Cuvantul creator si mantuitor si vesnic innoitor    

La inceput, cand au inceput toate cele ce au inceput, era nu esenta, nu o lege. Caci in acest caz n-ar exista un inceput propriu-zis. Toate ar fi in baza acelei legi, sau din acea esenta, deci toate ar fi virtual din veci. Dar aceasta ar pune intrebarea: cine a facut acea lege, sau acea esenta? La inceput, adica din veci, nu poate exista decat o Persoana in comuniune cu alta Persoana, o comuniune in trei Persoane. Mai precis, care nu a depins de nimic, o comuniune; atotputernica. La inceput, asadar,din veci, exista iubirea. Iar iubirea si independenta absoluta implica libertatea absoluta. Aceasta, in libertatea ei, a putut da fiinta si unei existente, care are un inceput. Ea a creat prin aceasta inceputul. Ea a putut da fiinta si unei existente noi. Si poate aduce ceva mereu nou acestei existente din bogatia si libertatea ei. Numai daca la inceputul lumii este Cuvantul liber inter-personal si atotputernic, lumea este rodul unei creatii, sau acest Cuvant este creator la inceputul ei si poate fi mereu creator, aducand ceva cu adevarat nou in ea si odata o va face cu totul noua.

Altfel n-ar exista niciodata nimic nou in lumea din care facem parte. Totul ar fi din veci incadrat in legea sau in esenta ei ingusta si plina de insuficienta in care o cunoastem. Nimic n-ar putea fi nou. Nu ne putem astepta la nimic nou in lumea aceasta, in care toate apar ca sa dispara, in care nu poti spune ce stapaneste: viata sau moartea.

 

Daca putem astepta o existenta noua, scapata de moarte, e numai pentru ca insasi lumea in care existam a fost o noutate. Ea a luat fiinta dintr-un Cuvant atotputernic, liber de marginirile si insuficientele ei, asadar din voia libera a unei iubiri interpersonale, care da si existentelor constiente din ea libertatea si comuniunea, dar o libertate, care se poate declara si impotriva iubirii care a creat-o si a comuniunii iubitoare intre intre persoanele inzestrate cu ea, fara sa poata desfiinta cu totul legatura intre ele si intre ele si lumea inconstienta si intre ele si Creatorul ei. Numai originea ei din Cuvantul creator, poate da si si Cuvantului existentelor o anumita putere creatoare, in sens bun sau rau, le poate face colaboratoare ale Lui in innoirea vesnica a lor.

O viziune a lumii actualizata din veci dintr-o lege sau dintr-o esenta , nu da existentei nicio explicare, niciun sens. Si in plus, e o viziune a lumii extrem de saraca si de monotona si vesnic aceeasi. Dumnezeu-Cuvantul neavand inceput, n-are nici sfarsit, spune Sf. Chiril din Alexandria in "Comentatul la Evanghelia lui loan". Caci neavand o margine a inceputului, nu are nici una a sfarsitului. De aceea El poate nu numai crea lumea din nimic, ci poate si lucra vesnic la innoirea ei, facandu-i tot mai mult parte de infinitatea Lui. El a dat si oamenilor ipostasuri cuvantatoare, deci ganditoare si libere sa aleaga ceva nou din ceea ce poate sa faca cu Sine si cu lumea, o anumita putere de a face in cadrul a ceea ce sunt si li s-a dat mereu ceva nou, inaintand in infinitatea Cuvantului dumnezeiesc. Dar numai cu ajutorul Lui o pot face aceasta in mod real si pozitiv. De-aceea a creat Cuvantul lumea si aduce la existenta oameni cu suflet mereu deosebit, ca prin ei si prin conlucrarea intre ei si cu Dumnezeu sa inainteze si ei si sa duca si lumea tot mai departe in infinitatea Iui Dumnezeu.

In Geneza ni se spune ca la inceput a creat Dumnezeu cerul si pamantul in intregimea lor, se intelege prin Cuvantul. Apoi se spune ca in fiecare zi a facut ceva nou in ea prin cuvant. "A zis sa scoata pamantul iarba... Si s-a facut"; Aceasta s-a facut folosindu-se ceva aflat virtual in pamant, dar si prin "zisa" lui Dumnezeu. Pe om il creeaza printr-o fapta deosebita, in care concretizeaza cuvantul Lui. Eva iese din Adam nu numai pentru ca era virtual in ea, ci si pentru ca Dumnezeu a intervenit printr-o fapta ce depasea puterea firii lui Adam. Oamenilor li s-a dat si lor puterea sa faca prin cuvant si prin fapta in care se concretizeaza cuvantul ceva nou in cadrul naturii, desigur mai putin important ca Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvantul fiind fara de inceput si fara de sfarsit, a creat lumea pentru a se impartasi si ea de nesfarsirea Lui. Deci nu de o nesfarsire in monotonie, ci vessnica noutate sau indumnezeire. Fara Cuvantul ca Persoana dumnezeiasca si fara persoanele omenesti ca cuvinte, lumea ar ramane in repetitia monotona a legiior, sau in marginirea a ceea ce ne arata ca poate actualiza din marginirea posibilitatilor ei.

Lumea si oamenii sunt facute de Dumnezeu Cuvantul pentru a fi in veci innoite sau - indumnezeite. Lumea e creata prin Cuvantul lui Dumnezeu care e Intelepciune si Putere, sau Gandire plina de Putere, care are in Dumnezeu caracter de Persoana si care cand vrea Tatal care o naste, poate sa se manifeste pana a crea lumea din nimic.

Lumea nu e nici produsul unei esente inconstiente, neganditoare-supus unei legi - care nu poate sa nu aiba originea, intr-o gandire - si nu e nici produsul unui impuls negandit. Rationalitatea ei unitara, facuta pentru a fi cunoscuta de ratiunea fapturilor constiente, arata ca e produsul unei gandiri intelepte, care e in acelasi timp atotputernica. Prin ea o creeaza Dumnezeu, prin ea o sustine si o poate scapa de pacat si de moarle, cand prin libertatea fapturilor rationale cade in acestea prin slabirea legaturii cu Cuvantul creator si desavarsitor.

Lumea creata si sustinuta si ajutata de Dumnezeu Cuvantul ca unitate si comuniune ierarhica in vesnica miscare innoitoare, prin unirea tot mai deplina cu comuniunea dumnezeiasca infinita.

Dionisie Areopagitul prezinta unitatea ierarhica a lumii lui Dumnezeu in felul urmiitor: "Treapta cea mai de jos in ierarhia unitara a lumii este alcatuita de straiul ei anorganic, care n-are decat existenta lipsita de o simtire si de o cugetare constienta. Deasupra ei sunt plantele, care au pe langa existenta proprietatea de a rasari, de-a creste si de-a sfarsi succesiv ca individuatiuni. Deasupra plantelor sunt animalele, care au pe langa simpla existenta, nasterea si cresterea si sfarsitul succesiv, ca individuatiuni cu o simtire inconstienta. Iar deasupra lor sunt oamenii, care au in plus si o constiinta a simtirii lor si o ratiune constienta prin care cunosc ratiunile nesimtite ale lucrurilor si simtirile si ratiunea inconstienta ale animalelor".

Deasupra oamenilor exista o ierarhie a ingerilor, care sunt numai spirite sau minti fara trupuri, deci fara simturile prin care oamenii folosind ratiunea, cunosc si organizeaza lumea animala si vegetala si planul pur material prin care intretin numai trupul lor si cugetul la sensul si originea existentei si a lor.

Caci omul nu se multumeste numai cu o viata trupeasca, conditionata de treapta anorganica, vegetala si animala a existentei. El cauta un sens in viata lui si a lumii, alcatuita din treptele inferioare lui. Si in acelasi timp isi da seama ca nici el, nici lumea inferioara nu au o existenta independenta, ci depind de o putere superioara, care la randui ei nu mai trebuie sa depinda de o forta superioara ei. Caci el nu-si traieste nici existenta sa, nici pe cea a lumii ca cea mai inalta dintre treptele realitatii si capabila sa-l multumeasca prin ea insasi si sa-i dea intelegerea ei fara o Putere suprema care a adus-o la existenta in mod total, adica pana la crearea lor din nimic. Dar odata cu constiinta ca el nu poate ajunge prin sine Ia cunoasterea suficienta a acelei Puteri supreme, dupa care aspira, omul isi da seama ca pentru a ajunge la cunoasterea acelei Puteri are nevoie de existenta unei trepte superioare de existente, de care depinde si el si lumea, pana la a fi crearea de acea Putere din nimic, simte ca e mai putin ingustata in cunoasterea prin trupul material si de ordinea animala, vegetala si materiala de care e legat prin trupul sau, fiind o treapta pur spirituala, mai apropiata de Puterea suprema, creatoare si sustinatoare a tuturor, deci mai intelegatoare a ei.

Daca vede ca o anumita intelegere a realitatii o are din superioritatea lui rational-constienta fata de treptele inferioare, sau in faptul de a avea o ratiune constienta, e firesc sa cugete ca trebuie sa existe o treapta a existentei in care ratiunea sau intelegerea constienta e cu mult superioara celei a sale si neingustata prin trup de planul material al existentei, cum e omul. In plus de aceasta, pentru existenta ordinii unor fiinte fara trupuri, ca minti pure, are o dovada chiar in faptul ca omul insusi nu e numai un trup ca plasticizate a unei ratiuni, sau a unui complex de ratiuni-inconstiente, ci si o ratiune constienta deosebita de rationalitatea inconstienta a trupului, ratiune care in miscarea ei continua si ramificata, e sustinuta de trebuinta unei intelegeri a tuturor, sau de o minte insetata de o mereu sporita intelegere. EI vede ca fara existenta lui ca inzestrat cu o astfel de ratiune, totul ar fi fara sens. Rationalitatea trupului e facuta pentru a fi cercetata de ratiunea mintii intelegatoare a omului, cum e facuta cu acest rost si rationalitatea treptelor inferioare a cosmosului, dar nu e una cu ea. Cand in Geneza se spune ca Dumnezeu a facut pe om luand tarana din pamant si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul cu suflet viu" (Gen. 2, 7), nu vrea sa spuna ca a facut infi trupul cu o rationalitate si simtire inconstienta si apoi a suflat in el sufletul cu mintea sicu ratiunea constienta, ci ca omul a fost facut in intregime deodata, dar trupul l-a format din pamant, iar sufletul l-a creat din nimic, in mod direct, dupa chipul Sau. A facut pe om deodata ca o unitate de asa fel, ca insusi sufletul creat de Dumnezeu dupa chipul Lui, a contribuit la formarea trupului sau, avea in el puterile formatoare ale trupului.

Daca intervenind ulterior moartea, ea descompune numai trupul, nu si sufletul, acesta pastreaza in sine in continuare puterile formatoare ale trupului si toate urmele celor infaptuite de el in trup, ceea ce-i va da sufletului putinta sa-si invie trupul in specificul lui personal. Unitatea aceasta intre suflet si trup, fara confundarea lor, le face pe amandoua o singura fire urnana, cum au subliniat Sfintii Parinti. Sf. Maxim Marturisitorul afirma unitatea intregii firi umane facuta de Dumnezeu, deosebind-o de "suflare" ca comuniune intre El si ea. "Dumnezeu a asezat fire oamenilor aparuta prin prima creatiune in comuniune cu Sine prin insuflate" (Ambigua, s. 101, trad. rom., p. 280). Iar de compozitia firii din suflet si in trup, el vorbeste in multe locuri : Dumnezeu "opreste miscarile trupului si retine sufletul din pornirea spre cele trupesti". La fel despre raportul intim, de unitatea neconfundata intre suflet si trup, zice : "Chiar simturile trupului, dupa ratiunea mai dumnezeiasca adecvata lor, spun unii ca sunt indrumatoarele elementare ale puterilor suflatului... Prin ele cei ce privesc intins spre adevar citesc, ca prin niste litere pe Dumnezeu Cuvantul.

De aceea unii au si numit simturile icoane ale puterilor sufletului. Caci fiecare simtire cu organul ei, adica cu simtul propriu, e rezultatul, dupa fire, in mod principal, potrivit unei ratiuni mai tainice a unei puteri a sufletului. Asa spun ca simtirea vazului slujeste puterii intelegatoare, adica mintii". ...Dar prin simturile trupului mintea e indreptata spre lumea sensibila, ca prin ea sufletul si mintea lui, sa cunoasca pe Dumnezeu. "Sufletul e purtat si condus de acestea (de simturile tmpului), prin puterile sale, dupa legea Iui Dumnezeu. Care toaie le-a facut in mod intelept si variat indreptate spre cele sensibile si daca se foloseste bine de simturi prin puterile sale; (sufletul) culegand ratiunile de tot felul ale lucrurilor muta in sine tot ce se vede, in care se ascunde Dumnezeu, pe care (lucrurile) Il propovaduiesc in tacere, si astfel el (sufletul) creeaza prin libera alegerel in cugetare o lume preafrumoasa si duhovniceasca".

Deci Dumnezeu a pus in lucruri rstiunile pe care omul adunanadu-le, cunoaste prin ele izvorul lor, pe Dumnezeu-Cuvantul.

 

Dar daca n-ar fi omul inzestrat cu mintea constient intelegatoare, toata lumea sensibila ar fi fara rost, sau fara sens. Dumnezeu-Cuvantul le-ar fi creat zadarnic conform ratiunilor Sale. Caci ratiunea omului serveste sau mintii omului, ca sa i se confirme prin ele intelegerea sau intuitia, existentei lui Dumnezeu. Daca ratiunea are capacitatea si vointa de a distinge ratiunile tuturor si de a vedea legatura intre ele, deducand la izvorul lor unic, sau la Dumnezeu-Cuvantul, mintea are in sine capacitatea de a fi atat anterior lucrarii ratiunii, cat si posterior ei intr-o legatura cu Dumnezeu.

Dar daca mintea si ratiunea-omului sunt necesare pentru o cunoastere a lui Dumnezeu, cunoasterea aceasta e ingreunata de modul cunoasterii prin trup si prin lumea materiala. Daca n-ar fi ingerii ca minti pure, oamenii nu ar avea un ajutor si un model prin care sa se dezvolte incunoasterea lui Dumnezeu ca Spirit pur prin mintea lor, dar nici n-ar putea umple de lumina tot mai inalta prin trupul lor lumea materiala. Dionisie Areopagitul spunand pe baza Apocalipsei ca ingerii sunt mii de mii si zeci de mii (5, II), declara ca nu avem posibilitatea sa-i cuprindem intr-un numar. Numai ei o stiu aceasta; si numai de la Dumnezeu. Faptul acesta e implicat in inaltimea mai presus de orice cugetare a lui Dumnezeu. Noi nu putem ajunge sa definim la ce inaltime "se afla El. Daca am exista numai noi si numai lumea materiala, sau un numar definibil de noi al ingerilor, am socoti Dumnezeu la o inaltime cugetabila de noi. Trebuie sa fie pana la El nenumarate trepte de minti intelegatoare.

Pe de alta parte, Dumnezeu este prezent prin lucrarile Lui in toate. E coborat in toate creaturile Lui. Dar cu cat sunt acestea mai multe, cu atat ii simtim mai mult infinitatea inaltimii. Caci Dumne-zeu coboara prin toate, la cele mai de jos si le urca pe cele mai de jos la El, pe toate prin toate. Aceasta ii accentueaza transcendenta dar si iubirea care-L face sa fie in toate. Dar tot din aceasta infinita inaltime spirituala a lui Dumnezeu sta si putinta existentei noastre in ea. Pe langa aceea omul isi da seama ca Dumnezeu cel infinit in puterea si gandirea Lui nu poate fi presupus ca a creat numai o lume limitata la un singur fel de existenta, o existenta pur materiala si la unii conditionata in cunoasterea ei de aceasta ordine materiala, fata de care El trebuie sa fie cu totul, superior, ca Spirit atotputernic.

Pe de alta parte, precum omul vede ca are un rol fata de lumea inferioara lui, ca sa-ti descopere si organizeze mai bine resursele pentru trebuintele lui, deci s-o lumineze, asa are si nevoie de ea, pentru a creste prin ea la cunoasterea Celui fra de care ea nu poate exista, asa cugeta ca si lumea ingereasca are pe de alta parte un rol fata de oamenii si de lumea legata de ei, dar si un folos din implinirea acestui rol, cunoscand prin ea un mod de descoperire a Puterii (superioare) supreme. Dionisie afirma numai ca treptele inferioare sunt iluminate de cele superioare, iar cele inferioare sunt atrase de cele superioare. Dar chiar actiunea lor iluminatoare in raport cu treptele inferioare, isi implinesc un rost al existentei lor, sau se pot, intr-un anumit sens, realiza. Tot universul se afla astfel intr-o interconditionare reciproca.

Omul isi da deci seama ca relatia intre treptele ierarhice ale lumii consta nu numai in aceea c cele superioare le lumineaza pe cele inferioare, ci si aceea ca ele sa aiba un folos si deci sa se realizeze la randul lor din aceasta iluminare a acestora de cele din urma. Exista o intregire reciproca, intre treptele superioare si inferioare ale lumii, aratant si prin aceasta ca ea este o unitate. Cele inferioare se spiritualizeaza de cele superioare, si cele superioare se imbogatesc cu un cntinut concret din cele inferioare. Toate au nevoie de iubirea reciproca. Unitatea lumii este astfel sustinuta de o ierarhie care le face nu numai treptele inferioare legate de cele superioare, si pe cele superioare de cele inferioare. Si cum aceasta unitate ierarhica nu se arata capabila sa-si desavarseasca componentele ei, sau sa se desavarseasca intreaga numai prin ea insasi, ea presupune chiar in aceasta organizare ierarhica a ei un Creator si promovator al ei. Dar daca mintea intelegatoare, si ratiunea cercetatoare distinctiva, sunt necesare omului pentru cunoasterea lui Dumnezeu, insa cunoasterea aceasta e ingreunata prin modul unei cunoasteri indirecte a Lui, este firesc cugetam ca exista unele fiinte care cunosc pe Dumnezeu fara aceste mijlociri ale lumii materiale.

Astfel omul apare ca un intermediar intre lumea materiala si o lume de fiinte pur spirituale, sau intre lumea vazuta si ingeri, care sunt numai minti, si lumea materiala. Mai clar se intampla aceasta cand Fiul lui Dumnezeu se face om. Interercalam aici ca dovada cateva reflexiuni in legatura cu intruparea Cuvantului, desi tema unitatii creatiei in Hristos va fi tratata in intregime intr-un capitol ulterior.

Sfantul Apostol Pavel spune: "Intelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri s-a facut cunoscuta acum, prin Biserici, Domniilor si Stapaniilor, in cerestile locasuri, dupa hotararea cea din veci, pe care a implinit-o in Hristos Iisus, Domnul nostru" [Efeseni 3, 10-11). Sf. Grigorie Palama, urmand lui Dionisie, afirma ca nu toate "vederile" lui Dumnezeu le avem ca oameni prin mijlocirea ingerilor, ci sunt unele vederi pe care le au si oamenii in chip nemijlocit si ingerii doar le talmacesc oamenilor, pe care le vad numai ei : "E drept ca acesta [Dionisie Areopagitul) zice ca "multe vederi nu se arata prin ingeri" [Ierarhia cereasca, 4, 2; P.G, 3, 180 B). Caci spunand ca acea preaslavita doxologie a fost transmisa celor de pe pamant la nasterea lui Hristos de o mare ostire de ingeri si ca ingerul a binevestit pastorilor nasterea, ca unora ce erau curatiti printr-o vietuire retrasa si linistita, nu zice ca si slava lui Dumnezeu ce a luminat pe pastori s-a transmis prin ingeri. "Dar fiindca pastorilor nu Ii s-a descoperit taina mantuirii de catre slava ce-i lumina, iar, pe de alta parte, ei fiind cuprinsi de frica pentru ca nu erau obisnuiti cu astlel de vederi, Ingerii le-au vestit ce inseamna aratarea luminii" (Sf. Grigorie Palama, Despre Sfanta lumina, Filocalia rom., vol. VII, p. 208-209).

Luand Fiul lui Dumnezeu trup omenesc, va urca acest trup, deci umanitatea asumata mai presus de ingeri si deci si cei ce sunt foarte alipiti Lui pot sa se uneasca cu El ca Dumnezeu mai mult decat ingerii. Ba El le da putinta chiar ingerilor de pe treapta inferioara, mai apropiata de oameni, sa cunoasca mai inainte de cei superiori, pe Fiul lui Dumnezeu facut om, nu e totusi o rasturnare. Tot de aceea a trimis pe un inger inferior sa vesteasca Sfintei Fecioare taina intruparii Lui, desi acesta nu s-a unit cu El, cum s-a unit cu Sfanta Fecioara.

"Dar inainte de aratarea in trup a lui Dumnezeu, n-am invatat s fi fost asa ceva la ingeri... Dar aratandu-se acum Acesta, nu mai e nevoie sa se savarseasca toata prin mijlocire. Aceasta a spus-o si marele Pavel: "Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica Incepatoriilor si Stapaniilor intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu-(Efeseni 3, 10). Tot asa spune si Sfantul Apostol Petru "Cele ce acum s-au vestit voua prin cei ce ne-au binevestit noua in Duhul Sfant, trimis din cer, spre ele doresc ingerii sa priveasca" [I Petru I, 12). Dar Sf. Grigorie Palama adauga : "Cele mai mici fiind facute astlel mai mari prin har, se mentine totusi randuiala bunei intocmiri (deci a creatiunii ierarhice) in chip nestirbit si minunat. [Op. cit., p. 301).

In Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu facut om, s-a trecut peste ordinea rigida, stabilita prin creatie. Mai bine-zis s-a aratat unitatea deplina a intregii lumi, unita cu Dumnezeu. Caci cele inferioare se transfigureaza si ele, umplandu-se de Dumnezeu si facandu-se un mediu straveziu al lui Dumnezeu! El facandu-Se om, s-a asezat in locul intermediar ai omului intre ordinea spirituala si cea materiala a cosmosului, dar si intre toata ierarhia creata si Dumnezeu cel infinit superior acestei ierarhii. Prin aceasta a adoptat pozitia ierarhului suprem in care se unesc toate intre ele si a lor cu Dumnezeu. El este, a devenit astfel "Ierarhul" suprem, Ierarhul prin excelenta, in care se unesc toate cu Dumnezeu. Caci rolul ierarhiei este acela de a le uni pe toate intre ele si cu Dumnezeu.

Dar e de mentionat ca Fiul lui Dumnezeu s-a facut om si a devenit astfel varful ierarhiei creatiei nu dintr-o necesitate a lui Dumnezeu de a intra El insusi in aceasta ierarhie ca varf al ei, ci pentru ca in ierarhia creatiei s-a introdus o anumita slabire si dezordine, pentru ca creatia uzand de libertatea fiintelor constiente, n-a mai voit sa ramana in aceasta unitate ierarhica prin dependenta ei de Dumnezeu. Chiar unii din ingeri nemairecunoscand pe Dumnezeu ca origine a acestei ierarhii, au adus o slabire in unitatea ierarhica a creatiei, indemnand si pe oameni Ia aceasta.

 

Dar nu numai faptul ca Cuvantul lui Dumnezeu s-a intrupat ca om, L-a facut sa lucreze direct asupra oamenilor, ci chiar in starea naturala a creatiei El lucreaza pe de o parte prin mijlocirea ingerilor asupra oamenilor si asupra naturii inconstiente prin oameni, ci in mod fundamental lucreaza si nemijlocit-asupra oamenilor si asupra naturii. Caci prin El s-au creat direct si prin El se sustin in mod direct toate. Si chiar cand lucreaza prin ingeri asupra oamenilor si prin oameni asupra naturii, lucreaza totodata si nemijlocit prin ingeri asupra oamenilor si prin oameni asupra naturii, inspirandu-i pe oameni si aratandu-si puterea Sa in lucrarea acestora. Face sa curga apa din, piatra prin toiagul lui Moise, sau dadea biruinta lui Israil asupra lui Amalic cand Moise isi ridica mainile.

Iar prin glasul proorocilor spunea Dumnezeu Cuvantul insusi cuvintele Sale si-si arata puterea Sa. Vom vedea ca aceasta se facea, si mai deplin, dupa ce Cuvantul lui Dumnezeu intrupandu-Se ca om, facea vindecari El, vindecari si alte minuni prin trupul Sau omenesc, sau le facea prin Apostoli si sfinti dupa Inaltarea Sa la cer si da puterea cuvintelor de propovaduire a Lui rostite de episcopi, preoti si chiar de oamenii care cred in El.

Ierarhia creatiei nu opreste lucrarea nemijlocita a Iui Iisus Hristos, asupra altor oameni si prin cuvintele lor si asupra naturii pe care o sfintesc prin cuvintele lor de invocare a Lui si prin gesturile lor. Nu se anuleaza nici ierarhia (materiala) naturala si sfintitoare si nici lucrarea nemijlocita a lui Dumnezeu Cuvantul sau a lui Hristos prin ea.

In Apocalipsa ingerii se arata inconjurand pe Mielul care s-a jertfit, nu inlocuindu-L. Ierarhia nu inseamna o inlocuire nemijlocita a lui Dumnezeu, ci solidaritatea creatiei in El. Dumnezeu nu lucreazai decat uneori in mod individual cu oamenii, ci intarind in unii pregatiti sau mai inzestrati cu daruri deosebite raspunderea pentru altii. E o raspundere pe care nu si-o aroga unii indivizi de la ei, ca sa nu se mandreasca si sa fie contestati ci i se incredinteaza in mod public si obiectiv, pentru ca sa si-o priveasca astfel ei insisi si altii cu toata seriozitatea. Prin aceasta sustine si promoveaza Dumnezeu comuniunea intre fiintele constiente si raspundere fata de natura.

Rationalitatea intregitoare a componentelor creatiei si comuniunea responsabila intre fiintele ei constiente, mijloace ale miscarii eiierarhice si unitare spre Dumnezeu prin Dumnezeu Cuvantul.

In ierarhia lumii are loc si o pogorare a celor de sus la cele de jos si o inaltare a celor de jos Ia cele de sus prin miscarea ambelor. Caci Dumnezeu Insusi se pogoara prin cele de sus la cele de jos, ca sa le urce pe toate la Sine, intarind in anbele aceasta miscare pusa in ele prin creatie.

Prin aceasta se afirma atat transcendenta lui Dumnezeu, cat si prezenta Lui activa in toate. Aceasta pogorare a calor superioare la cele inferioare si setea de inaltare a celor inferioare la cele superioare vine din corespondenta ratiunii reciproce a lor, dar si din iubirea reciproca intre ele. Si aceasta sustine dorinta de comuniune intre ele, cu toata diferenta lor ierarhica.

Dupa Dionisie Areopagitul, toate componentele lumii vazute sunt plasticizari ale unor ratiuni unite intre ele, sau intr-o corespondenta reciproca. Fiecare componenta e compusa din mai multe elemente intregitoare,din care fiecare reprezinta o ratiune si prin aceasta alcatuieste o unitate, iar aceste -unitati reprezinta complexe rationale ce se completeaza. Si ratiunile acestor componente ale naturii sunt intr-o miscare continua, dar nu ies din statornicia, lor. Si apa este alcatuita din ratiunea plasticizata a oxigenului si a hidrogenului, ce se intregesc intr-o, unitate folositoare. Si aceasta componenta, inconstienta si lipsita de simtire, slujeste plantelor care sunt compuse nu numai din ratiuni plasticizate lipsite de simtire si de constiinta, ci din ratiuni plasticizate intr-o miscare de crestere si in stare sa serveasca de hrana animalelor si oamenilor, repetandu-se in aceleasi forme. Deasupra lor sunt animalele, ca complexe rationale plasticizate, dotate in plus cu simtire, care se folosesc de plante si de componentele anorganice ale lumii, ca si ele sa se foloseasca de ceea ce are un rost inhranirea animalelor.

In sfarsit, deasupra lor sunt persoanele umane, compuse nu numai din complexul rational al trupului, simturilor, ci si din mintea care sustine prin dorinta de mai multa intelegere lucrarea cercetatoare a ratiunii care se resimte si se foloseste si de (simtirea) rationalitatea simtitoare a trupului si in stare sa cunoasca prin simtirea trupului unita cu ratiunea mintii intelegatoare lumea intreaga in mod constient si sa se foloseasca de ea pentru intretinerea sa trupeasca, pentru relatiile constiente cu semenii si pentru cunoasterea tot mai progresata a lumii intregi si dornica sa cugete la un sens al lumii vazute, pe care o traieste ca dependenta de o forta superioara ei. Dar daca n-ar fi ingerii cu minti pure, n-ar avea o inaltime spre care omul e chemat;

Si ajutat sa urce si sa inainteze in cunoasterea lui Dumnezeu cel mai presus de trup, nici sa umple de lumina Lui treptele inferioare. Desigur, dupa ce Fiul lui Dumnezeu a luat trup, omul cunoaste pe Dumnezeu si in trupul vazut. Dar Il cunoaste in viata viitoare deplin in trupul inviat, deci straveziu, cum a devenit si trupul sau si a urcat cu sine si lumea, la nivelul unui mediu al luminii prin care se vede Fiul lui Dumnezeu cel Inviat.

Dar ratiunile deosebite, insa unite ale tuturor intr-o rationalitate unitara a creatiei intregi, arata o legatura intima intre ele, sau le arata pe toate provenind dintr-un unic izvor al lor. Aceasta promoveaza in ratiunea fiintelor constiente vointa de comuniune intre ele si intre ele si, izvorul lor suprem. Vointa aceasta de comuniune a fiintelor constiente nu e sustinuta numai de legatura intre ratiunile tuturor unitatiior si intre ratiunea ei cu ele, ci si de o raspundere a fiintelor mai constiente pentru inaltarea celor de pe treptele mai de jos si de atractia exercitata asupra acestora si de o sete a comuniunii intre ele. Iar intre setea de a cunoaste ratiunile componentelor inconstiente ale creatiei, sau intre raspunderea de a le cunoaste si intre setea acestor fiinte de a comunica intre ele, este o legatura indisolubila. Oamenii comunicand intre ei, isi comunica felul personal in crare cunosc si inteleg ratiunile lucrurilor. Ei se inteleg intre ei in masura in care simt ca in intelegerea lor cunoasterea ratiunilor lucrurilor ii imbogateste, sau le intregeste-propria intelegere a persoanelor.

Raspunderea persoanelor de-a cunoaste ratiunile lucrurilor e legata de raspunderea comuniunii intre ele. Toti au nevoie sa cunoasca totul sau cat mai mult din totul rational, ca sa comunice cat mai deplin intre ei. De aceea multumirea lor este cu atat mai mare, cu cat cunoasterea lor se armonizeaza; sau se intregeste mai mult. Iar aceasta inseamna totodata cunoasterea in comun a armoniei ratiunilor tuturor. Dar aceasta ii face sa-si dea seama ca toate vin dintr-o sursa unitara a lor mai presus de ele. Dar comuniunea intre persoane nu include numaidecat raspunderea cunoasterii lucrurilor, ci e ea insasi rodul unei raspunderi. Eu trebuie sa ajut pe cei mai mici sa creasca la nivelul meu. Treptele ierarhice traiesc in mod deosebit aceasta raspundere. Aceasta ne da sa intelegem ca si ingerii traiesc raspunderea comuniunii cu noi pentru a ne face parte de cunoasterea lor si a ne ridica Ia inaltimea vietuirii lor. Iar aceasta raspundere o traiesc ca o raspundere fata de Dumnezeu. Ei simt datoria sa comunice celor mai de jos toata lumina ce primesc de la Dumnezeu in mod mai presus de cei mai de jos si sa-i imbogateasca cu ea. Raspunderea fata de cei mai de jos nu le poate veni decat de la Dumnezeu, care-i vrea pe toti urcand cat mai mult spre imbogatirea lor. In cuvantul lui Hristos ca toti sa fie una in Mine", e si o porunca "adresata" celor mai apropiati de El sa-i ridice si pe cei departati la unirea cu El.

Unirea fiintelor constiente ca unire a ratiunilor lor reciproc-intregitoare, echivaleaza cu sporirea vietii lor, fara sa se confunde. Caci prin aceasta se daruiesc unele altora ca existente in mod voluntar. Ele recunosc ca nu au viata deplina in izolare. Celalalt e completarea vietii mele si eu sunt completarea vietii lui. Viata fiecarei persoane are caracter multipersonal. In aceasta se arata cel mai mult unitatea creatiei. Dar relatia de comuniune intre treptele fiintelor constiente e atat de legata intre ele, pentru ca tine de persoane chiar cand ele fac parte din aceeasi treapta. Aceasta comuniune le da bucuria ca de un continut comun de viata, ca de o traire comuna a vietii, cu toata deosebirea lor ca persoane. Fiecare se bucura de o tot mai deplina daruire de sine a altuia, sau de tot mai deplina daruire a sa altuia. Asa se bucura fiul de comuniunea cu tatal sau, sau viceversa, cu toata deosebirea ierarhica ce persista intre ei, sau de comuniunea elevului cu invatatorul si viceversa, sau a medicului cu pacientul, sau de comuniunea celui insarcinat cu o grija administrativa ele cele comune unui grup de oameni.

Dar toate aceste relatii ierarhice si in acelasi timp de comuniune aveau in vechime si o nota ierarhic-religioasa, mostenita din ceea ce au avut oamenii inainte de caderea in pacat. Dar se poate spune ca chiar azi comuniunea intre om si om implica o anumita ierarhie reciproca intre ei. Unui avand sa comunice ceva celuilalt, ce n-ar sti acela, sau acela avand nevoie de comunicarea lui, are o pozitie ierarhica in aceasta privinta fata de acela, dar primind si ci o comunicare de experienta proprie de la acela, are si acela in aceasta privinta o pozitie ierarhica. Si cu cat sporeste aceasta comuniune, sporeste bucuria fiecaruia de o viata mai deplina, de o viata neslabita prin singuratate. Ea apare astfel ca o conditie ,si ca o tinta a vietii adevarate a fiintelor constiente. Dar comuniunea intre treptele constiente superioare si cele inferierioare ale creatiei, implica pentru ca sa se poata realiza chiar o coborare a celor superioare la cele inferioare, ca sa le urce impreuna cu ele la Dumnezeu, existenta m-ai presus de orice relativitate. Cu cat se coboara cineva mai mult, cu atat se imbogateste mai mult, sau se inalta mai mult impreuna cu cei la care s-a coborat. Astfel se poate spune ca organizarea ierarhica a creatiei e un drum suitor al ei spre Dumnezeu, dar suisul acosta implici o coborare a treptelor de mai sus la cele mai de jos, pentru ca sa urce impreuna acestea spre Cel mai presus de toata creatia. Cei ce vreau sa ramana in treapta lor superioara, se saracesc, se racesc in iubire atat fata de Dumnezeu, cat si fata de cei de mai jos. In ierarhia religioasa, cea mai directa miscare spre Dumnezeu, cei mai de sus se roaga lui Dumnezeu, pentru cei mai de jos si uniti cu ei.

In toate religiile el aduce Jertfa nu pentru ceilalti, ci si pentru sine. El trebuie sa se umple primul si cel mai mult de duhul de jertfa si de rugaciune catre Dumnezeu, ca sa se coboare de la El harul Lui si peste aceia si peste el. Aceasta se va realiza la maximum in Hristos, care se va aduce pe Sine jertfa pentru oameni, ca sa le comunice si lor puterea de a se jertfi. Cu cat e mai inalt un membru al ierarhiei, cu atat trebuie sa se smereasca mai mult. Numai asa dovedeste ca simte mai mult ca ceilalti maretia lui Dumnezeu. Aceasta inseamna ca trebuie sa porneasca de la el initiativa comuniunii si el trebuie sa puna cea mai mare caldura.

S-a scris mult despre caracterul eu-tu al comuniunii. Nu exista comuniune intre eu si lucruri inconstiente. Nici o comuniune actuala intre eu si altul absent. In general nu stiu daca as avea o constiinta de mine insumi, daca n-as avea sau n-as fi avut o constiinta de un tu. Constiinta imi lumineaza existenta proprie. Ba chiar mi-o adanceste in asa masura, ca niciodata nu ma pot intelege si exprima deplin. Prin constiinta ma descopar ca o existenta plina de mister. Dar constiinta aceasta nu-mi este posibila fara constiinta unui tu. Constiinta de mine, de necuprins, de nedefinit, se face prin constiinta de tine si mai indefinita. Si totusi pe de alta parte ne simtim imitati unul prin altul. Sunt doua indefinituri limitate. Numai cand imi devine Dumnezeu in Hristos un Tu constiinta de mine poate inainta intr-un infinit, desi pe mine insumi ma traiesc ca definit in fata lui Hristos. Si constiinta mea se cere dupa un astfel de Tu infinit, dar nu indefinit.

Dar comuniunea aceasta generala ar slabit, in masura in care a slabit credinta in Dumnezeu Cuvantul ca deosebii de lume.

Aceasta s-a intamplat si prin ispita unei parti din ingeri care au refuzat sa se simta dependenti de Dumnezeu, ca de Creatorul si sustinatorul lor. Acesti ingeri au, crezut ca au in bogatia si in adancimea lor ultima putere a existentei. Iar oamenii cuceriti de placerile date trupului de ordinea materiala, au socotit ca ea sau puternicele impulsuri trezite in ei de aceste placeri sunt ultimul temei al existentei. Fata de marimea fortelor lumii si a impulsurilor lor trupesii spre placeri, n-au mai vazut superioritatea lor spirituala, ajutata de sentimentul raspunderii si al dependentei de un Dumnezeu superior lor, ci le-au socotit pe ele zei, sau suprema realitate.

Au intrat astfel intr-o stare de intuneric, sau de non-sens, pe care nu l-au mai vazut ca atare. Dar prin aceasta au intrat si intr-o stare ele egoism si de lupta intre ei. Au continuat sa' recunoasca niste trepte ierarhice ca reprezentante ale acestor false forte supreme, dar nu i-au mai putut ajuta sa se ridice peste ele, Toate aceste forte si treptele lor le-au socotit sacre. Dar prin sacru ei n-au mai inteles o putere ce le vine de Ia un Dumnezeu transcendent, ci o insusire proprie tuturor fortelor naturii si impulsurilor proprii, greu de depasit.

Numai prin revelarea lui Dumnezeu in Vechiul Testament s-a aratat oamenilor intr-o anumita masura ca deosebit de natura si impulsuri trupesti omenesti, li s-a daruit si treptelor ierarhice sa ajute pe oameni sa se inalte peste aceste forte si impulsuri spre El insuti. Numai asa oamenii au putut vedea prima data ca viata lor nu e destinata sa se topeasca prin moarte in raurile sacre, in marea sacra, in soarele sacru, devenite toate dumnezei. Numai asa oamenii si-au putut intari comuniunea si intre ei, depasind impulsurile egoiste trupesti, sau servilismul fata de fortele naturii. Numai asa au putut invinge si intelegerea neunitara a lucrurilor. Numai credinta in Dumnezeu, izvorul unitar al ratiunilor creaturilor, putea mentine si unitatea lor in intelegerea lucrurilor. Iar daca ratiunea lucrurilor se exprima prin cuvant, comuniunea dintre oameni se manifesta ca o intelegere prin cuvinte. Iar daca, intelegerea adevarata a lucrurilor echivaleaza cu intelegerea unitara, reciproc intregitoare a lor, neintelegerea unitara a lor, exprimata in cuvinte, este un semn al neadevarului in care traiesc, un semn al intunericului in care au cazut din lumina privitoare la lucruri si la ei insisi.

Astfel, daca comuniunea, care e o unire a ratiunilor reciproc-intregitoare, e o traire in lumina, sau in adevarul despre lucruri, dezbinarea in intelegerea lucrurilor, echivaleaza cu Trairea in neadevar, sau in intuneric. Caci afirmarea unei intelegeri a lucrurilor, ca semn al mandriei egoiste, este o exprimare a neadevarului, sau a minciunii. Si lipsa aceasta de unitate sau de necomuniune prin cuvinte, este semnul caderii atat din legatura cu lumea adevarata, cat si din legatura cu Dumnezeu Cuvantul, in care toate sunt unite, sau din care provin toate ca dintr-un izvor unitar. In general intunericul invaluie pe om cand nu mai vede lumea creata de Dumnezeu si inaintand spre Dumnezeu. Sf. Maxim Marturisitorul zice: "Iar intunericul acesta, il poate cuprinde pentru veci, daca nu va veni la evidenta ca lumea si el insusi sunt de la Dumnezeu si pentru Dumnezeu.

Astfel, daca sufletul se va folosi bine de puterile sale si potrivit cu scopul lui Dumnezeu, strabatand intelepteste lumea sensibila prin ratiunile duhovnicesti din ea, va veni la Dumnezeu cu intelegere; dar daca se va lolosi rau privind lumea prezenta contrar ratiunii cuvenite; nu e-greu de inteles cum, cazand in patimi de necinste, va fi aruncat in viitor, dupa cuviinta, din slava dumnezeiasca, luand ca osanda infricosata pentru veacuri nesfarsita instrainare de Dumnezeu" (Ambigua, cap. -83 b. p. 222). Caci necunoscand pe Dumnezeu, fiecare om isi da iluzia ca poate dispune cum vrea de cele materiale ale lumii, manat de impulsurile lui spre placeri trupesti. Scade in el simtirea raspunderii fata de autoritatea suprema a lui Dumnezeu care vrea sa-l tina inarmonie cu toti. "Si prin acesta numai din Dumnezeu este lumina. Iar aproape de noi a venit Dumnezeu ca lumina In Fiul lui. Dumnezeu facut om, care si-a asumat ca om tot ce e bine sa facem noi din raspundere iata de Dumnezeu" (p. 296).

 

Am numit rationalitatea intelegatoare a lucrurilor dinamica, pentru mai multa intelegere, spre o mai stransa comuniune. E in aceasta o intelegere tot mai deplina, lucrurile devenind mai stravezii pentru Dumnezeu, create de Dumnezeu Cuvantul, ca lucrator in ele a lui Dumnezeu Cuvantul Insusi si ca prin ele a ratiunii noastre spre El. Dar deplin s-a aratat oamenilor Dumnezeu Cuvantui ca lumina prin intruparea Lui.

Parintele Dumitru Staniloae

• Taina Marturisirii - Parintele Constantin Galeriu
  Publicat in : Dogma
• Martiriul in mentalitatea profana si in constiinta eclesiala
  Publicat in : Credinta
• Pilda Semanatorului
  Publicat in : Predici de duminica