Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine insusi. (II Corinteni 5,19)

Fiti insetati dupa Iisus si El va va implini cu dragostea Lui. (Sfantul Isaac Sirul)

Avva Isaac a spus: "Stateam odata cu Avva Pimen si am vazut ca era in contemplatie. Si cum eram deprins sa vorbesc cu el foarte deschis, m-am plecat inaintea lui si l-am intrebat: Spune-mi,unde erai? Dar el nu vroia sa-mi spuna, insa la insistentele mele mi-a raspuns: Gandurile mele erau la Maica Domnului, cand statea si plangea la Crucea Mantuitorului. Si as vrea sa pot plange mereu atat de mult cat a plans ea." (Pateric)

Tovarasul nostru de drum

Spre sfarsitul romanului "Tara pustie", T.S.Eliot scrie:
"Cine este al treilea care te insoteste mereu?
Cand numar, suntem numai tu si eu,
Dar cand privesc in susul drumului inzapezit
Este, mereu, un altul care alaturi de tine a pasit."

In note, explica ca are in vedere povestirea despre expeditia in Antarctica a lui Shackleton: un grup de exploratori la margi­nea puterilor, simteau in mod repetat ca aveau in echipaj un membru in plus, fata de numarul lor obisnuit. Cu mult inainte de Shackleton, regele Nabucodonosor al Babilonului a trait ceva asemanator: "Oare n-am aruncat noi trei barbati legati in mijlocul cuptorului cu foc arzator? Iata, eu vad patru barbati dezlegati umbland prin mijlocul cuptorului, nevatamati, iar chipul celui de-al patrulea, ca fata unuia dintre fiii zeilor." (Daniel 3,24)

Acesta este pentru noi Iisus Hristos, Mantuitorul nostru. El este cel care ne insoteste intotdeauna cand suntem la marginea puterilor, Cel ce este cu noi in salbaticia gheturilor sau in cuptoarele de foc. Si fiecaruia dintre noi, in momentul celei mai mari singuratati sau incercari i se spune: Nu esti singur, ai un insotitor!
Este de folos a vorbi despre insingurarea si instrainarea omului. Am vazut cum pacatul originar si cel personal, aseaza intre Dumnezeu si om, un abis, pe care omul, prin neputincioasele sale eforturi, nu-l poate traversa. Despartit de Creator, separat de prietenul sau, zdruncinat in interiorul sau, omul cazut si-a pierdut puterea de a se vindeca singur. Ne intrebam deci: Unde poate fi gasit remediul? Am vazut de asemenea cum Sfanta Treime, ca Dumnezeu al iubirii personale, nu a putut ramine indiferenta la suferinta omului si s-a implicat in ea. Cat de departe a fost dusa aceasta implicare divina?

Raspunsul este ca a fost dusa pana la cea mai indepartata limita posibila. Si pentru ca omul nu putea ajunge la Dumnezeu, a venit Dumnezeu la om, identificindu-se pe sine cu omul in modul cel mai direct cu putinta. Cuvantul vesnic si Fiul lui Dumnezeu, a doua persoana a Sfintei Treimi, a devenit om, unul dintre noi; El a vindecat si a restaurat umanitatea noastra, luand-o cu totul intru sine.

In cuvintele Crezului spunem: "Cred... intr-unul Domn Iisus Hristos... Dumnezeu adevarat din Dum­nezeu adevarat... Cel deofiinta cu Tatal... Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire, s-a pogorat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si s-a facut om." Acesta este deci insotitorul nostru in gheturi si foc: Domnul Iisus care a luat trup din Fecioara Maria, unul din Treime si totusi unul dintre noi, Dumnezeul nostru si totusi fratele nostru.

Doamne Iisuse, miluieste-ma !

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul."

In Rugaciunea lui Iisus exista "doi poli" sau doua puncte extreme. "Doamne, Fiul lui Dumnezeu": rugaciunea vorbeste intai despre slava lui Dumnezeu, proclamandu-l pe Iisus Domn al intregii creatii si Fiu vesnic al lui Dumnezeu. Apoi, la sfarsit, rugaciunea se reintoarce la conditia noastra de pacatosi, prin cadere si prin faptele cele rele ale noastre; "pe mine pacato­sul". (In intelesul literal, textul grecesc este bine definit prin articularea hotarata "pe mine pacatosul", ca si cand eu as fi singurul pacatos).

Deci rugaciunea incepe cu o adoratie si se sfarseste cu o penitenta. Cine sau ce trebuie sa impace aceste doua ex­treme, slava dumnezeiasca si pacatosenia umana? Exista in rugaciune trei cuvinte care dau raspunsul. Primul este "Iisus", numele personal conferit lui Hristos dupa nasterea lui din Fecioara Maria. Acesta are intelesul de Mantuitor, asa cum ingerul i-a spus lui Iosif, tatal adoptiv al lui Hristos: "Vei chema numele Lui Iisus, caci el va mantui poporul sau de pacatele lor." (Matei 1,21)

Al doilea cuvant este "Hristos", echivalentul grecesc al ebraicului "Messiah", insemnand Unsul - uns de Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Pentru poporul evreu al Vechiului Testament, Mesia era eliberatorul ce va sa vina, viitorul rege, care cu puterea Duhului lui Dumnezeu il va elibera de asupritori.

Al treilea cuvant este "mila", un termen care arata iubirea in actiune, lucrarea iubirii de a aduce iertare, eliberare si intregire. A avea mila inseamna a achita pe celalalt de vina pe care prin propriile eforturi nu o poate sterge, a-l elibera de datoriile pe care nu le poate plati, a-l insanatosi de boala pentru care, neajutorat, nu poate gasi leac. Termenul "mila" inseamna mult mai mult, inseamna ca toate acestea sint oferite ca dar, in mod gratuit, celui care cere mila, care nu are pretentii de ia celalalt si nici drepturi la care sa poata apela.

Rugaciunea lui Iisus indica problema omului si solutia lui Dumnezeu, Iisus este Mantuitorul, regele uns, Milostivul. Ruga­ciunea ne spune ceva mai mult despre Iisus. Ne adresam lui cu "Doamne" si "Fiul lui Dumnezeu", aici rugaciunea vorbindu-ne despre dumnezeirea, transcendenta si nemurirea sa. Dar ne adresam de asemenea si cu "Iisus", numele sau personal, primit dupa nasterea in Betleem, de la mama sa si de la tatal sau adoptiv. Rugaciunea ne vorbeste deci si despre omenitatea sa, despre adevarul nasterii sale ca fiinta umana.

Rugaciunea lui Iisus este astfel o afirmatie a credintei in Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat si om adevarat. El este Theanthropos sau "Dumnezeu-om", care ne mantuieste de pacatele noastre pentru ca este deodata Dumnezeu si om. Omul nu putea ajunge la Dumnezeu, asa ca Dumnezeu s-a pogorat facandu-se El insusi om.

In dragostea sa nemarginita sau "extatica", Dum­nezeu se uneste cu creatia sa, in cea mai stransa unire posibila, devenind El insusi creatura. Dumnezeu savarseste ca om rolul de mijlocitor pe care omul l-a pierdut la cadere. Iisus, Mantui­torul nostru, deschide o punte peste abisul dintre Dumnezeu si om, deoarece El este Dumnezeu si om in acelasi timp, asa cum spune un imn ortodox in Ajunul Craciunului: "Cerul si pamantul s-au unit astazi nascandu-se Hristos. Astazi Dumnezeu pe pamant a venit si omul la cer s-a suit."

Intruparea este deci, supremul act al eliberarii, restaurandu-ne pentru comuniunea cu Dumnezeu. Dar ce s-ar fi intamplat daca nu ar fi fost caderea? Ar fi ales Dumnezeu sa devina om, chiar daca omul n-ar fi pacatuit? Ar trebui sa privim intruparea numai ca un raspuns la nenorocirea omului cazut, sau ca o parte a planului pe care Dumnezeu l-a conceput din vesnicie? Ar trebui oare sa privim in spatele caderii si sa vedem actul lui Dumnezeu de a deveni om ca o desavirsire a naturii umane?

In situatia in care ne aflam, nu suntem inca in stare sa dam un raspuns definitiv acestei intrebari ipotetice. Traind in conditiile caderii nu ne putem clar inchipui care ar fi fost relatia lui Dumnezeu cu omenirea, daca nu s-ar fi produs caderea. De aceea, in cele mai multe dintre cazuri, scriitorii crestini si-au limitat discutiile despre intrupare la contextul omului cazut. Dar exista si putini care au indraznit sa aiba o perspectiva mai larga, intre cei mai importanti fiind Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Isaac Sirul in Rasarit, si Duns Scotus in Apus.

Intruparea, spune Sfantul Isaac, este cel mai binecuvantat si imbucurator fapt care ar fi putut sa se intample neamului omenesc. Ar fi fost oare drept sa atribuim ca motiv al acestui eveniment imbucurator ceva care ar fi putut sa nu se intample niciodata si care, intr-adevar, n-ar fi fost necesar sa se intample? Cu siguranta ca intruparea lui Dumnezeu, spune Sfantul Isaac Sirul, trebuie considerata nu numai ca un act de restaurare, un raspuns la pacatul omului, ci si un act de dragoste, o expresie a naturii divine a lui Dumnezeu. Chiar daca nu ar fi fost nici o cadere, Dumnezeu in nemuritoarea si nemarginita sa iubire, ar fi ales, totusi, sa se identifice cu creatia lui, devenind om.

Privita in acest mod, intruparea infatiseaza mai mult decat un revers al caderii, mai mult decit o restaurare a omului la starea lui originara din rai. Momentul in care Dumnezeu a devenit om, marcheaza inceputul unei noi etape, esentiala in istoria omului si nu numai o intoarcere a sa in trecutul dinaintea caderii, intruparea il ridica pe om la un nou nivel, aceasta ultima etapa fiind superioara celei dintai.

Numai in Iisus Hristos ni se reve­leaza posibilitatile depline ale naturii noastre umane; inaintea nasterii Sale ca om, adevaratele implicatii ale personalitatii umane nu ne erau inca dezvaluite. Nasterea lui Hristos, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, "este nasterea intregului neam omenesc". Hristos este primul om perfect - perfect nu doar intr-un sens potential, asa cum a fost Adam in inocenta lui de dinaintea caderii, ci in sensul realizarii completei "asemanari".

Intruparea nu este numai anularea consecintelor pacatului originar, ci ea este totodata si un stadiu esential in calatoria omului de la chipul la asemanarea lui Dumnezeu. Adevaratul chip si adevarata ase­manare a lui Dumnezeu este insusi Hristos. Astfel chiar din primul moment al crearii omului dupa chipul si asemanarea lui Dumne­zeu, intruparea lui Hristos era intr-un anume fel cunoscuta. Adevarata ratiune a intruparii nu sta asadar in pacatosenia omului, ci in natura lui nedecazuta, ca fiinta creata de Dum­nezeu dupa chipul si asemanarea sa, capabila de a realiza comuniunea cu El.

Doi si totusi unul

Credinta ortodoxa despre intrupare este rezumata in re­frenul imnului scris de Sfantul Roman Melodul: "Prunc tanar, Dum­nezeu Cel mai inainte de veci." In aceasta fraza scurta sunt continute trei afirmatii:
1. Iisus Hristos este Dumnezeu deplin.
2. Iisus Hristos este om deplin.
3. In Iisus Hristos nu sunt doua persoane, ci una.

Acestea au fost amanuntit explicate in sinoadele ecumenice. Numai primele doua Sinoade Ecumenice din cele sapte s-au ocupat cu formularea dogmei Sfintei Treimi, celelalte cinci s-au ocupat de formularea dogmei Intruparii.

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431 d. Hr.) a stabilit ca Fecioara Maria este Theotokos, "Nascatoare de Dumnezeu" sau "Maica Dom­nului", in aceasta formula este o afirmatie referitoare nu in primul rand la Sfanta Fecioara, ci la Hristos: Dumnezeu s-a nascut. Fecioara nu este nascatoarea unei fiinte umane unita cu persoana Logo­sului divin, ci a unei singure si nedespartite persoane, care este Dumnezeu si om deodata.

Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451 d. Hr), proclama ca in Iisus Hristos exista doua naturi sau firi, una divina si una umana. Potrivit naturii Sale divine Iisus este "deofiinta" cu Dumnezeu Tatal (homoousios) iar in ceea ce priveste natura sa umana, Iisus este homoousios cu noi oamenii.Trebuie spus ca in firea sa dumnezeiasca El este pe deplin si in intregime Dumnezeu: este a doua persoana din Treime, "Unul-Nascut" si vesnicul Fiu al vesnicului Tata, nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. In natura sa umana, Iisus este pe deplin si in intregime om: nascut la Betleem, prunc al Fecioarei Maria, El nu are numai trup omenesc ca si noi, ci si suflet si ratiune umana. Si cu toate ca in Hristos intrupat "exista doua firi", El este o persoana, unica si nedespartita si nu doua persoane coexistand in acelasi trup.

Dezvoltand ceea ce s-a spus la Sinodul al III-lea Ecumenic, Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol, 553 d. Hr.) invata ca "Unul din Treime a suferit in trup". Deci asa cum suntem indreptatiti sa spunem ca Dumnezeu s-a nascut, tot asa putem spune ca Dumnezeu a murit. Dar in fiecare din aceste cazuri vorbim despre Dumnezeu care s-a facut om. Dumnezeu in transcendenta sa, nu este nici subiectul nasterii si nici al mortii, acestea fiind asumate constient de Logosul intrupat.

Sinodul al VI-lea Ecumenic (Constantinopol, 680-1 d. Hr), preluand ceea ce s-a spus la cel de-al patrulea, afirma ca asa cum in Hristos sunt doua firi, divina si umana, tot asa sunt si doua vointe: nu numai vointa umana ci si cea divina, deoarece, daca Iisus nu ar fi avut o vointa omeneasca cum o avem si noi, El nu ar fi putut fi un om adevarat asemenea noua. Dar aceste doua vointe nu sunt contrare una alteia, pentru ca vointa umana se supune liber celei divine.

Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787 d. Hr.) punand pece­tea pe celelalte patru de mai inainte, a proclamat ca, de cand Iisus a devenit om, este indreptatita pictarea fetei Sale pe Sfin­tele Icoane si pentru ca Iisus este o singura persoana si nu doua, aceste icoane nu infatiseaza firea sa umana despartita de cea divina, ci infatiseaza unica persoana a Logosului intrupat.

Exista astfel un contrast in formularea tehnica dintre dog­ma Treimii si cea a intruparii. In cazul Treimii afirmam o singura si specifica natura sau esenta in trei persoane, iar in virtutea acestei unitati specifice cele trei persoane au o singura vointa si energie. Pe de alta parte, in cazul lui Hristos intrupat, spunem ca exista doua firi, divina si umana, dar o singura persoana, eternul Logos ce a devenit om. Si, in timp ce persoa­nele Treimii au o singura vointa si energie, unica persoana a Hristosului intrupat are doua vointe si doua energii, corespunzatoare celor doua firi. Dar cu toate ca in Hristos intrupat exista doua firi, acestea nu distrug unitatea persoanei sale. Tot ceea ce s-a scris in Sfanta Scriptura referitor la ce a spus, realizat sau patimit Hristos, trebuie atribuit unei singure persoane-subiect, vesnicului Fiu al lui Dumnezeu, care s-a nascut om in spatiu si timp.

Parcurgand definitiile sinodale despre Hristos, ca Dumnezeu si om, apar doua principii de baza pentru mantuirea noastra. In primul rand: Numai Dumnezeu ne poate mantui. Un prooroc sau invatator al dreptatii nu poate fi Rascumparatorul lumii. Deci, daca Hristos este Mantuitorul nostru, El trebuie sa fie pe deplin Dumnezeu. In al doilea rand: Mantuirea trebuie sa cuprinda omul in deplinatatea sa. Numai daca Hristos este pe deplin om ca noi, ne putem impartasi de ceea ce a facut pentru noi.

Ar fi deci fatal pentru invatatura despre mantuire daca l-am privi pe Hristos asa cum o fac arienii, ca un fel de semizeu situat intr-o regiune intermediara, intre umanitate si divinitate.

Invatatura crestina despre mantuire ne cere sa fim maximalisti adica sa nu gandim la Hristos ca fiind "jumatate-jumatate". Iisus Hristos nu este cincizeci procente Dumnezeu si cincizeci pro­cente om, ci suta la suta Dumnezeu si suta la suta om. In fraza epigramatica a Sfantului Leon cel Mare, El este totus in suis, totus in nostris, adica "in intregime in cele ale Sale, in intregime in cele ale noastre".

In intregime in cele ale Sale: Iisus Hristos este fereastra noastra spre imparatia sfanta, aratandu-ne cum este Dumne­zeu. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul cel Unul-Nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cu­noscut" (Ioan 1, 18).

In intregime in cele ale noastre: Iisus Hristos este al doilea Adam, aratandu-ne adevaratul caracter al personalitatii noastre. Numai Dumnezeu este om desavarsit.

Cine este Dumnezeu? Cine sunt eu?
La aceste doua in­trebari raspunsul ni-l da Iisus Hristos.

Mantuirea ca impartasire

Mesajul crestin al mantuirii poate fi cel mai bine rezumat in notiunile de impartasire, solidaritate, identificare. Notiunea de impartasire este o cheie asemanatoare dogmei Sfintei Treimi, dar si dogmei Dumnezeului nascut om. Dogma Treimii afirma ca, asa cum omul este o persoana autentica numai prin impartasi­rea cu ceilalti, la fel si Dumnezeu nu este o singura persoana, izolata, ci trei persoane in partasie, intr-o desavirsita iubire. Si intruparea este o dogma a partasiei sau a participarii. Hristos s-a impartasit din toate cele ale noastre, dandu-ne posibilitatea sa ne impartasim si noi din ale sale, din sfintenia sa si din slava. Devenind ceea ce suntem noi ne-a dat posibilitatea sa devenim si noi ceea ce este El.

Sfantul Pavel, exprimandu-se in mod metaforic, s-a referit la aces­tea cu termenii de bogat si sarac: "Caci cunoasteti harul Dom­nului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi cu saracia Lui sa va imbogatiti" (II Corinteni 8, 9). Bogatia lui Hristos este in vesnica lui slava; saracia este desavarsita sa identificare cu conditia noastra umana cazuta.

In cuvintele unui imn ortodox de Craciun se spune: "Impartasindu-Te intru totul de saracia noastra ai indumnezeit firea noastra cea pamanteasca, impartasindu-Te si unindu-Te cu ea." Hristos s-a impar­tasit de moartea noastra si noi ne-am impartasit de viata lui, El "s-a desertat pe sine" si noi sintem "preainaltati" (Filipeni 2, 5-8).

Coborarea lui Dumnezeu a facut posibila inaltarea noastra. Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "E de nedescris cum marginirea isi pune margini si cum ceea ce e marginit se dezmargineste." La Cina cea de Taina Hristos a spus: "Si slava pe care Tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una precum Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru Mine si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si l-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17,22-23).

Hristos ne-a invrednicit sa ne impartasim din slava lui Dumnezeu Tatal. El este legatura si punctul de intalnire: pentru ca este om este de o fiinta cu noi si pentru ca este Dumnezeu, este de o fiinta cu Tatal. Si astfel, prin El si in El urcam la Dumnezeu, iar slava Tatalui devine slava noastra. Intruparea lui Dumnezeu deschide calea pentru indumnezeirea omului. A fi indumnezeit inseamna a fi "asemenea cu Hristos". Aceasta este asemanarea cu Dumnezeu pe care suntem chemati a o atinge.

Prin Iisus, Dumnezeul intrupat, noi oamenii suntem "indumnezeiti", facuti "partasi dumnezeiestii firi" (II Petru 1,4). Luand asupra sa umanitatea noastra, Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu prin fire, ne-a facut pe noi fii ai lui Dumnezeu prin har. Prin El am fost "infiati" de Dumnezeu Tatal, devenind fii in Fiul.

Notiunea mantuirii ca impartasire implica doua aspecte re­feritoare la intrupare. In primul rind, Hristos nu a avut numai trup ci de asemenea suflet si ratiune umana, la fel ca ale noastre. Pacatul, asa cum am vazut, nu-si are izvorul de jos ci de sus, originea sa nu este fizica, ci spirituala. Omul are nevoie de rascumparare in primul rand nu pentru trupul sau, ci pentru vointa si optiunea sa morala. Daca Hristos nu ar fi asumat si ratiunea umana, aceasta ar fi subminat in mod grav al doilea principiu al mintuirii: rascumpararea omului in deplinatatea sa.

Importanta acestei invataturi a fost accentuata in cea de-a doua jumatate a secolului al patrulea, cand Apolinarie a avansat teoria - pentru care a fost condamnat ca eretic - ca la intrupare Hristos a luat numai trup, fara sa isi asume si suflet rational sau intelect omenesc. La aceasta Sfantul Grigorie Teologul a raspuns: "Ceea ce nu a asumat nu a mantuit."

Trebuie sa spunem ca Hristos ne mintuieste devenind ceea ce noi sintem; ne vindeca "asumand " starea noastra umana cazuta, ca si cand ar fi a sa, experiind aceasta stare si cunoscandu-ne dinlauntrul nostru ca fiind El insusi unul dintre noi. Dar daca impar­tasirea Sa cu fiinta noastra ar fi fost cumva incompleta, atunci si mantuirea noastra ar fi fost incompleta. Si daca avem credinta ca Hristos ne-a mantuit intru totul, atunci urmeaza ca a asumat totul.

In al doilea rand, notiunea de mantuire ca impartasire implica - cu toate ca au fost multi care au sovait sa spuna aceasta direct - ca Hristos si-a asumat nu numai firea noastra umana desavarsita, ci si pe cea cazuta. Asa cum accentuea­za Epistola catre Evrei (si nu exista in Noul Testament un text hristologic mai important decat acesta): "Nu avem Arhiereu care sa poata suferi cu noi in slabiciunile noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat"(4,15).

Hristos a trait pe pamant in conditiile caderii. El este in afara de pacat dar este solidar cu omul cazut si accepta intru totul conse­cintele pacatului adamic. El nu numai ca accepta pe deplin consecintele fizice cum ar fi oboseala, durerea trupului si in final despartirea sufletului de trup in moarte, ci accepta de aseme­nea consecintele morale: insingurarea, instrainarea si conflictul interior.

Poate parea o indrazneala sa atribuim toate acestea Dumnezeului cel Viu, dar ele sunt in conformitate cu dogma intruparii. Daca Hristos si-ar fi asumat numai firea noastra nedecazuta, traind pe pamant in starea paradisiaca a lui Adam, atunci nu ar fi simtit infirmitatile noastre, si nici nu ar fi fost ispitit asemenea noua. Si in acest caz, nu ar putea fi Mantuitorul nostru.

Sfantul Pavel a mers atat de departe incat a scris: "Caci pe El, Care n-a cunoscut pacatul, Dumnezeu L-a facut pentru noi pacat" (II Corinteni 5, 21). Aici nu trebuie sa gandim numai in termeni juridici, ca si cum lui Hristos, Cel fara de vina, i s-ar fi "atribuit" din afara vina noastra. Implicatiile sunt cu mult mai profunde decat atat. Hristos ne mantuieste experiind dinlauntru, ca unul dintre noi, toata suferinta noastra interioara, traind intr-o lume marcata de pacat.

De ce o nastere fara prihana?

In Noul Testament este stabilit foarte clar ca Maica Domnului a fost fecioara (Matei 1,18; 23; 25). Mantuitorul nostru are un Tata vesnic in ceruri dar nu are un tata pamantesc. El s-a nascut in afara timpului din Dumnezeu-Tatal, fara mama, iar in timp, nascut din Fecioara, fara tata. Aceasta credinta in nasterea fara prihana nu trebuie sa stirbeasca in nici un fel integritatea uma­nitatii lui Hristos. Cu toate ca s-a nascut din fecioara, a fost totusi o nastere reala, a unui prunc omenesc.

Ne punem totusi intrebarea: De ce a trebuit ca nasterea Sa ca om sa ia aceasta forma speciala? La aceasta putem raspunde ca fecioria Maicii Domnului este un "semn" al unicitatii Fiului. Aceasta s-a facut prin trei cai strans legate intre ele. In primul rand, prin faptul ca Hristos nu are un tata pamantesc, ne indica, dincolo de spatiu si de timp, originea sa cereasca, eterna. Pruncul Mariei este om adevarat, dar nu numai om: El exista in istorie dar in acelasi timp in afara ei. Nasterea sa din fecioara subliniaza ca desi imanent este totodata transcendent, desi este in intregime om, El este in intregime Dumnezeu.

In al doilea rand, faptul ca Maica Domnului a fost fecioara, arata ca purtarea si nasterea pruncului divin trebuie atribuita intr-o maniera unica initiativei divine. Cu toate ca este om deplin, nasterea lui Hristos nu a fost rezultatul unirii dintre barbat si femeie, ci a fost lucrarea directa a lui Dumnezeu.

In al treilea rand, Nasterea lui Hristos din fecioara, subli­niaza faptul ca intruparea nu a implicat venirea la existenta a unei noi persoane. In mod obisnuit, cand se naste un copil din parinti omenesti, incepe sa existe o noua persoana. Persoana lui Hristos cel intrupat insa, nu este alta decat cea de-a doua persoana a Sfintei Treimi. Prin urmare, la nasterea lui Hristos nu a venit pe lume o noua persoana, ci persoana pre-existenta a Fiului lui Dumnezeu a inceput acum sa traiasca, potrivit atat modului uman, cat si celui divin deodata. Deci nasterea fara prihana refiecia pre-existenta vesnica a lui Hristos.

Deoarece persoana lui Hristos cei intrupat este aceeasi cu persoana Logosului, Fecioara Maria poate fi numita cu indrep­tatire Theotokos, "Nascatoare de Dumnezeu". Ea nu este nascatoarea unui fiu omenesc unit cu Fiul divin, ci a unui fiu omenesc care este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu. Fiul Mariei este aceasi persoana cu cea a Fiului lui Dumnezeu si astfel, in virtutea intruparii, Fecioara Maria este cu adevarat "Maica lui Dumnezeu".

Ortodoxia, cu toate ca o cinsteste cu multa evlavie pe binecuvantata Fecioara Maria, ca mama a lui Hristos, nu simte nevoia vreunei dogme a "imaculatei conceptii". Asa cum a fost definita de Biserica romano-catolica in 1854, aceasta dogma stabileste ca Maria a fost exclusa "de la orice pata a pacatului originar, chiar de la zamislirea ei" de catre Sfintii Ioachim si Ana, parintii ei.

Doua aspecte trebuie retinute referitor la aceasta. Mai intai, asa cum am mentionat, Ortodoxia nu reda caderea in termeni augustinieni, ca pe o vina mostenita. Daca noi ortodocsii am fi acceptat punctul de vedere latin despre pacatul originar, s-ar fi putut simti nevoia unei dogme a imaculatei conceptii. Dar termenii nostri de referinta sunt diferiti: dogma latina nu ni se pare pe atat de eronata pe cat ni se pare de inutila.

In al doilea rand, pentru Ortodoxie, Fecioara Maria constituie impreuna cu Sfantul Ioan Botezatorul, coroana si apogeul sfinteniei Vechiului Testament. Ea este legatura cu Noul Testament, cea din urma si cea mai mare figura intre dreptii Vechiului Testament si in acelasi timp inima tainica a Bisericii Apostolice (vezi Faptele Apostolilor 1,14).

Insa dogma imaculatei conceptii ni se pare ca o scoate pe Fecioara Maria din Vechiul Testament si o plaseaza anticipat si pe de-a intregul in cel Nou. In invatatura latina ea nu mai sta ia acelasi nivel cu ceilalti sfinti ai Vechiului Testament, fiind astfel diminuat rolul ei de legatura.

Cu toate ca nu accepta doctrina latina a imaculatei conceptii,Ortodoxia o numeste in cultul liturgic pe Maica Dom­nului "preacurata" (achrantos), "preasfanta" (panagia), "cu totul fara de prihana"(panamomos). Noi ortodocsii credem ca dupa moarte a fost ridicata la ceruri unde se afla si acum - cu trupul si cu sufletul - in slava vesnica cu Fiul. Ea este pentru noi "bucuria fapturii toate" (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) "floarea a toata lumea si usa cea cereasca" (Dogmatica glasului I) "co­moara fara de pret a intregii lumi" (Sfantul Chiril al Alexandriei), iar cu Sfantul Efrem Sirul spunem: "Tu singur Doamne Iisuse cu Maica Ta sunteti intotdeauna minunati: Caci Tu, Doamne, esti fara de stricaciune, iar Maica Ta fara prihana."

De aici se poate vedea cat de inalt in cinstire este locul pe care noi ortodocsii il atribuim Sfintei Fecioare, in teologia si rugaciunile noastre. Ea este pentru noi "darul cel mai de pret" pe care omenirea i l-a facut lui Dumnezeu. Un imn de Craciun spune: "Ce vom aduce tie Hristoase? Care Te-ai aratat pe pamint ca un om, pentru noi. Fiecare din fapturile cele zidite de Tine multumire aduce tie: ingerii cantarea, cerurile steaua, magii darurile, pastorii minunea, pamantul pestera, pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioara ti-o aducem dar."

Smerit pana la moarte.

Intruparea lui Hristos este deja un act al mantuirii. Luand asupra sa umanitatea noastra cazuta, Hristos o restaureaza si, asa cum spun cuvintele unui alt imn de Craciun, "reinalta fata cazuta". Dar in cazul acesta de ce a fost necesara moartea pe Cruce? Nu a fost de ajuns ca Unul din Treime sa traiasca ca om pe pamant, sa gandeasca si sa simta ca un om, fara sa fie necesar sa moara ca un om?

Intr-o lume nedecazuta, intruparea lui Hristos ar fi fost intr-adevar suficienta pentru a exprima nemarginita iubire a lui Dumnezeu. Dar intr-o lume cazuta si plina de pacat iubirea divina trebuia sa ajunga insa mai departe, deoarece prin tragica prezenta a pacatului si a celui rau, lucrarea pentru restaurarea lumii avea sa coste infinit mai mult. Se cerea un act sacrificial de vindecare, un sacrificiu ca acela pe care numai un Dumnezeu rastignit si in suferinta l-ar fi putut oferi.

Intruparea, asa cum s-a spus, este un fapt de identificare si partasie. Dumnezeu ne mantuieste prin identificarea cu noi, prin cunoasterea starilor umane din interior. Crucea semnifica in cel mai deplin si statornic inteles ca aceasta partasie a fost dusa pana la limita posibilului. Dumnezeul intrupat experiaza pe deplin cele ale noastre, Iisus Hristos, fratele nostru mai mare, se impartaseste nu numai de deplinatatea vietii noastre ci si de deplinatatea mortii noastre. "Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat" (Isaia 53,4) toate durerile noastre, toate suferintele noastre. "Ceea ce nu a asumat nu a mantuit", dar Hristos Tamaduitorul nostru a asumat in Sine totul, chiar si moartea.

Moartea are doua aspecte, unul fizic si unul spiritual si dintre cele doua cel spiritual este cel mai groaznic. Moartea fizica este despartirea sufletului de trup, moartea spirituala este despartirea sufletului de Dumnezeu. Cand spunem ca Hristos s-a "smerit pana la moarte"(Filipeni 2,8), nu trebuie sa limitam aceste cuvinte numai la moartea fizica. Nu trebuie sa ne gandim numai la durerile trupesti pe care Hristos le-a indurat in Patimile sale - biciuirea, caderea sub greutatea Crucii, cuiele, setea si caldura, chinul tintuirii pe lemn. Adevaratul inteles al Patimirii trebuie cautat nu numai in acestea, ci mai ales in suferinta spirituala: esecul, izolarea, insingurarea, dure­rea iubirii daruite insa respinse.

Evangheliile vorbesc cu reticenta despre aceste suferinte interioare, dar ne lamuresc totusi in anumite privinte. Mai intai, este agonia lui Hristos in Gradina Ghetsimani, cand este cuprins de groaza si spaima, rugandu-se in chinuri Tatalui: "Parintele Meu de este cu putinta treaca paharul acesta de la Mine"(Matei 26,39) si cand sudoarea Sa cadea in "picaturi de sange care picurau pe pamant"(Luca 22,44).

Ghetsimani, asa cum spune Mitropolitul Antonie al Kievului, ne lamureste cheia completa a dogmei Rascumpararii. Aici Hristos este confruntat cu o optiune. El accepta moartea fara nici o constrangere, alegand-o liber, prin acest act al daruirii de sine transformand ceea ce trebuia sa fie o crima (un act de arbitrara violenta) intr-un sacrificiu de rascumparare. Dar aceasta libe­ra alegere este deosebit de grea. Alegand sa mearga mai departe spre judecata si rastignire, Iisus experiaza "groaza chinuitoare a unui suflet pierdut... realitatea mortii vesnice", scrie William Law.

Trebuie sa acordam greutate deplina cuvintelor lui Iisus in Gradina Ghetsimani: "Intristat este sufletul Meu pana la moarte"(Matei 26, 38). Iisus intra in acest moment intr-o experienta a mortii spirituale, in acest moment E! se identifica cu toata disperarea si suferinta sufleteasca a umanitatii, iar aceasta identificare este pentru noi muit mai importanta decit participarea sa la suferintele noastre fizice.

O alta lamurire in aceasta privinta ne este data ia Rastignire, cind Hristos a strigat cu gias mare: "Dumnezeul Meu, Dumne­zeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"(Matei 27,46). inca o data trebuie sa dam toata greutatea acestor cuvinte. Acesta este punctul culminant al deznadejdii lui Hristos, cand se simte pa­rasit nu numai de oameni ci si de Dumnezeu. Nu putem explica cum este posibil pentru Unul care este insusi Dumnezeul cel Viu, sa piarda constiinta prezentei divine, caci cel putin aceas­ta iese in evidenta.

Patimirea lui Hristos nu este o piesa de teatru, nu s-a facut nimic pentru realizarea unui act de parada. Fiecare cuvant de pe Cruce, are chiar semnificatia lui literala. Iar strigatul "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu" reprezinta mo­mentul in care Iisus experiaza cu adevarat moartea spirituala prin despartirea de Dumnezeu. Nu numai ca a trebuit sa-si verse sangele pentru noi si pentru mantuirea noastra, ci a acceptat sa-l piarda chiar si pe Dumnezeu.

"El a coborat la iad" (Crezul Apostolic). Aceasta inseamna numai ca Hristos s-a dus sa predice sufletelor raposatilor, in intervalul dintre Vinerea Mare seara si revarsatul zorilor Pastelui (vezi I Petru 3,19)? Desigur ca aceasta are un sens mai profund. Iadul nu este un loc in spatiu, ci in suflet. Este locul unde nu este Dumnezeu. Si totusi Dumnezeu este peste tot! Daca Hristos "a coborit la iad" cu adevarat, aceasta inseamna, ca a coborat in adancurile absentei lui Dumnezeu. Fara nici o rezerva, s-a identificat total cu tot chinul si instrainarea umana. Pe acestea si le-a asumat, pe acestea le-a vindecat. Nu a existat alta cale pentru vindecarea lor decat sa le faca ale Sale.

Acesta este mesajul Crucii pentru fiecare dintre noi: Oricat de departe ar trebui sa colind in valea umbrelor si a mortii, nu sunt niciodata singur. Am un tovaras. Si acest tovaras nu este numai un simplu om cum sunt eu, ci insusi Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat. In momentul celei mai adanci umiliri a lui Hristos pe Cruce, El este Dumnezeul viu si vesnic precum la Schimbarea la fata, in slava, pe Muntele Tabor.

Eu nu vad numai omul suferind, ci il vad pe Dumnezeu suferind.

Moartea ca biruinta.

Moartea iui Hristos pe Cruce nu este un insucces care a fost indreptat ulterior prin invierea sa. In sine, moartea pe Cruce este o biruinta. Biruinta cui? Aici poate fi dat doar un singur raspuns: Biruinta iubirii induratoare. "Iubirea ca moartea e de tare; marea nu poate stinge dragostea nici raurile s-o potoleasca" (Cantarea Cintarilor 8, 6-7). Crucea ne arata o iubire mai tare ca moartea.

Sfantul Evanghelist Ioan incepe relatarea despre Cina cea de Taina si Patimi cu aceste cuvinte: "Iubind pe ai Sai din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan 13,1). "Pana la sfarsit" - grecii spun "pana in cele din urma", "pana la extrem". Si acest cuvant telos este reluat mai tarziu in strigatul de pe urma al lui Hristos pe Cruce: "Sfarsitu-s-a" (Ioan 19,30). Aceasta nu trebuie inteles ca un strigat de resemnare sau disperare ci ca un strigat de victorie: s-a implinit, s-a desavarsit.

Ce s-a implinit? S-a implinit lucrarea iubirii induratoare, biruinta iubirii asupra urii. Hristos, Dumnezeul nostru i-a iubit pe ai sai pina in cele din urma. Deoarece din iubire a creat lumea, din iubire s-a nascut pe pamint, din iubire a luat asupra Sa omenitatea noastra cazuta si si-a insusit-o. Din iubire s-a identificat cu suferintele noastre si din iubire s-a daruit pe sine ca o jertfa, alegand in Ghetsimani sa mearga de buna voie spre patimire: "Ci sufletul imi pun pentru oile mele; nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi il pun" (Ioan 10, 15-18).

Iubirea voluntara si nu constrangerea exterioara l-a dus pe Iisus la moarte. In agonia sa din gradina si la rastignire forjele intunericului l-au asaitat cu toata violenta lor dar nu au reusit sa-i transforme iubirea in ura, nu au reusit sa intrerupa iubirea de la a continua sa fie ea insasi. Iubirea sa a fost pusa la extrema incercare dar n-a putut fi coplesita. "Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 19,5). Biruintei lui Hristos pe Cruce i se potrivesc cuvintele spuse de un preot rus cind a fost eliberat din lagar: "Suferinta le-a distrus pe toate. Una singura a ramas neatinsa - iubirea."

Crucea inteleasa ca biruinta ne pune in fata paradoxului iubirii omnipotente. Dostoievski se apropie mult de adevaratul inteles al biruintei lui Hristos, prin cuvintele atribuite staretului Zosima: "Cateodata omul ramane perplex gandind despre pacatul ome­nesc si intrebandu-se daca sa-l invinga prin forta sau prin smerenia iubirii, decide intotdeauna: "Eu vreau sa-l infrunt prin iubirea smerita". Daca o implinesti o data pentru totdeauna, poti cuceri intreaga lume. Iubirea smerita este o forta de neinvins: ea este cea mai puternica dintre toate si nu exista ceva care sa i se asemene."

Iubirea smerita este o forta de neinvins: ori de cate ori renuntam la ceva sau suferim, nu in sensul unei amaraciuni ce ne revolta, ci liber consimtit si din iubire, devenim mai puternici, in nici un caz mai slabi. Astfel s-a intimplat intotdeauna cu lisus Hristos. "Slabiciunea sa a fost spre intarire" a spus Fericitul Augustin.

Puterea lui Dumnezeu s-a vazut, nu atit in creatia lumii sau in unele din minunile Sale ci in iubirea care L-a facut sa se desarte pe Sine" (Filipeni 2,7), sa se reverse in afara printr-o generoasa daruire de sine, prin alegere si consimtire benevola a suferintei si a mortii. Iar aceasta desartare de sine este de fapt o rupere de sine. Dumnezeu nu este niciodata mai puternic ca atunci cand se face slab.

Iubirea si ura nu sunt numai sentimente subiective care influenteaza universul interior ai celor ce le experiaza, dar sint si forte obiective care modifica lumea inconjura­toare. Iubind sau urind pe cineva il determinam intr-o oarecare masura sa devina ceea ce vedem noi in el. Acest fapt nu este valabil numai pentru mine, ci si pentru cei care traiesc in preajma mea. Iubirea mea este creativa asa cum ura este distructiva. Si daca acestea sint adevarate despre iubirea mea, atunci sint adevarate intr-o incomparabil mai mare masura pen­tru iubirea lui Hristos.

Biruinta induratoarei Sale iubiri pe Cruce, nu numai ca imi este un exemplu ce imi arata ce trebuie sa realizez eu insumi daca il voi imita prin propriile-mi efor­turi. Mai mult decit atit, iubirea Sa induratoare are un efect creator asupra mea, transfigurindu-mi inima si vointa, eliberindu-ma din sclavie, intregindu-ma, redindu-mi posibilita­tea sa iubesc, toate acestea fiind dincolo de puterile mele, daca n- as fi fost iubit.mai intii de El. Deoarece in iubire El s-a identificat cu mine, biruinta lui este si biruinta mea. Si astfel, moartea pe Cruce a lui Hristos este cu adevarat "de viata datatoare ", asa cum se spune in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

Suferinta si moartea lui Hristos au deci, o valoare obiectiva: ne-a dat ceva ce fara El n-am fi fost niciodata capabili sa implinim. In acelasi timp nu trebuie sa spunem ca Hristos a "suferit in locul nostru", ci ca a suferit pentru noi. Fiul lui Dumnezeu a suferit "pana la moarte", nu pentru ca sa fim exceptati de la suferinta, ci ca suferinta noastra sa poata fi asemenea suferintei sale. Hristos nu ne ofera un drum de ocolire a suferintei, ci un drum prin suferinta; nu substituire, ci intovarasire mantuitoare.

Aceasta este valoarea Crucii lui Hristos pentru noi. Strans unita cu intruparea, cu Schimbarea la Fata care o precede si cu invierea care o urmeaza - pentru ca acestea sunt parti inseparabile ale unei singure actiuni - Rastignirea trebuie intelea­sa ca o suprema si desavirsita biruinta, jertfa si exemplu. Iar in fiecare caz, biruinta, sacrificiul si exemplul sint ale iubirii indu­ratoare. Crucea semnifica pentru noi: desavirsita biruinta a iubirii smerite asupra urii si fricii; desavarsita jertfa a daruirii de sine a milei care iubeste; desavirsitui exemplu al puterii de creatie a iubirii.

Julian de Norwich spune: "Vrei sa inveti care a fost scopul Domnului in acest lucru? invata bine: Iubirea a fost scopul Sau. Cine ti-a aratat aceasta? Iubirea. Ce ti-a aratat aceasta? Iubire. De ce ti s-a aratat aceasta? Din Iubire. Stai intru aceasta si vei invata mai mult in acest sens. Dar nu ai sa cunosti si nici nu ai sa inveti niciodata despre un lucru fara de sfarsit. Apoi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Esti multumit ca am suferit pentru tine? Iar eu am raspuns: Da, Dumnezeul meu cel bun, iti multumesc; da, Bunul meu Dumnezeu fii blnecuvintat. Atunci a spus lisus, Domnul nostru cel blind: Daca tu esti multumit si Eu sunt multumit: pentru ca este o bucurie, o binecuvritare si o multumire fara de sfirsit pentru Mine ca am patimit pentru tine; si daca as putea, as suferi mai mult."

Hristos a inviat !

Deoarece Hristos Dumnezeul nostru este om adevarat, a avut pe Cruce o moarte omeneasca deplina si adevarata. Dar pentru ca nu este numai om adevarat ci si Dumnezeu adevarat, pentru ca El este viata si izvorul vietii, moartea Sa nu a fost si nu a putut fi concluzia finala.

Rastignirea este ea insasi o biruinta, insa in Vinerea Mare biruinta este tainuita, pe cind in zorile Pastelm ea este procla­mata public. Hristos a inviat din morti si prin invierea sa, ne-a eliberat de frica si groaza: biruinta Crucii se confirma, iubirea se arata deschis ca este mai tare decit ura, iar viata ca este mai tare decit moartea. Dumnezeu insusi a murit si s-a sculat din morti si astfel nu mai exista moarte: si chiar moartea s-a umplut de Dumnezeu. intrucit Hristos a inviat nu mai trebuie sa ne temem de nici un fel de intuneric sau de fortele raului din Univers. Asa afirmam in fiecare slujba a Pastelui, la miezul noptii, prin cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur:

"Unde-ti este, moarte, boldul?
Unde-ti este, iaduie, biruinta?
Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.
Sculatu-Sa Hristos si au cazut diavolii.
Inviat-a Hristos si se bucura ingerii."

Aici, ca intotdeauna, Ortodoxia este maximalista. Repetam cu Sfantul Pavel: "Si daca Hristos nu a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Corin-teni 15,14). Cum sa continuam sa fim crestini daca credem ca crestinismul este intemeiat pe o amagire? Asa cum nu este potrivit sa-l consideram pe Hrisios numai ca profet sau invatator al dreptatii si nu ca pe Dumnezeu intrupat, tot asa nu este indeajuns de cuprinzator explicata invierea spunand numai ca "duhul" lui Hristos s-a salasluit, o vreme, intre ucenici.

Unul care nu este "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat", care nu a calcat cu moartea pe moarte si nu a inviat din morti, nu poate fi Mantuitorul si nadejdea noastra. Noi, ortodocsii, credem ca a fost o inviere din morti care s-a savirsit intr-un mod unic, in sensul ca trupul omenesc al lui Hristos s-a unit cu sufietui sau omenesc si de aceea mormintul a fost gasit goi.

Pentru noi ortodocsii, in dialogul "ecumenic" cea mai importanta impartire intre crestini este facuta intre acei care cred si acei care nu cred in inviere. "Voi sunteti martorii acestora" (Luca 24, 48). Hristos cel inviat ne trimite in lume sa impartasim celorlalti "bucuria mare" a invierii Sale.

Parintele Alexander Schmemann scrie: "Chiar de la inceputurile sale crestinismul a fost proclamarea bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pamant. Fara procla­marea acestei bucurii, crestinismul este de neinteles. Numai prin bucurie Biserica a biruit lumea iar daca si-ar pierde bucuria ar pierde si lumea, incetind sa fie o marturie a bucuriei. Din toate acuzatiile ce s-au adus crestinilor, cea mai groaznica a fost cea facuta de Nietzsche cind a spus despre crestini ca nu au bucurie. Evangheliile incep cu: "Iata, va binevestesc voua bucu­rie mare " si se sfarsesc cu: "Si ei inchinandu-se Lui s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare." (Luca 2, 10; 24, 52). Si noi trebuie sa recapatam intelesul acestei mari bucurii."

"Un Parinte obisnuia sa spuna: "Raspanditi numele lui Iisus cu umilinta si cu inima smerita; aratati-I slabiciunile voastre si El va deveni puterea voastra" (Pateric)

"Cat de usor este sa spui cu fiecare suflare: "Doamne Iisuse miluieste-ma! Binecuvintat esti Doamne Iisuse, ajuta-ma." (Sfantul Macarie Egipteanul)

"Inspre negrul si cascatul mormant zboara toate sperantele, planurile, obiceiurile si calculele, dar mai presus de toate, intelesul a toate: sensul vietii. Sensul si-a pierdut intelesul, un alt sens de neinteles face sa ne creasca aripi pe spate.. si eu cred ca oricine a avut aceasta experienta a eternitatii, chiar si pentru o singura data, care a inteles drumul pe care merge, macar o singura data, care l-a vazut pe Cel ce merge inaintea lui, macar o singura data - acela va descoperi ca este greu sa paraseasca aceasta poteca: tot confortul i se va parea efemer, toate comorile fara valoare, orice anturaj nefolositor, daca prin toate acestea a izbutit sa-l vada pe Unicul Tovaras ducindu-si Crucea." (Sora Maria din Paris - ganduri scrise dupa moartea copilului ei)

"Pentru noi, adevarul nu este un sistem de gandire. Adevarul nu este creat. Adevarul este. Hristos este adevarul. Adevarul este persoana. Adevarul nu este limitat la ceea ce presimtim noi ca ar fi. Adevarul ne transcende; niciodata nu vom putea ajunge la deplina intelegere a Adevarului. Cautarea Adevarului este cautarea persoanei lui Hristos. Adevarul este taina persoanei lui Hristos si, deoarece este persoana, taina este inseparabil imbinata cu emotia intilnirii. Taina si emotia sunt una. Taina, in intelesul Ortodoxiei, este o realitate precisa si austera. Taina este Hristos si inseamna sa-l intilnesti pe Hristos." (Sora Maria din Normanby)

"Domnul S-a facut totul pentru tine, asa ca fa-te si tu totul pentru El." (Sfantul Ioan de Kronstadt)

"N-ar fi fost mantuiti toti oamenii daca nu i-ar fi luat pe toti asupra Sa." (Origen)

"O uimitoare minune s-a petrecut astazi:
Faptura s-a innoit si Dumnezeu S-a facut om.
Ceea ce a fost El, a ramas,
Iar ceea ce nu a fost, a luat asupra-si
Pentru a suferi fara sa se confunde si fara sa se imparta.
Cum sa vorbesc despre aceasta mare taina?
Cel care fara de trup fiind, S-a intrupat;
Cuvintul L-a pus in trup;
Nevazutul este vazut;
Cel pe care nici o mina nu-L poate atinge, poate fi pipait
Si cel fara de inceput, incepe acum sa fie.
Fiul lui Dumnezeu se face fiul omului:
lisus Hrisos, acelasi de ieri, de acum si pentru totdeauna." (din Vecernia Craciunului)

"Pe cine mai avem noi, Doamne, asemenea Tie?
Tu, Unule, Mare, care mic Te-ai facut.
Cel plin de trezvie, care dormi,
Cel curat, care Te-ai botezat, Tu, Cel nemuritor care ai murit,
imparatul care S-a micsorat pe Sine, ca sa dea cinstea tuturor,
Binecuvintata este cinstea Ta!
Drept este ca oamenii sa-Ti cunoasca dumnezeirea,
Drept este pentru fiintele ceresti sa se inchine omenitatii Tale.
Fiintele ceresti s-au mirat vazind cit de mic Te-ai facut
Iar cele pamintesti cit de mare esti Tu, Doamne." (Sfantul Efrem Sirul)

"Pentru ca Hristos este iubirea desavarsita, viata lui pe pamint nu poate fi niciodata socotita ca o viata apartinind trecutului. El a ramas prezent pe vecie. Atunci era singur si singur a induratinireg pacatul omenesc. in moarte insa ne-a luat pe toti in lucrarea Sa. De aceea, Evanghelia este prezenta acum printre noi. Putem patrunde inlauntrul Jertfei Sale." (Sora Maria din Normanby)

"Infricosata si preaslavita taina se petrece astazi: Cel neatins S-a prins si S-a legat Cel ce a dezlegat pe Adam din blestem, Ce! ce ispitesteste inimile si rarunchii, fara dreptate S-a judecat, in temnita Se inchide Cel ce a inchis adincul. Sta inaintea lui Pilat Acela caruia ii stau inainte cu frica puterile ceresti. Cu palme S-a lovit de mina zidirii Ziditorul. Pe lemn a se pierde S-a Judecat Cel ce judeca vii si mortii; in mormint S-a inchis surpatorul iadului. Cel ce toate le-ai rabdat cu milostivire Si pe toti i-ai mintuit din blestem, indelung rabdatorule Doamne, slava Tie!" (Vecernia Vinerii Mari)

"Cea mai profunda intemeiere a sperantei si bucuriei, care caracterizeaza Ortodoxia si care patrunde intreg cultul, este Invierea. Pastele, centrul cultului ortodox, este o explozie de bu­curie, aceeasi bucurie pe care au simtit-o apostolii cind l-au vazut pe Mintuitorul inviat. Este explozia bucuriei cosmice la triumful vietii de dupa coplesitoarea durere a mortii - moarte pe care chiar si Stapinul Vietii a trebuit sa o indure, devenind om. "Sa se bucure cerurile si pamintul sa tresalte, iar toata suflarea vazuta si nevazuta sa sarbatoreasca, pentru ca Hristos, bucuria noastra vesnica, a inviat". Toata faptura este acum plina de siguranta vietii, pe cind mai inainte se indrepta spre moarte. Ortodoxia subliniaza cu deosebita insistenta credinta crestinis­mului in triumful vietii." (Parintele Dumitru Staniloae)

"Numai cel care este prizonier intr-un lagar sovietic, pentru convingerile sale religioase, poate intelege in realitate miste­rul caderii primuiui om, intelesul tainic al rascumpararii intregii creatii si marea biruinta a lui Hristos asupra fortelor raului. Numai cand suferim pentru idealurile Sfintei Evanghelii putem realiza pacatosenia si nevrednicia noastra in comparatie cu marii martiri ai Bisericii crestine primare. Numai atunci putem intelege necesitatea absoluta a smereniei si umilintei, fara de care nu putem fi mantuiti; numai atunci putem incepe sa intelegem trecatoarea ima­gine a vazutului si viata vesnica a Celui Nevazut.

In ziua de Pasti, toti acei dintre noi care am fost inchisi din cauza convingerilor noastre religioase, am fost uniti in bucuria unica a lui Hristos. Am fost toti intr-o simtire, in aceeasi birunta spirituala, slavindu-l pe vesnicul Unul Dumnezeu. Nu am avut o slujba de Pasti, cu dangat de clopot, nu am avut posibilitatea sa ne intalnim in lagarul nostru pentru a ne inchina impreuna, sa ne imbracam de sarbatoare si sa pregatim mancaruri de Pasti. Dimpotriva, am muncit mai mult si am avut de intampinat mai multe piedici decat de obicei. Toti cei care erau detinuti din motive religioase, indiferent de confesiune, au fost supravegheati mai atent si au avut necazuri din partea politiei secrete.

Totusi Pastele a fost si acolo maret, sfant, duhovnicesc si de neuitat. A fost binecuvantat de prezenta printre noi a Dumnezeului nostru cel inviat, binecuvintat de linistea stelelor din Siberia si de suferintele noastre. Cum mai bateau inimile noastre pline de bucurie in unire cu mareata inviere! Moartea este biruita, nu mai este teama, un Paste vesnic ne este daruit! invaluiti de acest minunat Paste, va trimitem din lagarul nostru vestea biruitoare si plina de bucurie: Hristos a inviat!" (Scrisoare dintr-un lagar sovietic)

Episcopul Kallistos Ware

• Iisus Hristos - Dumnezeu Omul
  Publicat in : Religie
• Ortodoxia - dreapta viziune a lui Dumnezeu-Omul
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Ziua de odihna a Vechiului Testament
  Publicat in : Dogma
• Cugetari despre infailibilitatea europeanului
  Publicat in : Credinta