Dupa cum ne arata Isihie Sinaitul, cunostinta premerge credintei si este inferioara acesteia, pentru ca limitele ei sunt foarte stricte. Adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si a lumii spirituale se realizeaza prin cunostinta duhovniceasca, efect al eliberarii de patimi si al lucrarii virtutilor. Doar aceasta este capabila sa aduca adevarata cunostinta duhovniceasca - prin vedere si spre unire cu realitatea cunoscuta. Progresul in virtute inseamna si adancirea cunoasterii, de aceea calea proprie de patrundere in cele duhovnicesti o constituie efortul ascetic.

Fiind o evidenta despre Dumnezeu, credinta, alaturi de nadejde si dragoste, constituie Sfanta Treime din noi. Aceasta prezenta dumnezeiasca din sufletul celui ce crede i se face sprijin si ajutor in lucrarea sa duhovniceasca. "Credinta - spune Sfantul Maxim Marturisitorul - mangaie si incurajeaza mintea razboita, intarindu-o cu nadejdea ajutorului. Iar nadejdea, punandu-ne sub ochi ajutorul in care credem, respingem navalirea vrajmasilor. in sfarsit, iubirea sleieste de putere atacul vrajmasilor impotriva mintii iubitoare de Dumnezeu, slabindu-l cu desavarsire, prin setea dupa Dumnezeu."

Aceasta Sfanta Treime interioara ne ajuta nu numai in razboiul cu cele exterioare si straine, ci si in cel interior, in eforturile noastre de urcus duhovnicesc. Credinta ne face sa meditam adanc la Dumnezeu, la rasplata sau pedeapsa pentru faptele noastre, ne face, spune Filotei Sinaitul, sa ne temem cu adevarat de Dumnezeu. Nadejdea, sarind peste frica de rob, uneste pe om cu dragostea de Dumnezeu, daca nadejdea nu se rusineaza. Iar dragostea il conduce pe nevoitor spre implinirea virtutilor.

Credinta constituie, asa cum ne invata Sfantul Maxim Marturistorul, imparatia lui Dumnezeu din sufletul celui ce crede in El. in timp ce credinta simpla este "imparatia lui Dumnezeu fara forma", imparatia lui Dumnezeu este credinta care "a primit in chip dumnezeiesc o forma", "credinta dezvoltata prin lucrare", in virtuti.

Potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, credinta este o legatura mai presus de fire, prin care, in chip tainic, nestiut si neinteles deplin si indemonstrabil prin metodele cunoasterii naturale, sufletul crestinului se uneste cu Dumnezeu, "intr-o unire mai presus de intelegere". Credinta este "o putere de legatura care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu, Cel crezut".

Definitiile pe care le dau Parintii duhovnicesti credintei arata, in mod esential, caracterul ei de putere unitiva, de lucrare launtrica prin care se realizeaza inaltarea omului la Dumnezeu si unirea sufletului cu Dumnezeu.

La Sfantul Grigorie Sinaitul, aflam o definitie a dreptei credinte, in raport cu invatatura crestina. Ea inseamna, astfel, "a vedea si a cunoaste intru curatie cele doua dogme ale credintei, adica Treimea si doimea: Treimea a o privi si a o cunoaste in chip neamestecat si netaiat, in unitate, iar doimea firilor lui Hristos, intr-un ipostas, adica a marturisi si a sti pe un singur Fiu si inainte de intrupare si dupa intrupare, dar dupa intrupare slavit in chip neamestecat in doua firi si in doua vointe, dumnezeiasca si omeneasca". In raport cu puterea omului de cunoastere, credinta este superioara acesteia atat prin continut, cat si prin metode. Credinta se vadeste a fi, astfel, o cunostinta si o stiinta "ce nu se poate dovedi" si, cu toate acestea, o evidenta si o certitudine, "ipostasul lucrurilor nadajduite".

Credinta reprezinta, in sufletul celui ce crede cu adevarat, o certitudine, iar necredinta - un pacat impotriva evidentelor duhovnicesti. intre credinta in Dumnezeu si adevar exista o legatura stransa. Credinta autentica - ne spune Sfantul Maxim - nu are in ea minciuna si slujeste adevarului. Certitudinea sau siguranta ei este o constanta la cei "cu viata inalta in suflet, pe masura virtutilor ce iau aminte la implinirea poruncilor Domnului". Ea biruie orice indoiala si fereste de orice inselare. Ea este o "cunostinta nemincinoasa", o "incredintare indestulatoare" si nu are nevoie de nici o dovedire, de nici o demonstratie sau argumentatie, ci de curatie si contemplatie.

In raport cu ostenelile ascetice ale nevoitorului, Sfantul Simeon Noul Teolog defineste credinta a fi "puterea care ne face sa murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui si sa credem ca moartea aceasta este pricina vietii. Ea ne face sa socotim saracia ca bogatie, neinsemnatatea si umilirea, ca slava si cinste adevarata; iar cand nu avem nimic, sa credem ca stapanim toate (2 Cor. 6,10), mai bine-zis ca am dobandit bogatia cunostintei lui Hristos cea nepatrunsa (Efes. 3,8). Ea ne face sa privim cele ce se vad, ca tarana si fum. Credinta in Hristos ne da puterea nu numai sa dispretuim placerile vietii, ci si sa suportam si sa rabdam toata ispita care vine asupra noastra prin intristari, necazuri si nenorociri, pana ne va cerceta pe noi Domnul".

Spre deosebire de cunoastere, care are un caracter limitat, credinta "face pe cei credinciosi partasi de viata cea vesnica in Hristos insusi". Cel ce crede cu adevarat, nu numai ca justifica orice efort, fie el cat de aspru, in unirea cu Dumnezeu, dar nu pregeta sa-si ordoneze viata in asa fel incat sa ajunga la experierea tot mai deplina a existentei si lucrarii lui Dumnezeu in jurul si in launtrul nostru, la unirea cu El.

Cel ce crede in Dumnezeu, desi traieste aici si acum, traieste ca dincolo, cu certitudinea ca toate cele vazute si lumesti sunt doar umbra a celor viitoare. El nu se leaga de cele vremelnice, ci isi tinde intreaga sa osteneala spre cele vesnice si suprafiresti. Pentru cel ce crede, credinta lui este o problema de viata si de moarte, nu numai trecatoare, ci vesnice, de mantuire sau de osanda pentru totdeauna. Ratiunea fundamentala a existentei sale lumesti este de a fi o pregatire si un "raspuns bun" la intrebarea adresata lui de catre Dumnezeu, cu privire la viata sa vesnica. Pentru el, a exista inseamna a exista in dependenta de Dumnezeu si in legatura cu semenii; a se impartasi, prin credinta, de cele duhovnicesti si de a impartasi, la randul lui, credinta si dragoste.

Pentru cel credincios, Dumnezeu este certitudinea si realitatea cea mai concreta a existentei sale. El nu traieste din "probabilitatile" si imperfectiunile lumii acesteia, ci traieste din evidenta marelui adevar din inima sa si astfel, viata ii este una bogata. Cugetarea la Dumnezeu si indreptarea vietii sale spre unirea cu El i se face motiv si justificare a existentei sale, dar si aceasta, una care se impregneaza tot mai mult de insusiri si calitati duhovnicesti suprafiresti. Viata sa este, in ultimele ei ratiuni, un raspuns pe care el il da prin credinta, la dragostea suprema si la bunatatea covarsitoare a lui Dumnezeu fata de el si fata de lume.

Dintr-o astfel de perspectiva, credinta poate fi caraterizata ca fiind "temelia tuturor bunatatilor, usa tainelor lui Dumnezeu, biruinta necontenita a vrajmasilor, cea mai trebuincioasa dintre toate virtutile, aripa rugaciunii si salasluirea lui Dumnezeu in suflet". Ea este "descoperirea intelegerii", "aripa rugaciunii", "pricinuitoarea celor nadajduite", "maica celor ce se linistesc".

Preot Ioan C. Tesu

• Cunoasterea lui Dumnezeu dupa Sfantul Maxim Marturisitorul
  Publicat in : Sfantul Maxim Marturisitorul
• Cunoasterea lui Dumnezeu
  Publicat in : Religie
• Cunoasterea lui Dumnezeu in imprejurarile concrete ale vietii
  Publicat in : Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi
• Cunoasterea lui Dumnezeu prin nevointa desertarii si a plangerii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti