Simtirea tainica a prezentei harului dupa Sfantul Simion Noul Teolog

I. Simtirea harului ca problema de dogmatica si importanta Sf. Simion Nou Teolog pentru aceasta problema.

 

Sfantului Duh i se recunoaste ca lucrare specifica sfintirea sau indumnezeirea creaturii. Puterea acestuia, care preface firea noastra, nu lucreaza insa de la departare, ci printr-o salasluire si unire reala, cu sufletul omenesc. Desi, din punct de vedere ontologic, creatura este deosebita de dumnezeire, totusi, ea se poate impartasi de aceasta pe calea energiilor divine, nezidite, dar totodata impartasibile. Sf. Duh nedespartit de Tatal si de Fiul chiar in actiunile Lui distincte, ni se impartaseste, asadar, nu dupa fiinta, ci dupa har, prin lucrare. Omul devine Dumnezeu prin insusirea energiei dumnezeiesti, prin improprierea harului. Pe aceasta cale, exista o participare reala la transcendenta, omul putand deveni subiect al puterilor si actelor suprafiresti. Tot asa, putem intelege cum faptura poate fi adusa la asemanare cu Creatorul ei. Dar, faptura rationala nu devine subiectul acestor energii nezidite decat prin Sfantul Duh. El este cel prin care aceste revarsari ale supranaturalului se fac oarecum personale si cel prin care putem savarsi experienta nemijlocita a acestor bunuri. Sf. Apostol Pavel ne-a aratat ca starea de sfintenie e realizabila numai prin insusirea darului Sfantului Duh in noi (Fapt. Ap. VI, 3; VII, 55). Aceasta impartasire cu darurile Sfantului Duh nu este insa o lucrare fizica sau magica. Supranaturalul crestin, avand un caracter personal, este primit in faptura care poarta chipul lui Dumnezeu, intr-un mod spiritual si personal. In acest fel, omul poate avea, cu vremea, perceperea spirituala a prezentei si lucrarii Duhului in sufletul sau, de aceea salasluirea Duhului Sfant trebuie prinsa intr-o simtire tainica a duhului nostru, sesizarea acestei prezente fiind conditia esentiala a trairii crestine. In acest sens, Teologia dogmatica, ocupandu-se de lucrarea sfintitoare a Sf. Duh, include si invatatura despre experientele duhovnicesti generate de relatia puterii divine cu sufletul omenesc. Spiritualitatea, experienta adevarurilor de credinta isi are, deci, temeiul doctrinar in Dogmatica, pentru ca orice fapt de experienta spirituala se fundamenteaza pe o doctrina, pe un principiu teologic. Simtirea prezentei si lucrarii Duhului este o tema afirmata si explicata in capitolul despre sfintire al Dogmaticei. Vom cauta sa urmarim aceasta tema in doctrina spirituala a Sf. Simion Nou Teolog, care o Tainica simtire a harului nu este o tema noua in Teologia ortodoxa si nici una inventata in invatatura Sf. Simion Noul Teolog. O gasim la Origen, la Diadoch al Foticeei in special, precum si la altii, intr-o forma mai generala. Cu Sf. Simion insa, doctrina despre lucrarea Sfantului Duh in suflet, ca si cea despre simtirea harului, care sunt nedespartite, capata o dezvoltare mai mare prin adancirea traditiei doctrinare ortodoxe. Si nu gresim daca spunem ca una din temele invataturii sale, care i-au adus cinstea sa fie numit al treilea Teolog al Bisericii Ortodoxe, a fost aceasta, simtirea harului, capitol care nu aduce atat consideratii teoretice noi despre acest adevar crestin, ci mai mult marturia autentica a unui suflet angajat intr-o experienta spirituala superioara a adevarurilor crestinesti.

 

La un mileniu dupa nasterea lui Hristos, obstea traitorilor ortodocsi zamisleste aceasta personalitate deosebita, care a inscris - pe scara duhovniciei crestine - o noua etapa. Fiind opera unuia dintre "stiutorii sfintei cunostinte", teologia lui nu se poate desparti de viata, de experienta lui. "Cuvintele" si "Imnele" sale, opere alese ale literaturii duhovnicesti ortodoxe, sunt expresia unui suflet ce se misca intens in legatura cu Dumnezeu, a unei inimi ce se desfata in prezenta tainica a Creatorului.

Viata lui spirituala a scos in evidenta si teologia pe care se intemeia. E vorba de verificarea prin traire a unor adevaruri si de clarificarea altora, pe baza experientelor duhovnicesti. In scrisul lui, avem, asadar, pe de o parte, un document in care s-a inscris nivelul inalt pe care l-a atins duhovnicia ortodoxa; pe de alta, punctul de plecare pentru alte realizari. El e un realizator si un ctitor, caci experienta sa a insemnat un izvor important pentru intensa viata duhovniceasca din veacul XIII si XIV, iar opera lui, o rara si prea frumoasa pagina din poemul ravnei crestinesti, pe calea asemanarii divine, a pregatit temeiurile doctrinare ale palamismului de mai tarziu.

 

In pregatirea si orientarea lui duhovniceasca si teologica, Sf. Simion datoreaza foarte mult parintelui sau duhovnicesc, Sf. Simion Studitul. El insusi marturiseste ca da din averile parintelui sau si nu rare ori Noul Teolog exemplifica invatatura sa cu cuvantul si bogata experienta a povatuitorului sau sufletesc. In istoria monahismului crestin ortodox, ei raman ca model in ceea ce priveste raportul intre ucenic si parinte duhovnicesc si poate ca putini ucenici au incercat suferintele pe care Sf. Simion cel Tanar le-a purtat din cauza admiratiei fara margini pe care o pastra celui ce l-a indrumat din punct de vedere spiritual. De la el, ca si din lectura sa particulara, Sf. Simion a facut cunostinta cu marile figuri ale spiritualitatii ortodoxe. Ca teolog, el se articuleaza in mod organic in traditia sfintilor parinti, pe care reuseste, in unele capitole, s-o dezvolte si s-o impodobeasca pe baza experientelor sale. Paternitatea lui duhovniceasca inseamna, in acelasi timp, si legatura cu adevarul Bisericii. El este si rod si ecou al Traditiei. Cu toate acestea, el este prea putin cunoscut la noi si foarte rar folosit ca autoritate in capitolele respective. De aceea, incercam in lucrarea de fata si un inceput de reconsiderare a marelui traitor rasaritean care - datorita sudiilor catolice - este uneori rau inteles. Opera aceasta, intr-o forma mai ampla si stiintifica, n-ar trebui sa intarzie, deoarece spiritualitatea ortodoxa are in el unul din doctrinarii sai clasici. Sf. Simion Noul Teolog trebuie cunoscut si readus in centrul trairii crestine, caci invatatura si practica sa duhovniceasca nu inceteaza vreodata sa fie pura si plina de folos sufletesc.

 

II. Natura sau caracterul simtirii Harului.

Intr-una din Omiliile sale, Sf. Simion face, in rezumat, o expunere si o aparare a intregii lui doctrine spirituale. In centrul acestei convorbiri, sta problema care ne intereseaza, ca una ce formeaza punctul principal al doctrinii sale duhovnicesti. El se adreseaza unor vietuitori din manastirea sa, care - desi acceptau legatura cu Dumnezeu prin har - totusi, concepeau fals modul acestei legaturi. In raspunsul dat indoielilor acelora, el rezolva precis tema simtirii harului. Ideea o vom gasi insa in intreaga sa opera, fiind o teza fundamentala a invataturii sale. De altfel, dupa cum ne marturiseste biograful sau, el a dat o lupta apriga cu patima nesimtirii, cunoscand din lectura Sf. Ioan Scararul ca "nesimtirea este omorarea sufletului si moartea mintii, inainte de moartea trupului".

 

Ce invatatura sustineau adversarii Sf. Simion? Raspunsul ni-l da tot el, la inceputul Omiliei amintite: "Iata-ma, iarasi vin sa vorbesc catre acei ce spun ca au in ei pe Duhul lui Dumnezeu, intr-un chip nestiut si care gandesc ca l-au primit in ei la Sf. Botez, intr-o privinta socotind ca au aceasta comoara, dar pe de alta, sustinand ca niciodata si in nici un chip ei nu i-au simtit greutatea sau miscarea; catre acei ce aduc marturie ca la Botez ei n-au simtit cu desavarsire nimic, dar care - de atunci - se socotesc impodobiti in chip nestiut si nesimtit cu aceasta salasluire a darului lui Dumnezeu intru ei, prezenta aceasta avand-o pana in ceasul de fata, in ascunsul sufletului; de asemenea, si catre cei ce nu au avut niciodata puterea sa agoniseasca, in vreun chip, o asemenea simtire, aceea a starii de vedere si descoperire ci spun ca si-ar fi insusit si pastreaza (lucrarea Duhului) in ei numai prin simpla credinta si prin cugetare, iar nu prin cercarea trairii - prin experienta - , ci numai prin invatarea din sfintele carti. Ei sustineau, asadar, ca nu poate exista o simtire sau o constiinta launtrica a prezentei si lucrarii Duhului.

 

Pe de alta parte, acestia tagaduiau posibilitatea vederii slavei lui Dumnezeu inca din aceasta viata, posibilitatea de a gusta in veacul de acum bunatatile viitoare. Sf. Simion continua: "...si despre cei care spun ca nici un om nu poate, in viata de aici, sa vada slava lui Dumnezeu". Fata de ei, el isi propune sa arate: "in ce chip se poate vedea Dumnezeu si cum ca acela care s-a invrednicit a spori pana la aceasta vedere de Dumnezeu, atat cat este cu putinta aceasta, el inca de acum gusta din bucuria viitoare". Sf. Simion considera ideile acestora drept o blasfemie care rastoarna toata iconomia Mantuitorului. Intr-adevar, doctrina aceasta falsa inlatura relatiile personale si constiente cu Dumnezeu, daramand temelia duhovniciei crestine: comunicarea simtita si personala cu divinul.

 

Privita in structura sa, ca si in efectele sale, aceasta pseudospiritualitate constituia o mare primejdie, de aceea Sf. Simion raspunde, dovedind realitatea si posibilitatea unei legaturi constiente cu Dumnezeu.

 

Problema aceasta preocupa, intr-o forma mai generala, si pe Diadoh al Foticeei, care combatea erezia masaliana. Masalianismul considera ca, dupa Botez, puterea pacatului ramane in noi, alaturi de cea a harului, cu care este intr-o continua lupta si harul e simtit de noi de la Botez. Diadoch a aratat ca, de la Botez, locul pacatului in noi l-a luat harul si ca in faza prima, - incepand de la Botez - prezenta harului nu e simtita, dar aceasta nu e o stare desavarsita, caci harul se i infatiseaza de la o vreme inaintea mintii, iar aceasta trebuie sa-i simta prezenta. Desigur, ca s-ar putea stabili o influenta directa intre Sf. Simion si Diadoch, cunoscand ca in legatura preferata a Noului Teolog intra si opera lui Diadoch, dar nu s-ar putea spune ca Sf. Simion are de combatut adepti ai ereziei masaliene. Cei combatuti de el, n-au format o grupare deosebita, organizata. E vorba probabil de un grup de monahi care, neintelegand corect cuvintele Evangheliei, se complaceau intr-o vietuire falsa, comoda. Sf. Simion, spre deosebire de Diadoch, va da  acestei invataturi o formulare definitiva si cu totul interesanta, mai ales in partea ei legata de contemplatie si cunoasterea lui Dumnezeu.

 

Inainte de a expune rezolvarea acestei probleme in gandirea Sf. Simeon, trebuie sa facem, anumite precizari.

Problema cunoasterii duhovnicesti si a contemplatiei sunt dominante in teologia Noului Teolog, iar cea a simtirii prezentei si lucrarii harului se leaga de acestea. Dupa el, mantuirea sta in cunoasterea lui Dumnezeu, la care nu poti sa ajungi decat pornind de la simtirea negraita si constienta a Duhului in suflet si ajungand la vederea lui. Dar, Dumnezeu, pentru a fi cunoscut, trebuie sa se descopere si El apare ca iubire si lumina, din care cauza noi facem experienta lui Dumnezeu prin simtire si vedere spirituala. Aceste moduri de a se impartasi Dumnezeu nu sunt deosebite ca esenta, de aceea nici vederea si simtirea nu sunt doua functiuni deosebite. Vederea este, in fond, o simtire si este o simtire avansata. Vederea, ca si auzirea, sunt moduri imediate ale simtirii; deci, din punct de vedere al simturilor, cunoasterea se pune in termeni de vedere si auzire, chiar daca au o lucrare numai simbolica. Dumnezeu nu se poate cunoaste decat pe calea iubirii si luminii, de aceea trebuie simtit cu "cercarea si simtirea", cu cunostinta si vederea. Pentru el, totul sta pe experienta constienta, incat sesizarea prezentei harice prin experienta sau simtire nu este doar o stare" afectiva, ci o constiinta deplina si o cunoastere, in acelasi timp. In aceasta privinta, nu pot fi aprobate concluziile la care au ajuns unii cercetatori catolici. Asa, de pilda, unul dintre ei (Ir. Hausherr), impartind spiritualitatea rasariteana in mai multe scoli sau curente, intre acestea socoteste si pe acela al "supranaturalului constient", initiat de Diadoch al Foticeei. Diadoch, invatand primirea in constiinta a fenomenelor supranaturale cu ajutorul unui simt al mintii, ar face parte din scoala sentimentului. Dupa autorul mentionat, Sf. Simion s-ar fi inspirat din teoreticianul sentimentului, care e Simion Studitul, si face parte din aceeasi directie. Dar, Diadoch, ca si Sf. Simion, concep trairea duhovniceasca un fapt in care simtirea si cunoasterea sunt laolalta. Catolici separa simtirea de cunoastere, in experienta supranaturalului. La ortodocsi, ele stau impreuna: cel ce iubeste, simultan si cunoaste.

 

Mai precizam, in prealabil, ca in invatatura Sf. Simion despre Sf. Duh si lucrarile sale, nu gasim distinctii de terminologie precise, asa cum le vom intalni la Sf. Grigorie Palama. Harul apare sub forma de dar al Sf. Duh si - in generali - de lucrare a Duhului. El lasa sa se inteleaga, totusi, ca energia Sfantului Duh este necreata si - in acelasi timp - impartasibila de catre creatura. In ceea ce priveste legatura sufletului omenesc cu lucrarile Duhului, vom gasi termenii de: simtire, experienta constienta, cunoastere duhovniceasca. Dar, in conceptia sa, simtirea harului are sens de cunoastere, de "gnoza". Inconstienta inseamna lipsa de cunoastere si de simtire.

In expunerea temei mentionate, Noul Teolog pleaca - in Omilia amintita - de la textul din Galateni III, 27, unde Sf. Apostol Pavel arata ca Botezul crestin inseamna imbracarea omului in Hristos, ceea ce inseamna ca, prin el, ne-am imbracat cu puterea lui Dumnezeu. In golul sufletului nostru s-a salasluit aceasta realitate dumnezeiasca, care are un continut real, suprafiresc. Problema care se pune imediat este urmatoarea: cel ce s-a imbracat in ceva, nu va cunoaste si nu va vedea in ce s-a imbracat? Adica sufletul este oare capabil sa simta si sa cunoasca salasluirea Duhului in el prin Botez? Si este necesara aceasta simtire pentru viata sa?

Problema, in fond, priveste raportul dintre noi si Dumnezeu, si Sf. Simion o dezleaga plecand de la doua temeiuri: unul dogmatic, teologic, si altul spiritual, antropologic. Pe de o parte, energia ce se aseaza in noi de la Botez este o realitate nezidita, suprasensibila, cu lucrari sau efecte suprafiresti. Pe de alta parte, sufetul nostru n-are o insensibilitate fata de aceasta putere personala, divina. El poate intra in legatura cu ea, o poate simti si cunoaste, sufletului fiindu-i proprie capacitatea pentru experienta harica, iar ei fiindu-i proprie capacitatea de a se comunica. Harul, ca manifestare a lui Dumnezeu cel personal, se arata printr-o lucrare sesizabila, personal si constient, de aceea, venirea lui Hristos in noi produce o miscare care trebuie prinsa de suflet, produce o prefacere pe care o putem simti si marturisi. Prefacerea aceasta nu este straina de lumina cugetului nostru, pentru ca ea nu se face in chip necunoscut, ci in lumina cunostintei. Duhul nostru e cel care primeste lumina Duhului Sfant si primind lumina Acestuia intra intr-o stare de constiinta duhovniceasca. Lumina Duhului Sfant este, asadar, si izvorul constiintei spirituale umane. Pentru aceasta, nu putem spune ca avem pe Duhul Sfant fara o simtire a energiei Acestuia: imparatia cerurilor, va zice Sf. Simion, trebuie s-o castigam cu cunostinta inlauntrul nostru. Puterea lui Dumnezeu trebuie deci cunoscuta direct, prin simtire tainica, de aceea este o gresala sa spui ca ai ajuns duhovnicesc daca n-ai constiinta Duhului ce sta in tine. Duhovnicesc, intr-un sens mai strict, e acela de cunoscator, de gnostic; trupesc, e cel ce nu cunoaste. Cunoasterea duhovniceasca este o conditie a omului nou, ea este un element esential in portretul duhovnicescului; necunoasterea e semnul nesimtirii Duhului.

Dar experienta spirituala nu e o simpla relatie cu Dumnezeu, ci o prezenta vie si constienta, in fata Ziditorului, in care activitatea spiritului nostru se desfasoara pe un plan suprasensibil si paradoxal. Pe de o parte, aceasta infatisare inaintea lui Dumnezeu nu inseamna o distrugere a conditiei noastre ontologice, si nici o anulare a eului nostru constient. In legatura chiar avansata cu Dumnezeu, mentinerea constiintei este un fapt real. Pe de alta parte, in fata lui Dumnezeu nu putem sta goi, dezbracati, asa dupa cum Adam n-a putut sta inaintea Facatorului sau fara vesmintele harului. Pentru a nu fi de rusine, trebuie sa ne acoperim cu haina pe care Adam a pierdut-o. Inomenirea lui Hristos este tocmai temeiul invesmantarii noastre harice. Datorita acestui fapt, Duhul indumnezeirii poate sa intre, cu puterea sa, in slaba noastra faptura si poate sa straluceasca, cu lumina sa, fata duhului nostru. Si odata cu aceasta intrare, se reinvie si sensibilitatea pentru Cel ce locuieste in camara sufletului.

Dupa cum am spus, tema simtirii harului se refera la "salasluirea cea aratata si cunoscuta" a lui Dumnezeu. Aceasta stare se realizeaza prin Sf. Duh, prin El se vede Cel nevazut, se intelege Cel neinteles, se tine Cel nepipait. Dumnezeu sta in noi prin Sf. Duh; devii chipul lui Hristos prin Duhul: "Hristos se face vazut in noi prin Duhul Sfant", zice Sf. Simion. De aceea, participarea la Sfantul Duh care este sfintenia ramane calea pentru a deveni duhovnicesc. Sf. Simion arata ca cel ce n-a primit Botezul Duhului, nu s-a nascut pentru viata duhovniceasca. In sistemul sau, cel ce a primit Botezul nu actualizeaza cu adevarat efectele acestuia decat daca vine la constiinta prezentei Sf Duh in el si la vederea luminei slavei. Totul sta pe actualizarea Botezului. Acesta este aspectul pnevmatic al simtirii harului.

Botezul aduce o negraita schimbare in sufletul nostru, deoarece harul - locuind in el - acesta devine "Biserica intru simtire si intru cunostinta a lui Dumnezeu". El se umple de darul Duhului si acesta fiind lumina cunostintei, inseamna ca el se impartaseste de ea in mod simtit si constient. Sf. Simion nu inceteaza sa repete mereu teza sa: "luarea darului Duhului intru simtire si cunostinta. Dumnezeiasca si atotputernica putere a Sfantului Duh "trebuie impartasita intru simtire, deoarece sfintele imbracaminti nu se pot pune peste nesimtiti si peste morti". Acesta e un adevar cu caracter de dogma pentru gandirea sa. Simtirea si cunoasterea spirituala, concepute nedespartit, sunt asadar firesti celui ce s-a, impartasit cu Duhul Sfant si sunt indispensabile trairii sale in Duhul. El aminteste ca simtirea aceasta e nevazuta si se daruieste, sufletului. Acesta este aspectul psihologic al simtirii harului.

Sarguinta pentru, a afla darul Sfantului Duh este o datorie a tuturor crestinilor: "Nu se poate numi crestin acela ce n-a simtit, cu mintea si vederea, lucrarea cea dinauntru a Sf. Duh". Toti crestinii sunt pnevmatofori, dar nu toti intr-un mod constient. In sistemul sau, pnevmatoforia nu este numai o simpla posesiune a Duhului si cei combatuti de el sustineau ca au comoara Sfantului Duh ascunsa in ei, dar refuzau sa creada ca pot sa ajunga si ca e nevoie sa ajunga la simtirea acestei podoabe. Pentru el nu exista decat o pnevmatoforie constienta, deoarece Duhul nu e purtat de cadavre, ci de suflete vii, care pot si trebuie sa simta greutatea si miscarea harului. Sufletul este viu si mintea pururea miscatoare, de unde rezulta ca ele nu pot trece cu vederea actiunea launtrica a Duhului. Punand aceasta conditie, inseamna ca simtirea duhovniceasca e necesara si practicabila in mod general. Ea nu face parte deci din revelatiile extraordinare rezervate unor traitori inaintati. Desigur, temelia pe care se poate ajunge la desavarsirea accesibila tuturor este harul, primit prim Sf. Taine. Dar el pune mare pret si pe Sf. Liturghie, pe rugaciune, pe post, pe cult. De asemeni, pe practicarea virtutilor iubirii de Dumnezeu si de aproapele, caruia i-a dedicat opera sa de capetenie. Simtirea harului este o realizare pe calea innoirii duhovnicesti, prin virtuti, si este posibila de implinit in conditiile obisnuite ale trairii crestine. Din aceasta cauza, el a si fost considerat ca unul din reprezentantii clasici ai misticei sacramentale.

Dupa Noul Teolog, prezenta harului in noi inseamna o revelatie a puterii dumnezeiesti, de aceea simtirea lui nu e despartita de cunoasterea lui. Dar Dumnezeu se cunoaste fiindca se descopera si El apare ca lumina, din care pricina, in actul cunoasterii supranaturale, noi facem experienta luminii divine. Atat cunoasterea cat si intreaga traire spirituala ar fi imposibila fara aceasta lumina, deoarece ea este punctul de contact dintre noi si Dumnezeu. Natura prezentei divine prin lumina a lamurit-o chiar Sf. Simion, aratand ca - desi aceasta izvoraste din Dumnezeu - totusi, ea nu este insasi fiinta Lui. Pe de alta parte, ea este izvorul cunoasterii suprafiresti, caci este o lumina a cunostintei, ce daruieste mintii vederea celor nevazute. Cine experiaza lumina, are o minte luminata, iar o minte luminata inseamna o constiinta dezvoltata. Ea nu este o lumina care se intelege, dar sub razele ei intelegi totul. Cine traieste in lumina, traieste constient in har, realizeaza gnoza, care este constiinta dumnezeirii. Asadar, lumina dumnezeiasca este absolut necesara cunoasterii duhovnicesti care este una cu vietuirea constienta. Intunericul inseamna moartea sufletului.

Lumina harica, interpretata pe plan psihologic, inseamna constiinta prezentii subiectului divin, dar si o noua constiinta de sine, deoarece sufletul nostru ia chip de lumina. Acesta inseamna ca lumina dumnezeiasca e principiul simtirii noastre duhovnicesti. Dar Dumnezeu lumineaza nevazut, incat lucrarea luminii nu este sensibila, ci nevazuta, tainica. Dumnezeu este altceva decat lumea, iar lumina Lui este alta decat cea zidita. De aceea, legatura cu ea este nevazuta si se bazeaza pe functiunea simturilor spirituale. In cunoasterea aceasta, cel mai dezvoltat simt spiritual este vederea. Omul insa actualizeaza acest simt de abia intr-o etapa inaintata a vietuirii sale in har. La inceput, exista credinta din auzire, dar nu poti spune ca ai patruns in cunoasterea dumnezeiasca numai prin aceasta, fiindca cel ce nu a vazut, cum va cunoaste? Trebuie sa ajungem deci la vedere. Prin auzire, esti inca trupesc, stai sub lege: cunoasterea prin auzire este o cunoastere indepartata, incompleta. Trebuie depasita starea de credinta si sa ne  suim la inaltimea vederii.

Nu trebuie sa credem ca vederea lui Dumnezeu inseamna revarsarea unor haruri deosebite, ci mai mult o descoperire a energiei divine pusa in noi, la Botez. Puterea ce ne-a dat-o Hristos de a deveni copiii lui Dumnezeu trece in act prin taina botezului, de aceea totul sta in a actualiza puterea acestuia si a o primi in simtirea sufletului. In acest fel, viata duhovniceasca de taina, ca vederea lui Dumnezeu, e o posibilitate generala. Sf. Apostol Pavel a indemnat pe crestini sa nu stinga Duhul (I Tes. V, 19), iar Sf. Simion repeta acest indemn si face din el una din temeliile doctrinei sale despre constiinta harului. Duhul nu trebuie stins, ci datoria fiecaruia este de a ajunge la simtirea prezentei lui. Avand ca temei harul primit la botez, cunoasterea lui Dumnezeu exista in mod virtual, pentru toti crestinii si totusi nu toti se invrednicesc de ea. Aceasta depinde de vointa noastra, care singura poate sa fructifice harul, pregatind astfel firea pentru aratarea lui Hristos. Dar innoirea firii noastre prin har inseamna, in acelasi timp, si potentarea simtirii noastre duhovnicesti. Odata cu largirea firii, insasi constiinta se mareste, incat inaintarea in viata duhovniceasca este si un progres in simtirea lui Dumnezeu. Pe masura ce te apropii prin traire de Dumnezeu, in acelasi timp te deschizi pentru lumina Sa, iti desfaci simturile spirituale si-ti lagesti constiinta. Asadar, spiritualizarea noastra presupune o existenta continua in prezenta harului, iar aceasta spiritualizare inseamna si sensibilizarea puterilor sufletesti pentru lucrarile harului.

 

III.Organul simtirii harului.

Problema simtirii prezentei si lucrarii harului ridica, dupa cum este si firesc, tema simturilor spirituale. Origen este cel ce a evidentiat realitatea acestora in mod sistematic. De la el aflam ca realitatile supranaturale se cunosc cu un fel de simt spiritual, dumnezeiesc. Simtirea, ca si cunoasterea lui Dumnezeu, se impartasesc pe calea acestor simturi spirituale deosebite de cele sensibile, inteligibile. In general, simtirea harului, ca orice actiune a Duhului, are o structura spirituala, fiindca lucreaza duhovniceste si se foloseste de organe duhovnicesti. Sf. Simeon arata ca Dumnezeu nu se poate cunoaste decat printr-o simtire mintala, in chip mintal. Formularea aceasta pune in lumina rolul mintii in simtirea harului. Legatura harului cu mintea o gasim afirmata, in special, la Diadoch al Foticeei, care vorbeste neincetat de simtirea mintii. Prin aceasta, Diadoch indica mai precis organul sufletesc care face experienta harului. Si Sf. Simion vorbeste de simtirea mintala, dar nu insista, asa cum face Diadoch. La el, in general, duhul este acela care trebuie sa simta, sa cunoasca imbracarea noastra in Hristos.

Participarea mintii in actul simtirii spirituale, supranaturale, are alt caracter decat in activitatea ei pur naturala. Ea participa in mod real, dar numai in sensul de primitor al unor adevaruri si realitati suprafiresti. Ea nu creaza, ci asimileaza. In ce consta aceasta participare ne spune chiar autorul: "Simtirea mintii consta in gustarea precisa a realitatilor distincte din lumea nevazuta". Gustarea mintii este, in acelasi timp, si o cunoastere, deoarece Dumnezeu sade acolo unde se cunoaste, iar - pe de alta parte - cunoasterea e proprie mintii, ca functiune sufleteasca. Si pentru ca mintea se tine de Hristos prin amintirea gustarii si vederii luminii Sale, inseamna ca numele Lui trebuie scos din camarile amintirii si statornicit in minte printr-o pomenire continua si fierbinte. Numai asa mintea il poate simti prezent, neintrerupt. Desigur, aici e vorba de rugaciunea mintala, pe care o vom gasi mai tarziu in centrul practicii isihaste, cu scopul de a tine treaza prezenta lui Hristos. Sf. Simeon, cu invatatura sa despre necesitatea simtirii Duhului, a contribuit - desigur - in orientarea acestei practici. Cu el, invatatura despre constiinta harului capata o forma mai precisa si o generalizare absoluta. Nu stim insa daca el conditiona realizarea acesteia numai de implinirea unei practici - rugaciunea mintala - care pentru unii pare incompatibila cu scopul insusi.

Lucrarea harului, pentru a fi prinsa de simtirea noastra launtrica, trebuie sa aiba la dispozitie organe sanatoase. Sanatatea simturilor noastre este o conditie a simtirii harului. Exista o boala, si chiar o moarte a sufletului. Singura boala a lui este pacatui, care consta in "lipsirea sanatatii gandului si a socotelii". Din cauza acestuia, sufletul intra intr-un fel de "nesimtire", inconstienta, neputand sa retina lucrarea harica. Sesizarea experientelor tainice scapa, deobicei, din pricina insensibilitatii organelor noastre spirituale, aduse in aceasta criza de pacat. Sentimentul ca traim prin Dumnezeu, constiinta ca El locuieste in noi se pierd fiindca sensibilitatea este slab dezvoltata. In acest fel, pacatosul nu simte nici durerile sufletului si nici nevoia de tamaduire.

Sanatatea simtirii duhovnicesti nu este numai o realizare a eforturilor omenesti. Natura sanatoasa presupune existenta energiei harice, iar simtirea duhovniceasca se implineste odata cu insanatosirea organelor noastre, prin har. Harul, deci, e o conditie a simtirii spirituale, fiindca prin el se intretine sanatatea simturilor. In starea originala, firea noastra era nedespartita de har si - prin aceasta - ea era intr-o stare de constienta harica dezvoltata. Simtirea harului si cunoasterea sunt proprii chipului in forma lui initiala si ele formeaza o identitate, deoarece simturile spirituale, in aceasta stare integra, formeaza o unitate. In aceasta perspectiva, constiinta harului, dupa cadere, inseamna reconstituirea unei stari fiintiale originare, incat refacerea starilor antropologice primare aduce dupa sine si revenirea persoanei omenesti la starea de constiinta harfca. Pentru a ajunge, deci, la simtirea harului, care - in sensul ei plenar - include si cunoasterea pnevmatica, trebuie sa refacem aceasta sinteza originara. Chipul, in forma lui initiala, refacandu-se prin botez, inseamna ca prin aceasta, se reaseaza insasi temelia ontologica a constiintei harului. De aceea, nu e vorba de a crea capacitati firesti noi, ci de a actualiza o virtualitate fireasca. Si daca constiinta sau experienta realitatilor divine ii sunt proprii prin natura chipului, aceasta constiinta se reface oare prin refacerea chipului in moi la botez, de la sine? Sf. Simion lasa sa se inteleaga ca aceasta ar fi starea normala. Dar, dupa cat stim, potentele chipului nu lucreaza de la sine, ci trebuie actualizate prin efortul nostru. Asa se face ca simtirea harului e o stare morala, in realizarea careia efortul nostru are si el un mare rol. Asemanarea cu Dumnezeu fiind o continua modelare a chipului, este o continua lucrare a harului in minte. Lucrarile harului se refrang asupra mintii si ea le primeste simtit, constient. Deci, conclude Diadoch, mintea primeste asemanarea prin lumina dumnezeiasca, iar simtirea ne arata cum ia forma in noi asemanarea.

Luminile sufletului, prin care vedem duhovniceste, sunt simturile sufletesti izbavite de pofte si ganduri patimase. Numai un suflet luminat, o fire eliberata de patimi, poate sesiza lucrarea harului. In general, noi nu cunoastem lucrurile dumnezeiesti, pentru ca n-avem madulare capabile de aceasta. Sarcina principala este sa indreptam simturile sufletului, ca sa poata simti Duhul. Totul sta in a aduce firea in starea de a simti, in a o pregati pentru lucrarile dumnezeiesti. Pentru a pune puterile noastre in aceasta pozitie trebuie ca ele sa se impartaseasca cu energiile divine. In aceasta impartasire, exista o limita ontologica peste care nu se poate trece si aceasta e aceea ca noi nu inlocuim firea noastra ca esenta. Dumnezeirea se toarna in noi atat cat poate primi firea zidita care, ca intindere, nu poate intrece faptura. Totusi, in limitele acestea, exista o largire, o mobilitate a firii, care se deschide mereu. Progresul firii se datoreste harului, care se revarsa in ea incepand de la botez. Dar plinatatea acestei revarsari nu poate fi cuprinsa niciodata de ingustimea naturii umane.

Odata cu patrunderea harului in noi, si simturile noastre sunt innoite, iar innoirea lor inseamna largirea puterilor si lucrarilor lor. Lumina harului deschide auzul, curata ochi, infloreste mintea, repune simtirea noastra duhovniceasca in rosturile si functiunile ei firesti. Desigur, ca atat timp cat suntem in zidire, nu putem cunoaste desavarsit pe Cel ce e in afara de ea. Datoria noastra este sa subtiem grosimea firii, sa facem cat mai transparent lacasul duhului nostru.

 

IV. Necesitatea si conditiile simtirii harului.

De unde reiese necesitatea de a sta in legatura constienta cu harul si ce importanta soteriologica are aceasta legatura?

Trairea noastra in har depinde de legatura cu Duhul Sfant. Pe plan duhovnicesc, deci, noi nu fiintam decat prin puterea acestuia, caci duhul nostru e viu si lucrator numai prin Duhul Sfant. Despartirea de Sf. Duh inseamna moartea sufletului, de aceea - pentru a sustine vietuirea noastra spirituala - trebuie sa ne prindem de Duhul Sfant, iar aceasta legatura - in mod firesc - trebuie simtita si cunoscuta, deoarece ea are caracter personal si constient. Unirea noastra cu Duhul vietii nu poate fi nesimtita si necunoscuta duhovniceste, caci aceasta ar insemna ca niste morti se unesc cu moartea, pe cand noi, cei vii, ne unim cu viata.

Numai cand nu imbracam nimic, atunci nu simtim nimic, pe cand firesc este de imbracam ceva, fie prin noi insine, fie prin ajutorul altcuiva, aceasta sa o simtim cat mai lamurit, doar daca ne sunt simturile in buna sanatate. Numai singure cadavrele nu simt nimic cand sunt imbracate, - si tare mi-este groaza ca nu cumva cei ce tin la aceste pareri sa nu fie si ei cu adevarat niste sarmane cadavre despuiate.

Sf. Simion arata, in continuare, ca este cu putinta sa vedem pe Dumnezeu la masura omului, ceea ce inseamna ca vederea tainica are caracter de analogie, adica impartasirea e dupa masura curatirii. El insista, ca raspuns celor combatuti, ca aceasta e o rasplata a inimii curate si se obtine inca de aici, odata cu realizarea purificarii: "Fiindca daca El ne-a descoperit aceasta vedere de Dumnezeu care este a inimii celei curate, fara indoiala ca in clipa in care este agonisita curatia nici vederea sau contemplarea nu poate lipsi sa-i urmeze, si , daca tu ai fi ajuns vreodata la aceasta curatie, ti-ai fi dat seama indata de adevarul acestor cuvinte. Dar, pentru ca tu nu ti-ai pus la inima asa ceva, nu ai nici credinta in acest adevar. Ai nesocotit putinta de a te curati si te-ai lipsit si de contemplare. Fiindca, daca deplina noastra curatire, neprihanire este inca din aceasta viata, atunci din viata aceasta va fi si vederea. Daca spui ca vederea are loc dupa moarte, in chip neaparat trebuie sa treci si curatirea dupa moarte, si astfel nu vei ajunge niciodata sa vezi pe Dumnezeu, pentru ca - dupa moarte - nu mai exista nici o lucrare pentru tine, prin care sa obtii purificarea".

In unirea cu Dumnezeu, se cade sa urcam si noi putin catre Cel ce pogoara in noi. Aceasta inseamna sa legam simturile cele din afara, sa adunam mintea in ea insasi si sa ne concentram, in mana lui Dumnezeu, toata viata noastra. Numai desprins de legaturile naturale patimase si statornicit in Dumnezeu, micsorezi puterea de a te intoarce inapoi, spre rau. Aceasta concentrare a simturilor noastre are de scop realizarea unirii cu Dumnezeu, iar rodul ei sunt virtutile. Dar virtutea, pentru a nu cadea, are nevoie de doua intarituri: smerita cugetare si iubirea. La rand ei, iubirea nu e straina de porunci, de aceea Sf. Simion zice ca noi ne ridicam pe picioarele poruncilor. El cearta pe ereticii care credeau ca cunosc si vad pe Domnul numai prin rostirea simpla a rugaciunilor si cantarilor, fara ca acestea sa aiba vreun rasunet in cugetul si inima lor. Harul, adauga el, nu creste decat in tarina inimii si cu lucrarile vointii, ceea ce inseamna ca numai prin virtuti innoim sufletul nostru.

Vederea lui Dumnezeu cea duhovniceasca este o cucerire a mintii, dar cu ajutorul inimii curate. Inima curata aduce mintea in stare de a cunoaste, de unde rezulta ca purificarea inimii este si temeiul constiintei noastre duhovnicesti. Legatura dintre curatia inimii si vederea mintii este un adevar esential in intreaga spiritualitate ortodoxa. Ca si Sf. Simion, Diadoch pune problema curatirii inimii ca o conditie pentru a veni la simtirea harului. El considera ca sufletul nostru, din cauza pacatelor, se ingroase cu un strat ce-l face inapt pentru simtire. Din aceasta cauza, pentru ca sa ajungem la experienta harului, e nevoie sa-i subtiem materia ce i-a venit din afara: inima trebuie descoperita de toata grosimea paminteasca, mintea curatita si cugetarea stramtorata, iata conditii pentru a reda sensibilitatea spirituala. Mintea nu inainteaza in cunoasterea lui Dumnezeu decat daca e impinsa de o inima innoita prin iubire. La randul ei, inima are nevoie de o minte luminata. Dar, odata cu luminarea mintii, creste si constiinta noastra, incat este o legatura directa intre innoirea firii noastre, si luminarea mintii: "O persoana cu cat propaseste mai mult pe calea unirii, cu atat este mai constienta". Trairea noastra sub raport duhovnicesc este si trebuie sa fie constienta, deoarece ea se desfasoara in lumina harului, care aseaza - bineinteles, voluntar - sufletul nostru intr-o stare de constienta. In acest fel: "Gnoza, constiinta personala, sporeste pe masura ce fiecare se preface, intrand in unire mai stransa cu harul indumnezeitor. Intr-o persoana desavarsita, nu va mai ramane loc pentru "inconstient", pentru instinctiv sau involuntar; totul va fi patruns de lumina dumnezeiasca, insusita persoanei omenesti, devenita propria sa putere, prin harul Sfantului Duh".

Cum prin pacat "firestile asezari" ale naturii noastre au fost deranjate, inseamna ca trebuie sa refacem starea initiala a fiintii noastre, intelegand prin aceasta asemanarea cu Dumnezeu; in acest proces de schimbare, un mare rol are iubirea divina. In literatura ortodoxa, Sf. Simion a inscris una din operele cele mai frumoase despre dragostea dumnezeeiasca. "Imnele iubirii divine" formeaza o pagina de filocalie de o mare bogatie duhovniceasca. Daca Sf. Ioan Teologul a aratat punctul maxim pana unde a mers Dumnezeu in iubirea Sa fata de oameni - intruparea Logosului - Sf. Simion a aratat culmea la care se poate inalta omul prin iubirea dumnezeiasca - indumnezeirea. Sunt om prin fire si Dumnezeu prin har, prin iubirea divina, declara Noul Teolog. Pentru el, schimbarea omului se face prin iubire: ea realizeaza frumusetea lumii, ea tine, misca si preface totul. Sub razele ei, capatam un organism nou, duhovnicesc, indumnezeit, cu madulari noi si simtire noua. Prin iubirea harica, anticipam starea de spiritualizare de dupa inviere, realizam starea de familiaritate cu Dumnezeu, inca de aici. Clipe proprii vietii de dincolo, putem avea, deci, chiar din aceasta viata, daca noi ne-am hranit chiar aici cu bunatatile proprii vietii viitoare, iar pa-rusia poate avea loc aici, daca ne-am pregatit firea de acum, sa vada lumina dumnezeiasca: "Iata, dar, care este faptura noua . In Hristos, fratii mei; iata ceea ce se implineste si se infaptuieste in fiecare zi, in adevaratii credinciosi si alesi; din toate acestea, precum adesea am spus, unii ca acestia intra in stapanire numai in parte, dar - in chip constient, simtit - si acum cand sunt inca uniti trupului lor. Si inca aceasta nu-i totul; dupa moarte, cu aceasta arvuna, ei nadajduiesc sa primeasca si mostenirea in intregul ei si in chip statornic sa intre deplin in stapanirea bunurilor toate, la care - de pe acum - ei sunt partasi. Si daca o invatatura de neclintit este cum ca noi mancam, bem, ne imbracam cu Hristos si-L si vedem, dar totodata si rasturnat suntem si vazuti de El, fiindca-L posedam in noi si - la randul nostru - salasluim si noi insine in El, atunci tragem incheierea, spunand ca El locuinta si-a facut intru noi, iar noi, in schimb, ne odihnim intru El, El facandu-se lacas noua, cum si rasturnat, de asemenea suntem si noi lacasul Sau". Aceasta stramutare sau rasturnare de salasluire, de care vorbeste Sf. Sirnion, este - de fapt - o reciprocitate ontologica, de existenta, pe care Dumnezeu o face omului pentru indumnezeirea lui si omul lui Dumnezeu, pentru inomenirea Sa. Sf. Simion intemeiniceste indumnezeirea noastra in intruparea Logosului, de aceea indumnezeirea noastra este, in acelasi timp, o intrupare tainica a lui Dumnezeu in noi. De asemeni, participarea firii noastre la existenta divina are ca temei realizarea misterului intruparii in noi, prin legatura cu Duhul Sfant. Aceasta posibilitate a firii noastre este temeiul ontologic al duhovniciei crestine.

Simtirea tainica a prezentei harului este o stare, dar si o conditie: ea formeaza mobilul innoirii sufletesti si, deci, si al mantuirii, de oarece omul se mantuie odata cu transformarea lui duhovniceasca. Aceasta simtire atrage dupa sine depasirea starii naturale de vietuire, pe planul unei vieti indumnezeite. Tinta salasluirii noastre in har si, deci, si a constiintei noastre harice este unirea cu Dumnezeu. Desigur, ca, in forma ei absoluta, constiinta apartine fapturii de dincolo, cand "lumina cunostintei" sta intr-o fire schimbata la fata, ea insasi devenita lumina. In aceasta stare, totul se va transforma:

"Se va aprinde trupul ca sufletu-ti atunci si sufletu-ti sorbindu-si lumina cea divina va straluci asemeni cu insusi iDumnezeu".

 

Concluzie:

1. Constiinta sau simtirea tainica a harului este o invatatura deplin dezvoltata de Sf. Simion, Noul Teolog, iar aceasta dezvoltare este perfect ortodoxa.

2. Tainica simtire a harului consta in sezisarea si cunoasterea, prin experienta a energiei dumnezeiesti, asezata in noi la botez; ea nu este decat actualizarea acesteia.

3. Salasluirea noastra simtita in mediul haric este prinsa de simturile spirituale,

4. Criteriul pentru a determina prezenta in har, prezenta simtitoare sau constienta, este transformarea duhovniceasca.

5. Simtirea harului este o posibilitate si o datorie generala; ea se poate realiza in conditiile vietii de aici si mijocul cel mai eficace este practicarea virtutilor.

6. Ea este o conditie in procesul mintuirii noastre: inconstienta sau nesimtirea spirituala este pacat.

7. Simtirea harului este pecete a Duhului Sfant pusa in sufletul celor credinciosi, ca rod al unor indelungate stradanii.

8. Prin realizarea acestei stari ca experienta obisnuita, viata noastra tinde spre sfintenie; de aceea, avem datoria sa punem, in centrul vietii noastre duhovnicesti, puterea Sfantului Duh.

Ca incheiere, reproducem indemnul cu care Sf. Simion sfarseste cuvantul sau amintit: "Ai luat, dar, cunostinta, mult prea iubitul meu, ca imparatia lui Dumnezeu este - doar daca tu vrei aceasta - chiar inlauntrul tau, tot asa precum sunt si toate bunurile vesnice la indemana mainilor tale. Sileste-te dar sa vezi, sa primesti si agoniseste-ti, in tine insuti, comorile acestea si vezi sa nu te primejduiesti intru a te lauda cum ca le ai, spre a te lipsi astfel cu desavarsire de ele. Plangi, bate inchinaciuni, ca orbul altadata, la randul tau acum si zi: Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pre mine si deschide ochii sufletului meu asa incat sa vad lumina lumii, pre Tine, adica, Acela ce este Dumnezeu, ca si eu sa ajung a fi de asemenea un fiu al zilei celei dumnezeiesti... Salasluieste, asa precum Tu ai zis, intru mine, asa incat sa ajung si eu vrednic de a salaslui intru Tine si atunci sa intru si eu cu toata temeinicia la Tine, si cu temeinicie sa ma bucur, de a Te vedea intru mine".

Pr. Prof. Dr. Ion I. Bria