire a fiintei noastre din regiunea adevarurilor ontologice, din legatura cu izvoarele existentei" (p. 81).

Patimile sunt astfel ceva paradoxal, intrucat ele au rasturnat spre lume apriori-ul religios orientat spre Dumnezeu si care nazuieste spre legatura cu El. Patima este, asadar, "ceva irational": "Suprema ei irationalitate se arata in faptul ca, desi omul patimas isi da seama tot mai mult ca lucrurile finite nu pot raspunde aspiratiei lui dupa infinit, iar aceasta constatare il umple de plictiseala si descurajare, totusi el continua sa se lase purtat in momentul urmator de patima sa egocentrica, ca si cand prin ea ar absorbi infinitul, nedandu-si seama ca infinitul adevarat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fara voia sa, caci este subiect cu care trebuie sa intre in comuniune, ca libertate, cu alta libertate" (p. 58).

 

Prin preocuparea cu obiectele finite declansata de patimi, cunoasterea lui Dumnezeu de catre om e marginita si impiedicata: "Prin irationalitatea lor, prin caracterul lor amagitor, Prin abaterea omului de la tinta sa adevarata, patimile tin fiinta umana intr-un intuneric de nestiinta. Prin lupta impotriva patimilor se urmareste, asadar, scaparea fiintei umane de nestiinta, intoarcerea ei spre adevarata infinitate a lui Dumnezeu, ca tinta a vietii sale si eliberarea spiritului sau de sub robia lumii si de sub tirania pe care o reprezinta patimile. Acesta este sensul nepatimirii". Prin aceasta parintele Dumitru Staniloae ofera si o definitie a nepatimirii.

 

Impreuna cu Parintii ascetici ai Bisericii, cum sunt Evagrie si Ioan Cassian, parintele Dumitru Staniloae enumera opt patimi principale sau sapte cand slava desarta e unita cu mandria: "Acestea sunt: lacomia pantecelui, curvia, iubirea de arginti, mania sau ura, intristarea, trandavia, slava desarta si mandria. Ele coincid in fond cu cele sapte pacate capitale: lacomia, desfranarea, avaritia, mania, invidia, lenea si mandria, daca identificam invidia cu intristarea" (p. 58-59). Patimile au naturi diferite, chiar daca nu pot fi separate strict unele de altele: "Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele ale sufletului. Dar stransa unitate dintre trup si suflet face ca patimile trupesti sa fie impletite cu cele sufletesti, sau sa se conditioneze reciproc" (p. 59).

 

Patimile pot fi insa reduse la doua motive principale: "Scriitorii ascetici socotesc ca la cei mai tineri lacomia pantecelui le produce pe toate celelalte. [...] La cei mai in varsta insa principala patima este mandria". La baza amandurora insa sta iubirea de sine: "Atat lacomia, cat si mandria isi au radacina in philautia, iubirea egoista de sine, ca un absolut autonom si independent". De aceea, pentru parintele Dumitru Staniloae, "uitarea de Dumnezeu e ultima cauza a patimilor" (p. 60). Patimile distrug comuniunea omului cu Dumnezeu si impiedica adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, intrucat blocheaza omului privirea spre Dumnezeu.

 

De definitia principiala a patimilor tine si distinctia lor fata de afecte si fata de purtarea instinctiva. "Afectele sunt "patimi conforme cu firea", pentru ca slujesc la conservarea firii. Patimile sunt contrare firii (para physin), pentru ca nu sunt de folos acesteia, ba reprezinta o orientarea pagubitoare fiind o rasturnare a ierarhiei din om" (p. 68). Afectul e natural si conform fiintei omului. Astfel de afecte sunt "pofta dupa mancare, placerea de mancare, frica, intristarea"; ele sunt necesare firii noastre ajutand la conservarea ei" (p. 61). Patimile insa prelungesc afectele intr-o atitudine pacatoasa: "De aceea patima e cu mult mai rea ca afectul. Daca afectul este animalic si impus de viata organica a omului, patima este diabolica si nu mai este o manifestare instinctuala a naturii, ci o fierbere mereu voita si meditata" (p. 79).

 

b) Geneza patimilor

 

Atunci cand parintele Dumitru Staniloae califica patimile drept contrare firii distingandu-le de efectele din om conforme firii si necesare vietii, se pune intrebarea cum se ivesc patimile in om si daca la baza lor stau motive interne sau externe. Parintele Dumitru Staniloae recunoaste si descrie motive interne si externe, distingand exact intre radacinile lor din fiinta umana, si defectele spirituale sau o activitate spirituala deficitara ca si rolul vointei umane in evolutia patimilor drept factori interni, pe de o parte, si intre factori externi, cum ar fi seductia raului personificat de satana si atractia sensibila, pe de alta parte. Cauzele patimilor sunt, asadar, atat atitudini spirituale, cat si influente exterioare. Dupa aceea mai distinge intre motivele patimilor declansate spontan si prelungirea lor voluntara mergand pana la reflectia lor si justificarea lor pseudo-rationala prin care afectul devine patima si emotiile devin tipare, comportamentale dirijate voluntar.

 

La baza patimilor, dupa parintele Dumitru Staniloae, stau afecte si instincte naturale care initial sustin viata (a se vedea distinctia intre patimi si afecte de la p. 61-66). "in aceasta trasatura animalica a lor sta si inferioritatea, dar si nevinovatia lor. Caci asa cum animalele sunt nevinovate in manifestarile instinctuale ale organismului lor, asa este si omul, atata vreme cat aceste afecte raman in granitele lor, servind existentei lui biologice" (p. 62).

 

Prin decizia omului din aceste instincte naturale pot aparea Patimi. Ca fiinta spirituala, omul poate devia prin hotararea vointei functionarea acestor instincte intr-un sens lipsit de masura, caci "prin faptul ca omul este si spirit si deci are o aspiratie ireductibila catre infinit, el isi poate asocia aceasta aspiratie cu afectele de ordin biologic, transformandu-le in patimi, adica in afecte exagerate, strabatute de o sete infinita de satisfacere. Din trasaturi animalice, ele devin trasaturi diabolice, prin elementul spiritual care le coloreaza" . Impiedicarea aparitiei patimilor este, asadar, o chestiune ce tine de vointa omului ca fiinta rationala.

 

Dar in prezentarea genezei patimilor parintele Dumitru Staniloae merge mai departe. Patimile deplaseaza interesele omului de la nazuinta sa spre infinitul transcendent, spre lumea imanenta. Astfel iubirea de sine si egocentrismul care urmeaza uitarii lui Dumnezeu devin un motiv al aparitiei patimilor, "in loc sa-si stampere setea de infinit - cautand infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitarea sa spre un centru caruia sa i se subordoneze -- a cautat sa adune toate in jurul sau, ca in jurul unui centru. [...] Prin patimi centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lume" (p. 57).

 

Prin aceasta deplasare apare o dezorientare sau o falsa orientare spirituala care are la randul ei doua urmari: uitarea lui Dumnezeu si uitarea mintii, pe care parintele Dumitra Staniloae le numeste drept alte momente ale genezei patimilor. Caci acestea doua constituie in acelasi timp motiv si consecinte ale patimilor o arata dinamica negativa a acestui eveniment si incalcirea individului in pacat.

 

Uitarea mintii priveste relatia mintii omenesti cu mintea lui Dumnezeu: "Mintea si-a uitat rostul ei propriu, de a cunoaste pe Cel inrudit cu ea, Care este si El spirit personal in stare sa umple dorul ei infinit de cunoastere cu infinitatea Lui, si a intrat intr-o slujba straina, inferioara ei, care nu-i poate satisface setea de infinit" (p. 67). Aceasta e o ratacire, o perturbare a mintii care conduce la aparitia patimilor. Ratacirea morala si gnoseologica consta in uitarea de Dumnezeu, pe care parintele Dumitru Staniloae o caracterizeaza astfel: "Mentionam ca aceasta ignorare, sau indoiala, sau uitare este produsa, pe de o parte, de amagirea duhului rau, care, pentru ca este un duh ce-si cheltuieste energia lui in preocuparea de sine, indeamna sau influenteaza si sufletul nostru la preocuparea de noi insine; pe de alta parte, de o lene, de o nepasare a cugetarii, influentata si de o trandavie a trupului. Deci ignorarea lui Dumnezeu are si un caracter moral (mai bine zis imoral), asa incat cauzele morale si cele intelectuale se impletesc" (p. 75).

 

Potrivit parintelui Dumitru Staniloae, la geneza patimilor in om contribuie succint urmatorii factori: a) mintea slabita in lucrarea ei autonoma si proprie; b) lucrarea de perceptie simtuala, care a devenit precumpanitoare, care a iesit din subordinea mintii, ba a atras mintea in subordinea ei, si c) o alergare exclusiva si irationala dupa placere - pana la cea procurata de laudele semenilor - si concomitent cu ea, o fuga speriata de durere" (p. 67-68).

 

Un factor important al genezei patimilor e, asadar, faptul ca emotii, afecte si atractii sensibile devin tipare de actiune dirijate. Acest lucru se intampla de bunavoie, ba chiar e si justificat rational de constiinta proprie. "De aceea patima este cu mult mai rea ca afectul. Daca afectul este animalic si impus de viata organica a omului, patima este diabolica si nu mai este o manifestare instinctuala a naturii, ci o fierbere mereu voita si meditata. [...] Faptul ca vointa, ca functie a intregii fiinte, este cu fiecare din tendintele acestei fiinte, da tuturor o justificare in fata ei. Toate se legitimeaza, toate au o ratiune pentru ea si toate se impartasesc intrucatva de vointa de a fi a fiintei noastre, ca ansamblu" (p. 79).

 

Acestia sunt factorii genezei patimilor. Parintele Dumitru Staniloae distinge insa intre cauza pentru care se ivesc in general patimile si motivul pentru care se declanseaza intr-un anumit moment. Dar acest motiv se diferentiaza si el. Patimile sunt declansate, pe de o parte, de factori psihologici din om (momente interne) si de atractii si seductii din afara (momente externe), pe de alta parte.

 

Din afara satana, raul personificat, insufla omului ganduri pacatoase: "Satana arunca in mintea noastra un gand de pacat, asa-zisul atac. [...] El inca nu e un pacat, pentru ca noi inca n-am luat fata de el nici o atitudine. E parca in afara de noi, nu l-am produs noi si nu are inca decat un caracter teoretic [...]. E gandul simplu al unei eventuale fapte pacatoase" (p. 84). Simpla ispita vine omului din afara si nu reprezinta inca un pacat, "Momeala e, asadar, prima aparitie in constiinta a unei dorinte rele. [...] De obicei aceasta prima trezire a unei pofte - prima aparitie a momelii in constiinta - e prilejuita de privirea unor lucruri externe" (p. 86).

 

Exista insa si factori psihologici interni: "in unele cazuri insa momeala apare in noi fara sa privim la unele lucruri externe. Atunci intra in lucru amintirea unui pacat repetat". Astfel declansatoarele aparitiei patimilor sunt privirea spre ceva exterior ca ispita si amintirea a ceva facut in sensul unei amintiri ce promite o placere.

 

Iruptia patimii in fapt e decizia omului. "Momentul decisiv e acela in care ia atitudine cugetarea noastra. Daca am alungat gandul din prima clipa, am scapat. Daca insa incepem sa meditam asupra lui, sa ne indulcim in gand cu perspectivele pacatului" (p. 84), atunci nu mai e decat un pas pana la a face un plan pentru realizarea lui. Geneza patimilor devine cu putinta in genere abia in uitarea de Dumnezeu care permite afirmarea patimilor pacatoase. in aceasta explicatie patimile sunt, pentru parintele Dumitru Staniloae, in primul rand simptome ale unei relatii cu Dumnezeu deranjate cu efecte negative asupra comunitatii umane si relatia cu mediul creational inconjurator. De aceea depasirea lor incepe in credinta: "Uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauza a patimilor, tamaduirea de ele trebuire sa inceapa de la credinta" (p. 60). Aceasta idee accentuata si in protestantism nu mai lasa loc unei asceze intelese ca mijloc de autovindecare spre purificarea de patimi, asceza demna de criticat ca merit si dreptate din fapte. Uitarea de Dumnezeu si iubirea de sine sunt cele doua dimensiuni ale atitudinii egocentrice a omului care face abia cu putinta aparitia patimilor. Asceza nu este aici un "training autogen", ci o esentializare si rationalizare a omului.

 

c) Efectele patimilor

 

Potrivit parintelui Dumitru Staniloae, patimile au multiple efecte in om, si ele nu se limiteaza la trupul si la sufletul propriu, ci ating si persoana aproapelui. Patimile conduc succint

- la moarte sufleteasca si pervertirea ratiunii

- la haos in relatiile omului cu mediul inconjurator si cu Dumnezeu, iar prin aceasta

- la distrugerea iubirii si reducerea aproapelui si a mediului inconjurator la treapta de obiecte, precum si la vatamarea lor prin abuzuri motivate exclusiv consumist. Ca atare ele sunt autodistructive si actioneaza distructiv atat asupra societatii, cat si a mediului inconjurator.

 

Mai intai o privire asupra efectelor autodistructive ale patimilor. Patimile il reduc pe om la o existenta pasiva, lipsita de vointa, aservita, intrucat "omul patimilor nu mai este un om al vointei, ci se spune despre el ca este un om "stapanit", "robit", "purtat" de patimi" (p. 55). Acest lucru conduce treptat la disolutia trupului care se epuizeaza in cautarea surselor de putere in obiecte care ca entitati finite nu pot domoli setea lui: "Tocmai de aceea, patimile duc firea la dezordine, la slabirea si descompunerea trupului, din cauza slabirii spiritului care-l tinea in ordine. Iar simtirea slabirii il duce pe om tot mai departe, in pornirea de a-si reface puterea dintr-o sursa incapabila sa-l intareasca" (p. 68). Iar "o repetare a starilor de voluptate grabeste moartea trupului" (p. 69).

 

Dar efectele patimilor sunt nu numai fizice, ci si psihice. Patimile conduc la o deviere si slabire a mintii: "Simtirea nu este preocupata sa caute legaturile intre ratiunile lucrurilor vazute, sau macar de a privi un lucra in integritatea lui unitara, deplin incadrat in ratiunea lui proprie; ci isi limiteaza interesul la un aspect partial, atrasa de placerea ce i-o fagaduieste acel aspect". Aceasta deviere a mintii de la esential duce la o diminuare a cunoasterii: "in loc sa vada sistemul unitar al ratiunilor care strabat lumea, si prin acest sistem pe Dumnezeu Cel Unul, ramanand si ea mereu in mod constient una si aceeasi, uita in fiecare clipa de ceea ce a cunoscut inainte, faramitandu-se in acte de cunoastere fara legatura intre ele, intrucat in fiecare moment a primit tiparul unui izolat de celelalte. Aceasta este imprastierea mintii" (p. 69-70). Rezultatul subordonarii mintii pornirilor inferioare e scindarea si slabirea fiintei omului. Pe langa amintita deviere a mintii ea se exprima intr-o pervertire a ratiunii si a vointei, unde parintele Dumitru Staniloae distinge intre oameni a caror vointa se opune - chiar daca fara putere - patimilor, si oameni cazuti cu totul in puterea patimilor. "Numai la cei cazuti de tot in puterea unei patimi poate sa se perverteasca total intreaga ratiune, ca sa justifice fara rezerva indreptatirea tendintei din acea patima de a domina asupra intregii firi. Si numai in aceia se pune intreaga vointa in slujba patimii" (p. 80).

 

Dar acest efect distructiv al patimilor nu ramane limitat numai la persoana proprie, caci "patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci si pe semenii lui. Patima nu-si manifesta efectul de slabire, de pustiire si de dezordine numai in patimas, ci si in ceilalti. Ea ii loveste pe aceia si aceia reactioneaza de cele mai multe ori in acelasi fel" (p. 60). Aceasta e dimensiunea sociala negativa a patimilor: "Patimile produc si intretin haosul intre oameni".

 

Rezultatul e o orientare nemultumitoare spre obiecte finite, in locul unei preocupari cu cunoasterea lui Dumnezeu si a "ratiunilor" creatiei. Parintele Dumitru Staniloae descrie preocuparea cu nimicul in expresii aproape poetice: "Prin patimi umflam nimicul, ne inflacaram de el, ne consumam pentru el, ne miscam in zona lui, sfarsind in absenta oricarei surse pozitive de existenta. Prin patimi ne intindem gatlejul tot mai uscat dupa o apa care nu e decat iluzie de un moment, sau care dupa o scurta inselaciune ne apare ca o picatura care ne inseteaza si mai mult" (p. 82). Repetarea acestor experiente patimase ne conduce la "akedie": "Prin nimicul aflat de ele, acest nimic ne devine mai vadit si sentimentul de zadarnicie ne copleseste tot mai mult, aruncandu-ne cu vremea intr-o nepasare, intr-o trandavie spirituala ucigatoare. Aceasta e asa-numita de Sfintii Parinti "akedie". Ea este, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim, mai apasatoare decat toate" (ibid.).

 

Intre efectele patimilor se numara si efectul distructiv asupra comunitatii umane: "Comunitatea umana se faramiteaza. Membrii ei se mananca intre ei ca reptilele" (p. 60). Patimile sunt deci indreptate si contra iubirii. Ca si trupul propriu se dizolva si distruge si comunitatea umana. "De aceea Hristos, intemeind Biserica, urmareste prin ea si restabilirea unitatii sau sobornicitatii umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibila fara slabirea patimilor in ei". Acestui sens al Bisericii ii va reveni o mare relevanta pentru problematica etica a cercetarii noastre ".

 

Strans legata de aceasta e reducerea aproapelui la rangul de obiect de satisfacere, caci "chiar cand patima are nevoie si de persoana umana pentru a se satisface, o reduce si pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede si foloseste din ea numai latura de obiect, scapandu-i adancurile indefinite ascunse in latura de subiect" (p. 56). Acest lucru caracterizeaza patimile in general, nu doar una din ele: "Aproape orice patima cauta sa reduca pe semeni la treapta inferioara a unor obiecte" (p. 60). Prin aceasta ele sunt orientate impotriva iubirii, ceea ce face caracterul lor pacatos: "Precum iubirea leaga pe oameni, asa patimile destrama legaturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii launtrice si interpersonale" (p. 61).

 

d) Rezumat: definitia patimilor dupa parintele Dumitru Staniloae

 

Patimile sunt o ratacire irationala a omului care rezulta din faptul ca omul orienteaza nazuinta spre infinit si cunoasterea care provine din apriori-ul sau religios spre obiecte creaturale finite care par sa ofere o satisfactie mai simpla, mai plauzibila si mai rapida. in loc sa urmeze menirii sale fiintiale de a cauta pe Dumnezeu, omul se intoarce spre lume si spre el insusi. Radacina patimilor e iubirea de sine definita de parintele Dumitru Staniloae ca egocentrism si egoism. Aceasta a pervertit setea infinita a omului. Patimile inseamna domnia simturilor asupra spiritului, prin care omul e transpus intr-o stare cazuta.

 

Trebuie facuta o distinctie intre afecte/instincte care il sustin pe om biologic-fizic in viata si sunt necesare vietii (de exemplu, setea, foamea) si patimi, care alcatuiesc o supralicitare excesiva si lipsita de masura a acestor afecte naturale. Cautarea placerii si fuga de durere se completeaza intr-un cerc vicios de atitudini ostile spiritului. Asa cum scrie parintele Dumitru Staniloae: "Omul s-a deprins insa atat de mult cu placerea satisfacerii trebuintelor trupesti, incat le satisface chiar peste masura necesara, cautand placerea in ea insasi. Iar de durere fuge".

 

Vointa libera a omului rational ar putea insa impiedica izbucnirea patimilor. Dar vointa e corupta si pervertita de castigul placerii asteptate, astfel ca afectele si emotiile devin tipare de comportament dirijate de vointa si justificate pseudo-rational. Astfel de decizii eronate sunt intemeiate intr-o acuta uitare a lui Dumnezeu si a mintii de catre om. Dumnezeu ca tel al cunoasterii dat mintii omenesti si corespunzator ei, desi transcendent ei, e neglijat prin fixarea mintii pe obiecte imanente finite, usor accesibile. Lucrurile sunt astfel privite ca obiecte de intrebuintare, iar nu in caracterul lor creatural ca daruri din mana lui Dumnezeu, fapt prin care cunoasterea sensurilor ("logoi") lor, care ar putea contribui prin analogie la cunoasterea lui Dumnezeu, e abandonata in favoarea unor scopuri utilitariste si a unor motivatii consumiste de prima instanta. Menirea mintii de a cauta pe Dumnezeu e neglijata si reprimata prin folosirea abuziva a mintii pentru intemeierea pretins rationala a patimilor, pentru cautarea obiectelor create.

 

Declansatori ai patimilor pot fi, pe de o parte, factori externi (privirea spre atractii exterioare, seductii si ispite), iar, pe de alta parte, momente si motivatii psihologice, cum sunt placerea scontata dintr-o fapta, evitarea durerii si amintirea unei fapte trecute legata de un sentiment de placere. Emotii si reflectii retrospective si perspective pot declansa in egala masura patimile. Spre o patima insa ele conduc abia atunci cand vointa omului rational consimte cu simplul gand la pacat si-l insoteste si face planuri pentru transpunerea lui in practica.

 

Efectul patimilor e in orice caz unul distructiv: ele actioneaza atat autodistructiv, cat distrug si comunitatea si conduc la o reducere a semenilor de la rangul de subiecte personale la cel de obiecte. intrucat patimile isi au radacinile in uitarea mintii, ele vatama omul intreg si conduc la o pervertire a vointei, la dezordine psihica si destramare fizica.

 

Exista patimi sufletesti si trupesti. Cele trupesti afecteaza mai ales persoanele tinere, iar cele sufletesti pe cele in varsta, intre ele domneste insa o interdependenta. intrucat patimile au un efect distructiv, sunt, in ce priveste comunitatea umana, orientate impotriva iubirii.

 

Depasirea patimilor trebuie cautata in restaurarea starii fiintiale, nu cazute, a omului, intrucat "in starea de nepacatuire pe care o avea omul la inceput era implicata comuniunea ne-impiedicata cu Dumnezeu". Acest lucru poate avea loc numai prin credinta in Iisus Hristos. Geneza si existenta patimilor e astfel in chip esential si o chestiune ce tine de relatia vie si deranjanta cu Dumnezeu. Daca patimile nu sunt invinse, ele ameninta in ultima instanta cu destramarea trupului si moartea fizica, cu moartea psihica si distrugerea comunitatii. Purificarea si curatia care trebuie atinse sunt interpretate ca receptivitate, disponibilitate fata de Dumnezeu.

 

Biserica are menirea de a fi pe pamant comunitatea celor mantuiti ai lui Dumnezeu chemati la o iubire desavarsita, comunitatea celor smulsi din cercul vicios al patimilor si pacatelor si din indepartarea de Dumnezeu ce rezulta de aici, a celor ce se sfintesc pentru Dumnezeu si se lasa chemati la aceasta sfintire dintr-o lume lipsita de iubire.

 

Jurgen Henkel