Biserica cu sau fara laici?

 

Termenii cleric si laic nu s-au cunoscut si nu s-au folosit initial pentru a se face distinctia intre o categorie sau alta de membrii ai Bisericii, sau pentru a-i opune pe unii altora, pentru ca in sens propriu, in Biserica primara nu existau laici sau profani, ci toti membrii Bisericii erau si se numeau cu termenul generic de crestini, adica de oameni care primisera pe Hristos.

 

Biserica este alcatuita din laici si clerici. Biserica   nu   este   si   nu   a  fost  niciodata  formata  numai   din  laici  sau  numai din clerici, ci ea exista si s-a nascut din ambele elemente, iar daca vreunul dintre   ele   lipseste,   atunci  lipseste   si  Biserica. Ea nu exista  si  nici nu poate  sa  existe  numai  prin  vreunul  din  aceste  doua  elemente.

 

Modul  in   care   se   articuleaza   cele   doua   elemente,   clerul   si  laicii,   in  orga­nismul bisericesc, precum  si modul prin care ele lucreaza impreuna,  asigura in chip mai  direct sau mai indirect,  in chip mai deplin sau cu lipsuri care pot  sa preju­dicieze si chiar sa anuleze eficienta lucrarii bisericesti , scopul sau misiunea proprie a  Bisericii,   care   este   mantuirea  tuturor.

  

 

Pentru   a  randui    si  a  indruma    cat  mai  bine    impreuna-lucrarea    clericilor cu laicii in Biserica,  s-au stabilit niste principii si niste norme  de organizare  si de  con­ducere a Bisericii,  care se numesc principii sau norme canonice. Se numesc asa deoarece celor mai multe li s-a dat expresie prin textul canoanelor adoptate de Sinoa­de. Canoanele nu se ocupa si nu fixeaza in chip de lege bisericeasca scrisa   decat   acele   randuieli,   adica   acele   principii   si  norme   juridice   bisericesti,   in legatura  cu   care  au   aparut  indoieli  sau  care  au  fost  incalcate. Randuielile pe care le-au fixat canoanele fie in chip de principii, fie in chip de norme concrete, nu reprezinta de fapt decat obiceiurile de drept care se stator­nicisera in viata Bisericii. Dar nu toate obiceiurile s-au fixat in scris, adica nu toate au dobandit forma legii scrise.

 

Din categoria randuielilor statornicite prin obicei, atat sub forma de principii cat si sub forma de norme concrete, face parte si randuiala potrivit careia credin­ciosii laici sunt indreptatiti si indatorati sa participe in chipul cel mai activ la in­treaga lucrare bisericeasca. Acest  fapt  explica  lipsa  de  norme  exprese  in  textele  canoanelor  care  sa se ocupe in mod special si cu  de-amanuntul de drepturile  si  de indatoririle spe­ciale   ale  laicilor   de   a participa  constant   si   activ   la   cele   trei   categorii   de   lucrari prin  care  se  indeplineste misiunea Bisericii,   adica :  la  lucrarea  de propovaduire,  sfintire si la cea de conducere.

 

Asa se explica si faptul ca tocmai Sinoadele Ecumenice, la care au participat masiv si cu contributii insemnate credinciosii laicii, n-au socotit necesar sa adopte nici un canon in care sa se inscrie dreptul necontestat al laicilor de a participa la toate felurile de sinoade, incepand chiar cu cel mai inalt, care este sinodul ecumenic.

 

Ca urmare,  canonicitatea unei randuieli din viata bisericeasca, precum  si ne-canonicitatea  ei   eventuala,  nu  se  masoara  numai   cu   textul   scris   al  canoanelor,   ci si cu obiceiul de drept al Bisericii.

 

Pentru a se pune si mai mult in lumina valoarea obiceiului de drept in Biserica, amintim ca tot pe baza acestui obicei, s-au reglementat in chipul cel mai canonic posibil si urmatoarele chestiuni de importanta capitala : chestiunea Sinodului Ecumenic; chestiunea canonizarii sfintilor si  adoptarea textelor sfintelor liturghii.

 

Desi nereglementate prin texte de canoane, cine ar putea sa conteste canonici­tatea modului in care ele au fost. reglementate prin practica vietii bisericesti care a creat obiceiul de drept al Bisericii ?

 

Dar deasupra  acestor doua mijloace,  prin care  se  masoara  canonicitalea randuielilor bisericesti, se situeaza invatatura de credinta a Bisericii din care face parte si ecleziologia, adica invatatura despre insasi natura si rostul sau misiunea Bisericii, precum si  aceea  despre pozitia  si misiunea fiecaruia din  cele  doua  elemente  consti­tutive ale Bisericii, adica : a clerului si a laicilor.

 

Aceasta invatatura este criteriul sau masuratorul suprem al canonicitatii si, cu raportarea la el, este evident ca toate rinduielile privitoare la pozitia si drepturile laicilor in Biserica apar deci ca fiind deplin canonice.

 

Prin urmare, cele trei masuratori prin care se apreciaza canonicitatea randuielilor bisericesti, asezate in ordinea pe care o impune raportul de importanta dintre ele, sunt : a) invatatura de credinta a Bisericii ; b) Obiceiul de drept al Bisericii ; si c) Legea juridica scrisa  a Bisericii,  adica textul canoanelor.

 

Cu raportare la  toate  aceste  trei criterii, pozitia  si  dreptul lai­cilor in Biserica,  asa cum sunt  ele pastrate, sunt de o canonicitate fara repros. Este adevarat ca in diverse imprejurari li s-a dat expresie mai larga  sau mai restransa drepturilor cuvenite laicilor, dar aceasta nu schimba cu nimic continutul principiului organic sau constitutional bisericesc, cel dintai si cel mai important principiu canonic fundamental al Bisericii ancorat in ecleziologie, care legitimeaza toate drepturile cuvenite mirenilor in viata Bisericii si care postuleaza in permanenta recunoasterea si asigurarea acestor drepturi.

 

In concluzie, trebuie spus ca laicii nu pot fi priviti nici ca simplu decor, nici ca masa de supusi, si nici ca membri de a doua cate­gorie ai Bisericii, ci ca membri fara de care Biserica nu poate sa existe si nici n-are rost sa existe.

 

.