Cartierul bucurestean Straulesti este o zona pitoreasca, ce aminteste de inceputuri: copaci, iarba, flori cate stele pe cer, oameni iesiti pe la porti seara, la racoare, copii jucandu-se desculti prin praf. Din cand in cand, mai trece o vacuta pe strada, mai necheaza vreun cal naravas sau canta vreun cocos suparat. Casele se ivesc, ici si colo, ca niste jucarii umbrite de nucii batrani. In totala contradictie cu “arhitectura” locala, pe drumul principal ce duce spre Mogosoaia, iti dau binete cateva vile de toata frumusetea. Sunt casele vrajitoarelor.

Fiecare fermecatoare in parte are afisata la poarta oferta de dezlegari, spor in casa, in amor si la firma. Biserici nu exista, doar celebrele cimitire Straulesti I si II, cel din urma rezervat persoanelor fara posibilitati si neidentificatilor. La marginea cartierului dinspre Chitila te intampina un peisaj edenic. Lacul Straulesti, vegheat de stufarisuri inalte, de un albastru marin, neverosimil, apoi un camp liber si verde, iar in dreapta, o padure deasa si racoroasa, din care razbat triluri vesele de pasarele. Aici, un preot oltean viseaza sa ridice un mare centru spiritual si cultural, o biserica asa cum nu s-a mai vazut.

 

Visul
Inainte de a fi preot, Nicolae Iovan din Bailesti, a fost un bun inginer de cibernetica si automatizari, dedicat stiintelor exacte. Apoi, intr-o zi, i s-a aratat Calea, si nu s-a lasat pana ce nu a absolvit Facultatea de Teologie. A slujit mai intai la tara, intr-un sat din Ialomita, apoi a venit in Capitala cu gandul de a intemeia o sfanta biserica. Mult a mai alergat parintele pe la primarii, pentru aprobari, pentru un teren, insa nici una dintre “oferte” nu l-a tentat, fie ca a fost vorba de Crangasi, Dr. Taberei sau Rosu. Zona lacului Straulesti l-a atras insa ca un magnet. “De fiecare data cand voiam sa ma linistesc, ma plimbam pe aici“, marturiseste parintele. „Si toate necazurile parca mi se luau cu mana. Pluteste ceva curat si placut in atmosfera asta. Mereu visam sa ridic o sfanta biserica, dar nu stiam unde. Tarziu am realizat ca aici e locul”. Ninel Peia, un bun crestin, l-a ajutat pe preot sa-si duca visul la indeplinire, donandu-i un teren pentru construirea bisericii mult visate. Studiind arhiva primariei, parintele a descoperit ca exact pe acel loc, intr-un plan urbanistic datand din 1946, figura o biserica. Aceasta nu s-a construit niciodata. Pentru preotul Iovan, asta a insemnat foarte mult. Trebuia sa o construiasca el.

 

“Doamne, ajuta-ma sa ridic biserica sufletului meu!”

Nu s-a lasat. La inceput a batut cu mana lui primul tarus. A sapat pamantul, a carat lemne si bolovani. Se bucura ca un copil vazandu-si inflorind bataturile din palme. Apoi, a facut slujba sub cerul liber, sfintind locul. “Doamne, ajuta-ma sa ridic biserica sufletului meu, biserica cu hramul Sfintilor Mihail si Gavriil”, spunea mereu parintele Nicolae, cu palmele ridicate spre cerul albastru ca un ochi imens. Si Dumnezeu i-a auzit ruga. Atunci au inceput minunile. Fara sa faca nici cel mai mic efort, parintele primea ajutor din toate partile. Arhitectul Decebal Popa a facut gratis proiectul bisericii. Inginera Mihaela Popovici s-a ocupat de rezistenta constructiei si, mai ales, de problema panzei freatice. Preotul isi amintese cu sufletul plin de bucurie si recunostinta: „De la Electrica au sarit imediat sa ma ajute Lucian Milovan si Catalin Visan, niste oameni deosebiti. Apoi, doamna, Felicia Stefanescu si Mihai Alexandru s-au ocupat de racordarea la gaze. La un moment dat, primarul sectorului I, Andrei Chiliman, m-a primit in audienta si mi-a propus o investitie importanta pentru drum si utilitati. Va imaginati cat de fericit am putut sa fiu? Nu mai dormeam de nerabdare. Un ajutor prompt si din tot sufletul am primit de la directorul general de la ADP, Vasile Baroi, dar si de la directorul Marius Ambrozie si de la Nicolae Gosoiu. Dupa un timp am primit de la REBU gardul care inconjoara biserica, multumita sufletului mare al domnului Sava. Si oamenii din cartier m-au ajutat, din toata inima, incepand de la cel mai mic, pana la cel mai batran. Un copilas de 3 anisori, care a venit cu mamica lui m-a ajutat si el. Cara pietrele in hainuta si le lua cu manutele lui de jos. M-a impresionat foarte mult, pana la lacrimi. Aceasta este minunea Lui Dumnezeu!”.

 

Construita in 5 zile

Parintele Nicolae a ridicat biserica din lemn in 5 zile. Cu truda au lucrat oamenii, alaturi de preotul lor si sudoarea lor curata, picurata din cand in cand pe lemnul de brad crud, a sudat numaidecat trupul bisericii. De Pasti era gata. Slujba de sfintire a locului a fost oficiata de Preasfintitul Episcop Sebastian Ilfoveanul, impreuna cu multi dintre colegii preoti ai parintelui. In timpul slujbei s-a aratat pe cer o cruce mare, luminoasa, minune dumnezeiasca – semn observat de crestinii prezenti. In noaptea Invierii, parintele a chemat oamenii sa ia Lumina, iar ei au venit cu drag, umpland pana la refuz lacasul. Slujba s-a tinut in camp, sub pleoapa cerului limpede si, in stralucirea sutelor de lumanari, s-a cantat „Hristos a inviat din morti”.

Dar parintele Iovan nu doreste o simpla biserica, ci un intreg centru cultural si spiritual, care se va numi „Daruiesti si primesti”, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care spune ca „.de zece ori vei primi ceea ce ai daruit!”. Si vor fi multi care vor sustine financiar construirea si intretinerea Centrului Cultural, dar si destui care vor darui copiilor din preaplinul cunostintelor lor. Impreuna cu prietenii lui de suflet (donatorul terenului, arhitectul, inginera, primarul si multi, multi altii), si-a propus sa ajute copiii saraci din zona Straulestiului. Ar vrea sa construiasca o sala de calculatoare in care micutii sa deprinda tainele computerului, apoi ar mai vrea sa-i duca in excursii si in pelerinaje pe la manastiri. Si pentru ca locul se afla in apropierea cimitirului Straulesti II, unde sunt inmormantati peste 145 de poeti, scriitori, dramaturgi, arhitecti si actori, parintele Iovan slujeste mereu si pentru sufletele lor. „De fapt, aceasta biserica trebuia ridicata acolo, aproape de cimitirul Straulesti II, dar nu am avut unde, nu mi s-a permis“, spune parintele. „M-a ajutat Dumnezeu si am descoperit locul acesta intre lac si padure”.

 

Dezlegarea pacatoaselor

In cartier, pe langa locuintele simple, imbratisate de verdeata si flori, se ridica, din loc in loc, palatele imbracate in marmura colorata ale vrajitoarelor. Garduri inalte, din piatra sau fier, bine pazite de caini sau bodyguarzi, le apara „de rele” pe celebrele Campina, Minodora, Omida, Somna, Danusia, Aurelia. Toate sunt specialiste in farmece si facaturi. De Sanziene, vrajitoarele din Straulesti, asemenea suratelor lor de pretutindeni, se intalnesc pe malul lacului, intr-un loc anume stiut, pentru a-si uni fortele. Este, zice-se, ziua in care duhurile invocate raspund cel mai bine chemarilor. Preotul Nicolae le cunoaste bine pe toate. Multe dintre ghicitoarele Straulestiului ii calca pragul casei, cerandu-i sa faca rugaciuni de dezlegare. „Ele sunt, in sufletul lor, foarte credincioase, dar pacatuiesc prin ceea ce fac zi de zi“, explica parintele. „Vrajitoarele au obiceiul  de a se jura pe copii sau pe nepoti si de a se blestema singure. La furie, se leaga prin voia lor, cu tot felul de lucruri grele: sa le moara copiii, fratii, sa nu mai aiba parte de lumina, sa le sara ochii etc. A doua zi, vin pentru dezlegare. Alearga la usa mea plangand si-mi cer ajutorul. Eu le dezleg si le cert!”.

 

Lacrimi de recunostinta

Pana la ridicarea bisericii mari, parintele alearga incoace si-ncolo pentru aprobari, materiale, semnaturi. Cand ne-am intalnit pentru realizarea acestui reportaj, intr-o sambata dimineata, cerul era neclintit si limpede. Cativa norisori pufosi dansau nestingheriti alaturi de avioanele care taiau orizontul. Am pasit in bisericuta din lemn si acolo ne-a intampinat o batrana. „E mama“, ne-a zis parintele. „Sta ziua de paza in biserica, ca aici e pustiu deocamdata. Ma ajuta, saraca de ea, cum poate, dar sprijinul meu cel mai mare si de nadejde este sotia mea, Mitra, nume predestinat, care-mi sta alaturi in fata tuturor greutatilor, si fiul meu, care este student la Teologie. Fara sacrificiul lor nelimitat nu stiu ce m-as fi facut”. Inauntru, langa sfintele icoane, miroasea p uternic a lacrima de brad si a crin inflorit. La un moment dat usa s-a deschis sfios. A intrat o credincioasa care s-a indreptat catre parinte. Acesta a binecuvantat-o. Am facut cunostina si i-am aflat, apoi, tragica poveste. Mariana Untea a trecut prin mari suferinte. „Drama mea a inceput cand mi-am deschis un magazin de confectii in Bucuresti. Am bagat in el toti banii mei, toate economiile. Intr-o zi, am angajat-o ca sefa pe cea mai buna prietena a mea. Ne cunosteam de 30 de ani. Dupa un timp au inceput necazurile. Ma simteam foarte rau, fizic vorbind, si nu-mi mai iesea nimic din ceea ce-mi propuneam. Ma apropiam de faliment. Intr-o zi, mi-a aparut in cale parintele Nicolae Iovan. Au trecut 6 luni de atunci si greutatea care imi apasa sufletul si fruntea a disparut ca prin minune. Am tinut posturi, mi-a facut dezlegari si sfestanii in atelier si in magazin. Lupta a fost puternica, dar am izbandit pana la urma. Totul s-a schimbat in viata mea. Are un har deosebit si o inima buna, parintele Nicolae, iar din rugaciune, sa stiti, razbate o caldura blanda, plina de lumina ingereasca”, a mai spus femeia, batand pioasa o cruce mare. In ochii albastri ca panselutele licareau lacrimi de recunostinta.

                                                                                                    Dana Fodor

                                                                                              Gabriel Mateescu

Lumea credintei, anul III, nr. 7(24)

.