Desi pare greu de crezut, a existat o Biserica Ortodoxa Croata, iar tentative de reinfiintare a ei au reaparut.  Inca de la formarea Regatului Croatiei - in urma invadarii Iugoslaviei in 1941 de trupele germane, noul guvern  croat a dorit infiintarea unei Biserici Ortodoxe Croate, care sa-i cuprinda pe cetatenii croati de religie ortodoxa, total separata de Patriarhia Serbiei. Este important de semnalat ca in noul stat croat intrau zone cu populatie exclusiv sarba, pe care regimul ustas de la Zagreb o dorea subordonata si spiritual unei Biserici nationale alta decat cea sarbeasca.

 

Rusii albi in Serbia

Preoti ortodocsi si credinciosi ortodocsi existau, unii fiind chiar ministri in noul guvern, insa nu existau ierarhi. Din acest motiv, privirile guvernantilor croati s-au indreptat spre  ierarhii rusi din Serbia. Din 1917, o parte a ierarhilor si clerului rus, care scapase de prigoana bolsevica, se stabilise, la invitatia Bisericii Ortodoxe Sarbe, in Iugoslavia, unde a si format Biserica Ortodoxa Rusa din Exil, cunoscuta si sub numele de Sinodul de la Karlovitz, dupa numele localitatii unde isi avea sediul. Formata din „rusi-albi“, Biserica Ortodoxa Rusa din Exil se pastreaza pana astazi (desi si-a mutat sediul in SUA) pe linia traditiei si a conservatorismului bisericesc. Persoana care parea cea mai nimerita sa preia titlul de Mitropolit si a raspuns pozitiv acestei invitatii a fost ierarhul Germogen, fost Mitropolit de Novomoskovsk, a doua persoana in ordine ierarhica din sinodul rusesc, dupa Mitropolitul Anastasi.

 

„Fratele e frate indiferent de credinta“

Ca urmare a directivelor guvernului croat, pe 3 aprilie 1942 a fost publicat decretul privind infiintarea unui Biserici ortodoxe independente croate. In mai 1942, Germogen a fost invitat de la Manastirea Hopova, de guvernul croat, pentru a avea discutii preliminarii privind formarea Bisericii. Arhiepiscopul l-a informat imediat pe intaistatatorul sau, Mitropolitul rus Anastasi, anuntandu-l ca nu doreste sa faca nimic anti-canonic, care sa provoace tensiuni intre Biserica Rusa din Exil si cea Sarba. Prin lege, existenta Bisericii Ortodoxe Croate a fost oficial confirmata pe 3 iulie 1941, iar pe 5 iulie Arhiepiscopul Germogen a anuntat ca accepta titlul de Mitropolit al Zagrebului si conducator al Bisericii Ortodoxe Croate.

Constitutia Bisericii a aparut in graba, in 1942, pe 5 iulie. Doua zile mai tarziu, Germogen a fost intronizat ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Croate, in Biserica Ortodoxa „Schimbarea la Fata“ din Zagreb, in prezenta Presedintelui Parlamentului Croat, Marko Dosen, si a catorva zeci de ministri. Ministrul  Joso Dumandzici, care a citit decretul de instalare, a spus ca Biserica Ortodoxa Croata se bazeaza pe proverbul croat: „Fratele e frate, indiferent de credinta“. In conformitate cu constitutia Bisericii Ortodoxe Croate si cu acordul Patriarhiei Ecumenice, un viitor Patriarh urma sa conduca acesta Biserica autocefala. Pana atunci, avand in vedere razboiul, conducerea a fost incredintata Arhiepiscopului Germogen, cu rangul de Mitropolit. Bisericile Romana, Bulgara, Greaca si Patriarhia Ecumenica au recunoscut aceasta Biserica. Discutiile cu Patriarhia Serbiei au mers foarte greu, cu atat mai mult cu cat Patriarhul Gabriel se afla arestat la domiciliu de noile autoritati sarbe, pro-germane. Cu toate presiunile facute, Biserica Ortodoxa Sarba nu a acceptat niciodata existenta canonica a Bisericii Ortodoxe Croate.

 

Salvator sau marioneta?

Actiunile Mitropolitului Germogen au ramas pana astazi controversate. El este acuzat de sarbi ca a fost un extremist, care din cauza varstei inaintate a reprezentat o marioneta in mana regimului ustas instaurat la Zagreb, cu sprijin german si condus de polcovnicul Ante Pavelici. Zeci de mii de crime impotriva Bisericii ortodoxe Sarbe, distrugeri de manastiri, asasinari de preoti s-au pus pe seama sa, desi rolul sau a fost mai mult decorativ. Mai mult, emigratia croata ortodoxa, cat si cea rusa, sustina ca batranul arhiepiscop, a ajutat enorm ca ortodoxia din Croatia sa nu dispara sub avalansa catolicismului, ridicat la rang de religie unica (Vaticanul dorind purificarea religioasa a zonei). In scurta sa perioada de arhipastorire, peste 70 de preoti s-au alaturat Bisericii Ortodoxe Croate, existand 55 de comunitati permanente si 19 temporare. Sarbii au protestat vehement impotriva autocefaliei croate si mai ales acceptului lui Germogen de a conduce acesta Biserica, sustinand ca ea a fost infiintata „pe oasele sarbilor, a martirilor ortodocsi“. Putin jenat, pentru ca Biserica Ortodoxa Sarba oferise mai mult decat azil rusilor albi, Mitropolitul Anastasi l-a suspendat inca din 1942 pe Germogen, anuntand Biserica Sarba, dar nu a eliberat nici un decret oficial in acest sens.

 

Visarion Puiu salvat de evenimente

Biserica Ortodoxa Croata a avut dupa unele surse 4 episcopi, datele fiind extrem de putine, pentru ca regimul Tito a executat majoritatea clericilor, arhivele sunt inca inaccesibile, iar diaspora rusa pastreaza tacerea.

Cert este ca unul dintre acesti episcopi a fost Spiridon Mifka. Descris de istoriografia bisericeasca sarba drept un aventurier, „un calugar sarb care a cochetat cu trecerea la catolicism“, ieromonahul Spiridon Mifka a fost hirotonit pe 15 august 1944, iar la acesta a participat, din partea Bisericii Ortodoxe Romane, Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Visarion Puiu. Gest care i-a salvat viata, pentru ca ulterior a intervenit 23 august, iar ierarhul a ramas in pribegie pana la sfarsitul vietii. Atat Mitropolitul Germogen, cat si cea mai mare parte a clericilor croati au cazut dupa 1945 sub gloantele comunistilor condusi de Tito. Si in prezent exista preoti si credinciosi ortodocsi croati, dar ei apartin acum de Biserica Ortodoxa Sarba. O incercare de reinfiintare a Bisericii Ortodoxe Croate a avut loc in timpul razboiului recent si divizarii Iugoslaviei, dar fara a se finaliza.

 

 

                                                                                               Florian BICHIR
                                                                               Lumea credintei, anul III, nr 2(19)

 

.