De la imagine la icoana sau despre regasirea sensului originar al cuvantului

 

Dupa cum reiese din studiile dedicate problematicii artei sacre, de-a lungul secolelor, pe nesimtite dar cu perseverenta, s-a produs un transfer, o inlocuire a icoanei cu tabloul religios, sau, pur si simplu, cu imaginea. Faptul a aparut cat se poate de firesc, intr-un context in care ceea ce conta era doar prezenta imaginii cu sfantul invocat sau scena biblica necesara, fiind trecut pe plan secund mesajul spiritual specific icoanei. Fiind limitata doar la atributele sale estetice si, uneori, didactice, s-a putut realiza substituirea icoanei cu imaginea, fenomen ce cunoaste o amploare deosebita, in special in timpurile actuale, aflate sub semnul civilizatiei imaginii. Substituirea respectiva nu a avut loc numai in planul artelor plastice. Dupa cum era de asteptat, si in lumea cuvantului, imagine si icoana ajung sa fie sinonime, asemeni atator alte cuvinte a caror subtilitate a sensului aproape ca nu mai este luata in seama, contand doar mesajul stiintific, ingineresc. Fenomenul si-ar putea afla o explicatie in faptul ca, la origine, sensurile celor doua cuvinte nu difereau substantial, desi, cu timpul, in limba romana, icoana a capatat conotatii preponderent spirituale.

 

Aparent, intre icoana si imagine diferentele de sens nu ar fi majore, dar cuvantul ascunde adesea un inteles tainic ce scapa celor neinitiati. Sfanta Scriptura invata cat se poate de clar ca "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul" (In. 1, 1). Prin Acest Cuvant au fost create cerurile si pamantul, lumea nevazuta si cea vazuta. Cuvantul a fost daruit oamenilor spre a comunica intre ei, a-si impartasi sentimentele si framantarile, spre a se intelege intre ei asupra tuturor problemelor ce pot aparea intr-o viata omeneasca. Numai ca, la un moment dat au zis unul catre altul: "haideti sa ne facem un oras si un turn al carui varf sa ajunga, la cer si sa ne facem faima  inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul" (Fac. 11, 4). Pentru a le opri actiunea lor nebuneasca, Dumnezeu a trebuit sa Se pogoare si sa le amestece limbile, ca sa nu se mai inteleaga unul cu altul.

 

Intrucat nu au folosit cum se cuvine darul cuvantului pe care il daruise Dumnezeu, oamenii au pierdut putinta de a mai comunica lesne unii cu altii. Astfel, s-a ajuns sa spuna ca limbajul a fost inventat pentru a disimula gandurile oamenilor si asa a inceput odiseea cuvantului sau a limbajului, care incearca sa ajunga la liman, adica sa-si atinga din nou menirea initiala, aceea de a sluji omului in comunicare si nu de a-l impiedica in stradaniile sale. La un moment dat oamenii au inceput sa se intereseze indeaproape de cuvant, incercand sa desluseasca tainele sale, si implicit si pe cele ale comunicarii. Au descoperit ca "orice enunt este-conditionat: 1. de limba sau, mai general, de sistemul semiotic cu ajutorul caruia este exprimat; 2. de natura (generica, sociala, individuala) a omului care il exprima; 3. de forma inteligentei care il concepe. De aici o tripla conditionare; semiotica, antropologica, cognitiva...".         

 

Intemeietorul lingvisticii moderne structurale, Ferdinand de Saussure (1857-1913), constata ca "limba este un sistem de semne exprimand idei si, prin aceasta, este comparabila cu scrierea, alfabetul surdomutilor, riturile simbolice... Ea este pur si simplu cel mai important dintre astfel de sisteme ce se pot concepe, deci, o stiinta care sa studieze viata semnelor in cadrul vietii sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei sociale si, in consecinta, a psihologiei generale; noi o vom numi semiologie". El a elaborat teza despre limba ca "produs social" si sistem de semne, comparabil cu alte sisteme semiotice".

Studiul semnelor a dat deci nastere unei noi discipline logice, numita semiotica sau semiologie (de la semeion, semn). In sens larg ea abordeaza producerea, utilizarea, denaturarea sau abolirea semnelor, tipologia lor, posibilitatile de transpunere, traducere de la un sistem de semne la altul. In logica simbolica, semiotica are trei parti: semantica, care se ocupa cu raportul semnelor cu obiectele desemnate, incercand sa ofere conditiile necesare construirii limbii ideale, sintactica, care cerceteaza modul in care semnele se leaga intre ele si pragmatica, care se ocupa de modul in care omul intelege si foloseste semnele.

 

Semantica generala (a nu se confunda cu cea dezvoltata in cadrul logicii simbolice) cerceteaza limbile "naturale" dintr-un punct de vedere mai ales sociologic si pragmatic, privind influenta limbii asupra comportamentului uman, relatia semn-actiune. Ea se ocupa cu rolul semnelor si simbolurilor din viata noastra, raportul limba-realitate, "patologia semnului", adica tulburarile si neajunsurile care pot aparea in cazul neadecvarii limbii la realitate, cu polisemia expresiilor limbii, relatia gandire-limbaj-comportament. In relatia semnificat-semnificant, analiza -semantica, lingvistica sau a operei de arta - are rolul de a decodifica semnificantul pentru a ajunge la semnificat si a-i descoperi sensul; in felul acesta se reface invers drumul procesului artistic semnificant, cel care a dat nastere semnului. Dupa Roland Barthes (1915-1980), relatiile dintre semnificat si semnificant sunt cele care determina natura semnului: semnal, indice, icon, simbol, alegorie.

 

Tot Saussure a fost cel care a introdus si perechea semnificat-semnificant, intalnita in orice analiza semantica a unui limbaj, constituind cei doi termeni ai relatiei reprezentate de semn, considerat ca o entitate cu doua fete. Din pacate, dupa parerea lui, limbajul este numai un sistem de semne, "in care doar legatura dintre sens si sunet este esentiala"; semnul, de natura pur psihica, se desface in doua domenii, semnificantul (signifiant, ceea ce denumeste, reprezentarea sunetului) si semnificatul (signifie, ceea ce este denumit, reprezentarea intelesului). Semnificatul, numit si denotat, este reprezentarea in constiinta a lucrului, a fenomenului identificat uneori cu continutul si neputand fi definit decat in interiorul procesului de semnificare, pe cand semnificantul este cel care poarta sensul intr-o forma clar constituita, avand o structura determinata.

 

Dupa opinia lui Charles Sanders Peirce (1839-1914), semiotica inseamna acea actiune, influenta, care constituie sau implica o cooperare intre trei subiecte - ca de exemplu, un semn, obiectul sau si interpretantul sau - numai ca subiectii semiozei lui nu sunt in mod normal subiecti umani, ci mai curand trei entitati abstracte. La Umberto Eco (n. 1932), semnificatul se divide in semnificant si referent, acesta din urma fiind o anume stare a lumii care se presupune a corespunde continutului functiei-semn, oricum un concept destul de nedefinit. Referentul reprezinta acele stari ale lumii care se presupune a corespunde continutului functiei-semn. Studiul semantic al continutului este adesea stanjenit de acea diagrama prea simplificata, cunoscuta ca un triunghi.

 

Din pacate, in domeniul lingvisticii, Saussure operase o reductie asupra semnului ligvistic, prin amputarea referentului (semnul fiind o unitate cu doar doua aspecte, semnificat si semnificant). Lingvistul transformase deci limba intr-un obiect stiintific; dar, pentru simbol, o astfel de operatie este imposibila intrucat, dupa amputarea referentului, ceea ce ramane din el nu mai este deloc simbolul ca atare. Prezenta referentului in simbol se verifica chiar si acolo unde simbolul nu este construit decat din semne lingvistice.

 

Oricum, se impunea gasirea unui sistem care sa decodifice si sa interpreteze semnele. Astfel, apare hermeneutica, ca reflexie filosofica asupra simbolurilor religioase, miturilor, in general a oricaror forme de expresie umana care semnifica ceva si care sunt astfel polivalente. Hermeneutica - de la hermeneuein, insemnand a traduce, a mijloci, caci acesta este rolul emisarului zeilor, Hermes,  acela de a mijloci intre zei si oameni - este, deci, teoria procesului de intelegere, de interpretare, care incearca tocmai disocierea semnificantului si semnificatului. Necesitatea de a lua in considerare cadrul lingvistic al unui enunt, respectiv starea sociala a vorbitorului, a condus la conturarea hermeneuticii, de cele mai multe ori, in opozitie cu modurile de gandire marcate de analiza lingvistica. Punctul ei de plecare il constituie tocmai dorinta si stradania de a "interpreta" in mod corect sensul unui enunt, de a dezvolta intelegerea de sine a omului privita in istoricitatea sa. De aceea sensul trebuie descoperit in dat si nu introdus din afara.

 

Caracteristicele hermeneuticii sunt: caracterul lingvistic, caci orice ar fi de spus, nu se poate uza decat de mijloacele puse la dispozitie de limba natala, cea care este o expresie a societatii, a modului de viata; istoricitatea, caci ceea ce este el insusi, omul nu afla de la inceput, ci in intalnire, iar studiul faptelor istorice poate sa ofere un ajutor in orientare dar, in acelasi timp, poate sa obstructioneze perceperea innoirilor; ratiunea, insemnand acea activitate a omului cu ajutorul careia el se orienteaza in lumea sa, regasindu-se astfel pe sine. in privinta simbolului, hermeneutica este cea care face ca simbolul sa "functioneze", asigurandu-i propriul lui referent. Dar ea nu poate face simbolul sa vorbeasca decat in limba ei, cea a inteligentei rationale, deci orice hermeneutica depinde de o anumita filosofie sau o religie, implicita si explicita. Ea, care doreste infaptuirea sensului ca atare, poate atribui unui anume semnificant un anume referent, dar numai pe temeiul a ceea ce ii pare ei drept cosmologic si ontologic posibil.

 

Aparitia atator discipline care incearca sa lamureasca un lucra in aparenta atat de banal, cuvantul, nu a reusit insa decat sa atraga atentia asupra complexitatii lui. "Paradoxul comunicarii" atentioneaza asupra dificultatii de a ne elibera prin limbaj, de a putea realiza acel gen de comunicare specific numai omului, cea prin cuvant. Ba mai mult, limbajul a ajuns sa fie considerat o inchisoare, caci il incorseteaza pe om. "Perceptii si senzatii sunt subordonate constrangerilor limbii. Impulsuri, forte motrice, "scufundarea sufletului", toate acestea sunt fortate prin limba la schematism. Limba este doar o abstractie a sentimentelor; ea niveleaza ceea ce este deosebit, individual si diferit, si le subordoneaza unei ordini, codului general. Conceptele se formeaza deci prin neluarea in considerate a diferentelor individuale".

 

Problema turnului Babel este, astfel, departe de a fi rezolvata in mod semnificativ Jean-Paul Sartre (1905-1980) subliniaza "... aceasta "totala nepotrivire a cuvintelor cu ceea ce ar trebui sa fie obiectul lor originar". Cuvantul, care "este produs de cultura, sustine ca reda miscarea fireasca, interioara a sufletului, insa nu exprima niciodata altceva decat determinarea culturala, adica exterioara a acesteia"".

 

 

S-a ajuns astfel, pana la existenta acestui "urias proces al pierderii sensului", care este miscarea postmoderna, o tentativa de lichidare a discursului rational, care proclama sfarsitul metadiscursului unitar, o incercare de distrugere prin decodificare a teoriilor discursive traditionale. Grav este faptul ca aceasta pierdere a sensului conduce la disparitia credintei intr-o lume adevarata, caci nu exista original - modelul copiei este deja o copie, copia este deci o copie a copiei... nimic altceva decat interpretari, fiecare interpretare este deci interpretarea unei alte interpretari, dinaintea ei; nu un sens propriu al unul cuvant, nimic altceva decat sensuri trasmise, notiunile sunt doar metafore deghizate; nu o versiune autentica a textului, nimic altceva decat traduceri".

Se vorbeste din ce in ce mai mult de o criza de limbaj, notiunile, chiar si cele mai simple, nu mai contin si nu mai exprima aceleasi lucruri, pentru toti, ajungan-du-se la situatia in care oamenii vorbesc despre acelasi lucru, folosind acelasi limbaj comun, dar de fapt ei gandesc si se refera la lucruri diferite, ca atare " si cuvintele capata semnificatii cu totul diferite, caz in care limbajul, in loc sa-i ajute, mai, rau ii incurca. Astfel s-a ajuns la necesitatea aparitiei metalimbajului, un enunt asupra limbajului-obiect, sau "arta de a citi printre randuri". Enunturile despre stari de lucruri se numesc limbaj-obiect, iar enunturile despre enunturi formeaza metalimbajul, adica un "limbaj care codifica ideile altfel decat limbajul natural, un limbaj ascuns in interiorul limbajului". Din pacate, nici metalimbajul si nici alte incercari de aceeasi natura lingvistica nu au gasit solutia comunicarii optime.

 

Iar cea mai mare confuzie domneste, cum este si firesc, pe taramul conotatiilor, ca si al sistemului imaginar. In cazul in care constiinta omeneasca recurge la modul indirect de reprezentare al lumii - atunci cand, dintr-un motiv sau altul, lucrul nu poate sa se reprezinte "in carne si oase" sensibilitatii, ca de exemplu in amintirea copilariei sau in reprezentarea lumii de dincolo de moarte - atunci obiectul absent este reprezentat constiintei de catre o imagine, in sensul foarte larg al acestui termen, in aceasta privinta "o mare confuzie a domnit intotdeauna in folosirea termenilor legati de imaginar. Ar trebui poate sa presupunem deja ca aceasta stare de fapt provine din extrema devalorizare pe care a suferit-o imaginatia, phantasia, in gandirea Occidentului si a Antichitatii clasice. Oricum ar sta lucrurile, "imagine", "semn", "alegorie", "simbol", "emblema", "parabola", "mit", "figura", "icoana", "idol" etc. sunt folosite fara distinctie, unul in locul altuia" (s.n.).

 

Incercand gasirea unui liman in aceasta "jungla" a limbajului, un privitor nespecializat poate constata cu usurinta faptul ca, in febra cercetarii limbajului, s-a pierdut tocmai obiectul studiului, adica insasi cuvantul, caci exista o perspectiva asupra cuvantului pe care lingvistii n-au luat-o in seama, desi numai ea ar putea da de cap intregii problematici. Cuvantul a fost daruit oamenilor spre a fi o insusire esentiala si inalienabila a persoanei, el este manifestarea constiintei de sine a unei persoane catre alta sau in relatie cu alta, manifestarea nevoii unei persoane de alta, de fapt nevoia de a comunica. "Cuvantul omenesc are intr-adevar o mare, o misterioasa putere. El micsoreaza sau face sa dispara realitati masive si poate crea altele. Uneori, lumile pe care le face sa dispara sunt reale, iar cele pe care le creeaza sunt imaginare... Cuvantul aduna sau dezbina pe oameni, influentand decisiv soarta colectivitatii sociale".

 

Omul este cuvant ipostatic, izvorator de cuvinte pentru altii din puterea Cuvantului creator. El se vede pe sine ca "avandu-si originea si temeiul in Cuvantul dumnezeiesc". Dar cuvantul nu e numai manifestarea unei persoane, ci si manifestarea unui popor, sau a unor culturi, religii, spiritualitati, avand in sine o forta greu de explicat metafizic. Prin limbaj nu trebuie sa se inteleaga numai propozitii, fraze logice sintactic; limbajul, ca purtator sau ca vas al cunoasterii, dobandeste o diversitate de forme, pe de o parte propozitiile rationale, iar pe de alta parte, reprezentarile simbolice. Cuvantul are valoare simbolica, dar isi pastreaza aceasta caracterisitica atata timp cat este tratat ca atare, cat nu i se incearca cu tot dinadinsul descifrarea exhaustiva a semnificatiilor sale sau denaturarea lor, situatie in care el poate ajunge semn, atat si nimic mai mult. In limbajul simbolic, analiza lingvistica poate reprezenta doar o mica parte, necesara pentru a defini sensul sau nonsensul modului de exprimare, dar nu poate descifra intelesul simbolic.

 

De asemenea, daca cel care foloseste cuvantul, nu-i cunoaste semnificatiile ce sunt caracteristice doar unui anume limbaj, atunci el risca sa denatureze mesajul, ajungandu-se in situatia de a vorbi de lucruri diferite, daca nu chiar opuse. Ca potentialul semnificant si registrul expresiv sunt diferite de la o comunitate la alta nu este o noutate, veacul al XVIII-lea o afirmase prin "lingvistii" sai. J.C, Ha-mann constatase ca limbile nationale pot fi si o "revelatie a divinitatii", dar si "reprezentari figurative ale naturii distincte a unei civilizatii, pe cat portul si riturile sociale". W. Humboldt cauta sa convinga cum ca "in fiecare limba exista o viziune particulara asupra lumii", fiecare trasand in jurul natiunii careia ii apartine un cerc din care nu se poate iesi decat in masura in care "se intra in acelasi timp in cercul altei limbi". " Limbajul insusi nu mai este doar opera (Ergon); el devine tot mai mult activitate (Energeia), care se distribuie radial, o data cu cele exprimate. Semnul devine, asadar, oglinda sensibilitatii colective in care s-a format (s.n.). Limba vorbita, reprezentarile iconice, stilul, "insemnele" oficiale, simbolurile colective, cutumele... sunt tot atatea semne ce functioneaza in regimul diferentei".

 

Ca atare, in cazul traducerii dintr-o limba in alta, o necunoastere profunda a semnificatiilor fiecarui cuvant sau expresie poate duce la o demistificare, o denaturare a sensului. Fenomenul poate aparea si in cadrul aceleiasi limbi, dar in care limbajul sacru si cel profan merg in paralel, caz in care "ratiunea filosofica opune hermeneuticii traditionale a simbolurilor sacre o hermeneutica demistificatoare a constiintei religioase; sensul simbolurilor nu poate fi cel pe care-l credeam, de vreme ce constiinta religioasa habar nu are ce vorbeste". Dupa cum remarca Kierkegaard - ce-i drept fara prea mare ecou la vremea sa si, din pacate, nici acum - este de la sine inteles faptul ca un necrestin nu e apt sa inteleaga crestinismul. Totodata, mai ramane de inteles si faptul ca un crestin numai cu numele poate sa nu fie apt sa inteleaga crestinismul, caci limbajul sacrului are legitatile sale, care se incadreaza ce-i drept in sferele semioticii, semanticii, hermeneuticii lingvistice, dar le transcende, nu poate fi circumscris de ele, caci aceasta ar echivala cu desacralizarea lui, adica cu desfiintarea ratiunii lui de a fi.

 

Exista doua moduri de a fi in lume, sacrul si profanul, doua situatii existentiale asumate de catre om de-a lungul istoriei sale, in care lumea profana in totalitate, cosmosul total desacralizat este o descoperire recenta a mintii omenesti; "desacralizarea este proprie experientei totale a omului nereligios al societatii moderne, caruia ii este prin urmare din ce in ce mai greu sa regaseasca dimensiunile existentiale ale omului religios al societatilor arhaice". In acest univers desacralizat, simbolul nu mai exista, si-a pierdut de mult semnificatia, devenind doar un semn intre atatea alte semne referentiale. Pierderea semnificatiei simbolice a cuvantului echivaleaza, in fapt, cu o desacralizare a sa.

 

Lumea simbolurilor nu putea ramane mult timp "uitata" in Occident. Ea avea sa fie redescoperita in secolul trecut de catre romantici, pentru care simbolul insemna un limbaj, care actiona atat dinlauntrul psihicului si asupra lui si prin care omul simtea mult inainte de a intelege si a explica rational experienta sa care ramane pana in final inefabila. Inca din 1819, Friedrich Creuzer opunea simbolul alegoriei, declarand ca "reprezentarea simbolica este insasi ideea, devenita sensibila si incarnata". Simbolul nu stabileste relatii conceptuale, ci el trezeste intuitii, este asemenea unui limbaj, care actioneaza asupra psihicului, atat dinauntru, cat si din afara.                                   

 

Dar "trezirea la viata" a simbolului in Apus nu a avut catusi de putin ecou in opera lui Saussure, pentru care semnificatia simbolica nu exista. Notele caietelor sale pastreaza conceptia intemeietorului lingvisticii moderne privitoare la simbol. Simbolul nu exista "decat pentru cel ce "judeca gresit", sau nu exista deloc, deoarece Saussure are nevoie pentru a-l identifica, de o categorie pe care ar fi putut sa o gaseasca la Sfantul Augustin: cea de intentional (dar sfantul Augustin recunostea existenta, alaturi de semnele intentionale, a semnelor neintentionale). Pentru Saussure, in acord cu cadrul psihologic in care el se plaseaza, intentionalitatea este o trasatura constitutiva a simbolului; or, ea este absenta din legendele in chestiune, chiar daca ele sunt "simbolice" pentru cititorul de astazi".

 

Asadar, cuvantul si-a pierdut semnificatia sacra, devenind un semn ligvistic printre atatea altele. In prezent categoriile diacronice cedeaza locul simultaneitatii, structurile primand in favoarea cauzalitatii; este o foame de innoire conceptuala, se cere o primenire metodologica. Unii considera ca "o astfel de dislocare se petrece pe fondul revirimentului a ceea ce Peirce, Husserl, Saussure si Freud au numit ca fiind problema semnului si a sensului, anticipata inca din antichitatea greco-latina, dar cu o evolutie sincopata oarecum ocultata in veacurile urmatoare. Redesteptarea si chiar supralicitarea noului focar de interes va face moda in Occidentul ultimelor decenii. Totul este semn; totul este text; totul se poate "citi", (s.n.). Importanta acordata ultimei gaselnite culturale este covarsitoare. Seninul surclaseaza relevanta axiologica a celui care il "produce"".

 

In concluzie, trebuie subliniat faptul ca, in afara limbajelor "profesionale", specializate intr-un anume domeniu al vietii, exista doua limbaje, cel sacru si cel profan, care manuiesc cam aceleasi cuvinte, dar care cuvinte nu spun acelasi lucru. Se ignora sau se neglijeaza adesea faptul ca limbajul sacrului nu este universal: "cuvintele pot fi traduse dintr-o limba etnica in alta, fireste, dar nu si semnificatia lor religioasa". In acest sens este semnificativa problematica hermeneuticii biblice: "pornind de la constatarea ca un text nu e o realitate care se defineste prin sine, ci este o realitate care se defineste in functie de anumiti factori", hermeneutica ar trebui sa ofere principiile care sa faca posibila intelegerea corecta a unui text, ori in practica situatia se prezinta extrem de complicat. Toate acestea s-au petrecut pe fondul unei desacralizari a vietii umane, cu toate compartimentele aferente, unei pierderi a sensului vietii si a orientarii catre Dumnezeu, fenomen in care si cuvantul isi pierde sensul originar, devenind un semn intr-o gramada amorfa si galagioasa de alte semne. Este evident faptul ca, daca este dificil, iar uneori chiar imposobil de fixat in cuvinte, stari, obiecte, notiuni, pe care dictionarele le denumesc ca fiind inefabile, la fel de greu se arata a fi si "traducerea" dintr-un limbaj in altul, in cadrul aceleiasi limbi. Chiar daca cuvintele folosite sunt aceleasi, sensul lor este cu totul altul, nu neaparat in functie de context, ci de universul caruia ii apartin cei care il aud sau il raspandesc. Iar "oamenii care s-au obisnuit sa gandeasca filosofic, au dificultati in a gandi crestineste, si aceasta pentru ca gandirea filosofica e clara si ordonata, logica si exacta ca si matematicile. Religia insa, vorbeste o alta limba, limba Misterului, care nu cauta sa explice inexplicabilul, nici sa limiteze in cadrul stramt al unui cuvant semnificatii pe care uneori ingerii insisi nu le inteleg. In Sfanta Scriptura vedem unul si acelasi cuvant insemnand lucruri diferite si, de asemenea, termeni diferiti insemnand felurite aspecte ale unuia si aceluiasi lucru".

 

Un fenomen similar a aparut in privinta cuvintelor icoana si imagine. In limba greaca eikon, onos, inseamna 1. chip (imagine), portret (tablou, statuie); 2. imagine reflectata in oglinda; 3. simulacru, fantoma; 4. imaginea sufletului. Limbile franceza si engleza - m-am referit numai la aceste doua limbi caci, pe langa faptul ca sunt de circulatie internationala, in cadrul lor cuvantul image are semnificatia initiala de chip, derivand din imago - am preluat cuvantul din latina, unde imago, inis inseamna 1. chip, reprezentare plastica, portret, statuie; 2. chipuri ale stramosilor; 3. copie fidela; 4. a. spectru, umbra, fantoma, b. vis, aparitie; 5. imagine; 6. imagine (sub care se prezinta ceva,ochilor sau spiritului); 7, imagine, aparenta, umbra (opusa realitatii). Cat,priveste pastrarea sorgintei grecesti a cuvantului icoana, in limba engleza exista cuvantul icon care inseamna: 1. imagine; chip, efigie; 2. statuie; 3. (bis.) icoana; 4. (fig.) idol, obiect al idolatriei, iar in franceza icone inseamna icoana, dar ele nu sunt folosite ca atare in text, in locul lor preferandu-se image.

                              .

In limba romana cuvantul eikon poate fi tradus prin chip, infatisare, icoana, iar imago prin chip, acel chip dupa care omul a fost creat, el fiind astfel o imago Dei, sau eikon ton Theou, in timp ce in engleza si franceza, pentru chip, icoana, eikon, se foloseste image. in general insa pentru a defini disputa iconoclasta, se accepta termenul de image, quarrel over images sau la querelle des images, caci image inseamna si chip si icoana. Numai ca, un cititor neavizat, parcurgand materialul bibliografic referitor la iconoclasm ce a fost tradus in romaneste, ar putea crede ca in Bizant nu s-a pus problema cultului icoanelor, ci al cultului imaginilor sfinte sau pur si simplu al imaginilor, cult care a fost restabilit in 787 si 843.

 

In spatiul lingvistic apusean s-a impamantenit image in locul lui eikon, dar oare mai pastreaza cuvantul din urma semnificatiile pe care le avea si le are in limba latina? Problematica nu este strict de natura lingvistica (desi ar fi interesant un studiu al sensului purtat de eikon, imago, image, de-a lungul timpului), ci cred ca izvoraste din neintelegerea profunda a semnificatiei sensului cuvantului eikon, dand nastere unor ambiguitati lingvistice, dar mai ales spirituale. Aici s-ar putea lesne naste intrebarea, de fapt, care a fost miza luptelor iconoclaste din Bizant, icoana sau imaginea sfanta (sic)? Sunt sinonime, si daca da, ce confera sfinteniei imaginii religioase, inteleasa ca icoana-obiect de cult, chipul sfant pe care ea il reprezinta, semnatura artistului "divin" care a pictat-o, sau slujba de sfintenie? Daca in spatiul occidental, arta religioasa a operat acea deviere a icoanei catre imagine pur si simplu, in cadrul spiritualitatii ortodoxe situatia nu este aceeasi. De aceea, in cadrul limbii romane, icoana si imagine nu pot fi sinonime perfecte sau totale, caci nu au aceeasi semnificatie decat pentru necunoscatorii teologiei icoanei si ai teologiei ortodoxe in general.

 

In acest context, termeni ca "restaurare a imaginilor", "teologie a imaginilor", "partizanii imaginilor" sau "venerarea sau chiar pictarea unor tablouri infatisand pe Dumnezeu este idolatra" nedumeresc putin.: La fel si "asemanarea imaginii cu prototipul divin era suficienta in conceptia lui Ioan Damaschin ca sa justifice venerarea imaginilor", "exista astfel de imagini miraculoase iar imaginile lui Dumnezeu trebuie tratate cu reverenta", sau "datorita teoriei iconodulilor operele de arta au dobandit o valoare mistica pe care in Occident nu au avut-o". Expresii ca "restaurarea cultului imaginii" induc ideea ca iconodulii au luptat pentru pastrarea imaginii, a oricarei reprezentari artistice, fie ea si sculpturala, si nu a icoanei, despre care se stie ca trebuie sa respecte anumite canoane picturale.

 

Ar fi interesant de realizat un studiu care, mergand inapoi pe firul istoriei, sa observe cand si cum s-a fixat expresia de "cearta a imaginilor" in loc de "cearta a icoanelor", expresie in care imaginea se substuie icoanei. As indrazni sa spun insa ca problematica depaseste granitele lingvistice si semantice, cuprinzand in complexitatea ei apofatica intelegerea tainei intruparii, si acea desacralizare a cuvantului si a lumii in general despre care am vorbit mai devreme. S-ar putea sa fie mai mult decat un calc lingvistic faptul ca, in loc de le culte des images sa intalnim cultul imaginilor mai ales ca expresia este prezenta si la autorii romani care nu au realizat o traducere: "cultul imaginilor a fost prohibit de imparatii iconoclasti" sau "prosternarea in fata imaginilor".

 

In aceasta perspectiva asupra semnificatiilor cuvintelor, apare si mai evidenta parerea conform careia traducerea nu este o simpla decriptare matematica a cuvintelor, nu operatie mecanica ci analiza hermeneutica. Traducerea este un act hermeneutic. O spune si Martin Heidegger cu autoritatea sa de remarcabil talmacitor in limba germana a catorva din textele primilor filosofi elini. Intr-unul din cursurile pe care i le dedica lui Heraclit, Heidegger scrie: "Potrivit esentei lor, interpretarea si traducerea sunt acelasi lucru". Iar modul in care traduce cateva din fragmentele marelui presocratic ii ilustreaza pe deplin teza, caci astfel sunt puse in lumina nebanuite sensuri ale textului. In aceeasi lucrare, ne retine atentia ideea ca dialogul dintre limbi nu epuizeaza traducerea, ca "exista si in cadrul propriei limbi, mereu si in chip necesar, o traducere"".

 

Exista o hermeneutica a limbajului sacru, o descifrare a simbolismului cuvantului, care insa nu isi are izvorul in micul-marele manuitor de cuvinte, omul, ci in Cel care i-a dat spre folosinta cuvantul. Lumea, asemenea limbajului, constituie un mijloc de dialog intre om si Dumnezeu si intre oameni, astfel ca s-ar putea spune despre creatie ca "in totalitatea ei, in calitate de "Dumnezeu vizibil", este hermeneutul Dumnezeului invizibil, in felul in care simbolismul religios este hermeneutul teofaniei cosmice".

 

Numai ca, dupa caderea in pacat a primilor oameni, creatia intreaga, si-a pierdut transparenta, iar dialogul a fost distorsionat. Tot ceea ce crease Dumnezeu, perfectiunea dintru inceput, fusese deformata o data cu patrunderea stricaciunii si a mortii. Asemenea si cuvantul s-a vazut distorsionat in mesajul sau spiritual. Oamenii au continuat si dupa alungarea din Rai sa se inteleaga intre ei vorbind acelasi limbaj, dar scopul nu era acela de a savarsi binele, ci raul, cuvantul lor unul catre altul fiind temelia pe care urma sa se zideasca monumentul mandriei. Tunul Babel a insemnat inceputul "babiloniei" limbajului, un simbol al "intelegerii de a savarsi raul", al incercarilor oamenilor de a comunica unii cu altii, incercari disperate, caci, lipsindu-le mijlocitorul sau talmaciul, nu reuseau sa manuiasca decat notiuni, nu si sensuri.

 

Astfel, comentandu-se indelung criza limbajului, a comunicarii, se incearca si aflarea a noi si noi solutii. Problematica a depasit de mult granitele lingvisticii, constituind preocuparea filosofilor, a psihologilor, sociologilor si, in mod firesc, a teologilor. De fapt, cam toate domeniile de activitate umana se arata a fi interesate de acest subiect, caci au trecut vremurile , cand omul era considerat a fi doar un "animal cuvantator", sau un "emitator de cuvinte". Numai ca, pe masura ce se aprofundeaza problematica respectiva, se constata cat de complicat este cuvantul, acest mijloc atat de facil, daruit oamenilor tocmai pentru a simplifica comunicarea dintre ei; solutiile propuse, pertinente in parte, reusesc mai mult sa arate cat sunt de imperfecte, decat sa rezolve problema. Apar noi si noi studii, interesante ca unghi de abordare si ca retorica, dar care ocolesc tocmai punctul vital, oferind de fapt un paleativ, care nu face decat sa descopere inca un defect al limbajului si al comunicarii, in loc sa rezolve situatia.

 

Cine ar fi interesat sa parcurga aceste studii, ar observa ca se vorbeste de bolnav, de boala, de medicamente, dar nu si de medic. Omul si problema limbajului sau stau in centrul preocuparilor, din care lipseste tocmai Izvorul limbajului, Cuvantul lui Dumnezeu, Cel care este singurul in masura sa aduca vindecarea. S-a uitat ca este foarte important sa fim atenti la cuvant, "la cuvantul Bisericii, cuvantul rugaciunii, cuvantul Scripturii, fiindca aici se gaseste ascuns izvorul vietii, care se dezvaluie in masura in care dorim si cultivam intelegerea cuvantului. Cuvantul este unul din numele lui Hristos. El se numeste Fiul, dar si Cuvantul lui Dumnezeu, iar Cuvantul, cum spunea de multe ori Parintele Sofronie, are radacini metafizice, adica nu este doar o galagie arbitrara prin care eu pot sa spun ceva si ceilalti sa inteleaga gandirea mea. Cuvantul provine din energii dumnezeiesti. Dumnezeu, prin cuvant a infaptuit cerurile si pamantul; Dumnezeu a spus sa fie, si a fost".

 

Aceeasi energie este folosita si pentru restabilirea sensului originar al cuvantului, sens pervertit prin caderea in pacat. Cel care a venit sa adune si sa unifice ceea ce pacatul a risipit si dezbinat, sa faca cunoscut si sa clarifice cuvantul lui Dumnezeu catre oameni ca si cuvantul dintre oameni, este Cuvantul lui Dumnezeu, cel prin care toate s-au facut. "Fiul lui Dumnezeu, prin misiunea profetica, S-a facut talmaciul (s.n.) Sau pe un plan inferior... A transpus cele dumnezeiesti in forme modeste omenesti. S-a facut "inaintemergatorul Sau", cum spune Maxim Marturisitorul. S-a pogorat ca un pedagog la intelegerea omului, ca sa-l ridice la cele dumnezeiesti. Cel ce vorbeste oamenilor e Dumnezeu, dar e Dumnezeu in rol de profet, de talmacitor al dumnezeirii Sale si al intregii Sfinte Treimi. El este Dumnezeu si profet in acelasi timp, descoperitor si acoperitor al dumnezeirii, Dumnezeu ce se indeletniceste singur cu descoperirea Sa, dar, totusi prin talmacire, prin mijlocire, fiindu-si singur talmacitor si mijlocitor".

 

Numai Cuvantul lui Dumnezeu le poate arata oamenilor ca le-a fost dat cuvantul pentru a construi comuniunea cu Dumnezeu, si nu pentru a se impotrivi Acestuia. El a trimis pe Duhul Sfant pentru ca, prin Pogorarea Sa in chip de limbi de foc, sa-i ajute pe oameni sa vorbeasca din nou aceiasi limba, cea a iubirii. A venit sa le arate oamenilor ca nu aceasta realitate este ultima, ci ca, dincolo de ea, se afla realitatea nepieritoare, pe care toti o pot vedea, dar nu toti voiesc sa o vada. "Prin tot ce spune si arata oamenilor, el le indreapta atentia la ceea ce e dincolo de cuvant, de aratare vazuta. Dumnezeirea e dincolo. Cuvantul Sau e numai mijlocire. Slujba Sa de invatator al celor dumnezeiesti e una de mijlocire, de caracter profetic, nu de aratare neacoperita".

 

Cuvantul a venit deci pentru a-i invata pe oameni cum sa foloseasca cuvantul, dandu-le pe Duhul Sfant ca ajutor celor care il cer. Numai ca oamenii au refuzat sa vada in cuvant un mijloc de a comunica unii cu altii si, desi cuvantul le fusese dat si ca mijloc de ajungere la asemanarea cu Dumnezeu, deci ca mijloc de indumnezeire, ei au ignorat aceasta menire, ducand astfel tocmai la desacralizarea cuvantului. Pentru ei, la inceput nu a fost Cuvantul, ci doar cuvantul, dar prin care nu se poate ajunge la Dumnezeu. Se depune un efort considerabil pentru edificarea turnului lingvistic, un edificiu prin care se doreste gasirea unui limbaj comun, dar se ignora ca limbajul universal este cel treimic, adica limbajul iubirii, caci "la inceput a fost Iubirea..." Numai in lumina acestei iubiri se poate intelege de ce imaginea nu poate inlocui icoana, nici in planul artistic, si cu atat mai putin in cel lingvistic.

 

Lector dr. Mihaela Palade