Pustiul

Pustiul Mareste imaginea.

PUSTIUL ÎN EVOLUŢIA ISTORICĂ A VECHIULUI ISRAEL

Pustiul deţine un loc deosebit de important în istoria biblică generală şi foarte folositor pentru înţelegerea teologiei Vechiului şi Noului Testament. în pustiu, după cum se ştie, Dumnezeu a călăuzit poporul lui Israel după marea Ieşire din Egipt, pentru ca acolo să-şi dobândească conştiinţa concretă istorică de popor şi, desigur, de popor ales al lui Dumnezeu. Cel care odinioară „nu era popor", devine acum în pustie „popor al lui Dumnezeu" (I Pe. 2, 10). In pustie vechiul Israel, având drept căpetenii pe Moise şi pe Iosua Navi timp de patruzeci de ani, va fi greu încercat. Acolo va conştientiza nenumăratele primejdii şi încercările dure ale vieţii, încercări istorice, biologice şi sociale, precum şi încercări religioase şi duhovniceşti.

In pustiu va fi de multe ori în primejdie din partea a nenumăraţi duşmani şi, de fiecare dată când va chema numele Dumnezeului adevărat şi va cere ajutorul Său, se va mântui. Când însă îi va fi necredincios şi se va lepăda de El va fi în pericol să dispară. In pustiu poporul va flămânzi cu siguranţă şi va înseta de multe ori. Acest pericol biologic şi marea ispită a siguranţei economice va face acest popor să se revolte împotriva conducătorilor lor şi împotriva lui Dumnezeu pentru suferinţele pe care le suferă în pustiul său istoric. Toate acestea îl vor face în cele din urmă să-şi exprime preferinţa pentru certitudinea şi siguranţa biologică pe care i le oferea rămânerea sa în situaţia robiei egiptene. Acolo avea măcar asigurată hrana, chiar dacă sub forma mâncării sărăcăcioase de ceapă şi usturoi a Egiptului, faţă de situaţia de libertate şi demnitate din timpul mergerii prin pustiu. Aici nădejdea este tovarăşă cu incertitudinea şi peripeţia (vezi Ieş. 14,11; 16, 2 ş.u.; 17, 2 ş.u. ş.a.).

In plus, în pustiu credinţa poporului va fi pusă la încercare de marile ispite religioase şi duhovniceşti, cu accent pe marea şi directa provocare a idolilor. Acolo Baal şi Baalii, viţelul de aur şi idolii popoarelor străine vor fi o ameninţare duhovnicească continuă la adresa credinţei lor şi a tradiţiei lor despre adevăratul Dumnezeu şi adevărata închinare. Denaturarea sa duhovnicească şi înstrăinarea sa religioasă se află în pustiu sub o continuă punere la încercare. Astfel, pustiul nu este numai o încercare duhovnicească, ci şi o judecată istorică. Israel va fi chemat să capete acolo o conştiinţă a particularităţii sale duhovniceşti şi o autocunoaştere şi autoconştiinţă etnică fundamentală. Adică va fi chemat să răspundă la întrebarea ce fel de popor este şi cărui Dumnezeu are de gând să slujească. Această autocunoaştere istorică şi conştiinţa de sine duhovnicească sunt una din funcţiile fundamentale ale mergerii lui Israel prin pustie şi prin istorie.

Prin urmare, în conformitate cu istoria biblică a Vechiului Testament, Dumnezeu a vrut să-şi ducă poporul în această „pustie înfricoşătoare" (Deut. 1, 19) pentru ca să ajungă purificat şi adevărat la destinaţia sa, care era „pământul făgăduinţei", la locul rodniciei şi răsplătirii, acolo unde „curge miere şi lapte". Respectivele relatări ne arată că perioada pustiei a fost la început pentru Israel o vreme de încercare dură şi adesea o vreme de cădere. Intr-un final a ajuns să fie o vreme de slavă şi de triumf.

Elementul fundamental care domneşte în aceste istorisiri ale pustiului este, pe de o parte, necredinţa poporului şi, pe de alta, triumful lui Dumnezeu pentru mântuirea poporului.

In pustie, de asemenea, Israel primeşte Legea şi în principal acolo se încheie Legământul între popor şi Dumnezeu. Poporul rătăcit, potrivit „termenilor" Legământului, va deveni peste puţin timp poporul ales al lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla numai atunci când se va supune el însuşi voii şi poruncilor Lui. Putem spune deci că, în aceste condiţii, poporul Israel, ca popor al lui Dumnezeu, s-a născut şi maturizat în pustie. Pustiul a rămas astfel în amintirea istorică a lui Israel nu atât pentru încercarea dură şi pentru căderile lui, cât mai ales pentru credincioşia milostivă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său şi pentru împlinirea tuturor făgăduinţelor în drumul istoric prin pustiu. Era o amintire bună, nu una tristă.

De aceea, în continuare, şi în toate marile aventuri istorice şi spirituale ale lui Israel, şi mai ales în timpul perioadelor sale de „lepădare de credinţă", Prorocii vor urmări întotdeauna să călăuzească poporul iarăşi şi iarăşi către lumea pustiei, acolo unde este posibilă pocăinţa şi întoarcerea. Prorocul Ilie, unul dintre cei mai mari conducători spirituali ai lui Israel, merge el însuşi în muntele Horeb, nu pentru a căuta acolo, în pustie, un refugiu pentru a se salva, ci mai ales pentru că socoteşte pustia spaţiu şi loc al reaprovizionării duhovniceşti şi situaţie de întărire a credinţei sale (III Regi 19, 4-18). Osea, de asemenea, vede şi el pustia ca locul cel mai potrivit pentru restabilirea legăturii cu femeia inimii sale, necredincioasă, dar iubită. Acolo, crede el, Dumnezeu va trezi în ea dragostea şi, pocăită pentru necredinţa ei, se va întoarce din nou la el (Osea 2,16).

Dumnezeu, desigur, nu şi-a chemat poporul ori credincioşii Săi să trăiască izolaţi în pustie. I-a dus acolo cu un anume „scop" şi i-a chemat să îl străbată numai, ca o trecere istorică necesară, ca să ajungă în cele din urmă în „pământul făgăduinţei". Drumul pentru pământul „legământului" trece obligatoriu prin pustie şi prin încercare. Cu acest înţeles pustiul îşi păstrează în textele biblice importanţa lui ermineutică şi valoarea lui simbolică. Ca şi pentru protopărinţi la început, aşa şi pentru Israel acum, pustiul a fost o reamintire continuă a „pământului pierdut" şi totodată o căutare a lui stăruitoare. In această mergere către „pământul legământului" primeşte valoare din punct de vedere istoric viaţa lui în viitor. Deoarece, în vederea timpurilor din urmă şi pentru împlinirea prezenţei lui istorice, lui Israel i se pune înaintea transformarea „pustiei" din nou în Rai. Acolo este finalitatea lui firească.

PUSTIUL ÎN NOUL TESTAMENT

In pustiu a ieşit, aşa cum ştim, şi Ioan Botezătorul pentru a propovădui pocăinţa şi întoarcerea, dar şi pentru a înainte-vesti acolo venirea lui Mesia Hristos şi inaugurarea de către Acesta a împărăţiei lui Dumnezeu. Continuând aceeaşi tradiţie, înaintemergătorul devine „glasul celui ce strigă în pustie", un strigăt de protest faţă de apostazia poporului şi faţă de nedreptăţile căpeteniilor lui. în pustiu întâlnim în aceeaşi perioadă şi comunităţile esenienilor de la Qumran, ca un protest faţă de secularizarea religiei lui Israel şi faţă de denaturarea caracterului teocratic al istoriei şi al păstoririi poporului.

Prin urmare, în toate etapele istoriei lui Israel şi în toate formele de viaţă ale acestuia, pustiul nu a avut deloc un caracter tainic, după cum cred mulţi cercetători. Această schimbare începe să se observe mult mai târziu, abia după ce au intervenit elementele analoge prin intermediul comunităţilor creştine, mai ales cele de origine greacă. În lumea lui Israel pustiul avea numai o importanţă istorică, cu o posibilă perspectivă eshatologică, dar totdeauna în accepţiunea lui dinamică de mers istoric al poporului către finalizarea şi împlinirea făgăduinţelor Legământului.

De asemenea, este grăitor că şi Iisus, mai înainte de a ieşi să activeze public şi să cheme din nou, ca un „nou Moise", poporul lui Dumnezeu, noul Israel, la încă o „ieşire" din starea egipteană deja demonică de lipsă de libertate şi de robie din prezent, îşi poartă paşii, după cum se ştie, către pustie. Acolo, timp de patruzeci de zile, întocmai ca şi vechiul Israel timp de patruzeci de ani odinioară, având în frunte pe „primul" Moise, în istoria preînchipuirii evenimentelor, El retrăieşte diferitele etape ale evoluţiei „noului Israel" într-un adevărat popor al lui Dumnezeu. In pustie şi Iisus este încercat dur, pentru ca la sfârşit să se arate celor din afară conştiinţa Sa de sine mesianică şi pentru ca „să se vestească" lumii întregi, atât lumii oamenilor, cât şi lumii demonilor, hotărârea şi puterea Sa de a zdrobi răul.

Toate trebuie să fie pe faţă şi clare de la început. Chiar mai înainte de a-Şi începe lucrarea Sa mesianică, Iisus trebuia să fi lămurit scopurile misiunii Sale dumnezeieşti în lume. Oamenii au nevoie să cunoască de la început ce fel de Mesia este şi ce fel de împărăţie vine să ridice. Iar acest lucru trebuie vestit public şi conştientizat de toţi.

Oameni, îngeri, demoni, începătorii şi stăpânii ale acestui veac, se vor chema peste puţin timp să ia poziţie faţă de Iisus ca Mesia. Şi fie îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor şi vor crede în El, fie îl vor respinge şi vor începe împotriva Lui şi a celor ce cred în El o prigoană dură şi nemiloasă.

ÎNŢELESUL „DUHULUI" PUSTIEI

Să urmărim, însă, textele sinoptice în care există descrieri referitoare la pustie şi la ispitele lui Iisus (Mt. 4,1-11; Mc. 1,12-13; Le. 4,1-13), cu scopul de a înţelege mai corect înţelesul lor mai adânc şi de a ajunge mai deplin la mesajele care izvorăsc din acestea. Evangheliştii Matei şi Marcu vorbesc, la început, despre un anume „duh" care îl duce pe Iisus în pustie. Se poate întreba cineva, cine să fie oare acest „duh" care călăuzeşte paşii noului Rabbi? In acest punct s-au purtat mari discuţii între exegeţi, cu scopul de a determina natura şi provenienţa „duhului" care îl duce pe Iisus în pustie.

Mulţi consideră că „duhul celui rău" trebuie să fie cel care îl „scoate afară în pustie" pe Iisus ca să fie ispitit „de către diavolul" (Mt. 4, 1) sau să fie pus la încercare „de către satana" (Mc. 1, 13). însă, potrivit formulării lui Luca, unde se observă o oarecare lămurire, „Iisus, plin de Duh Sfânt", după evenimentele de la Iordan, „a fost dus în Duhul în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de către diavolul" (Lc. 4,1-2). Această formulare poate să ajute în înţelegerea corectă a subiectului.

„Duhul" care îl duce pe Iisus în pustie pentru post, asceză şi rugăciune, trebuie fără îndoială să fie un duh bun, nu unul viclean. Faptul că Iisus, după botez, era „plin de Duhul Sfânt" credem că dă orientarea corectă. Dumnezeu îi pune la încercare pe oamenii Săi drepţi pentru a arăta vrednicia lor. Cel care „ispiteşte" pentru a duce la pierzare şi cădere este satana (vezi Le. 22, 31; Apoc. 2, 10; 12, 9). Astfel, ispita, tentaţia (o neipaouoc;), nu punerea la încercare (5oKiuaoia), este o invitaţie şi un prilej de păcat şi de cădere. Iar păcatul, după cum se ştie, „odată săvârşit, dă naştere la moarte" (Iac. 1,15). Trebuie să fie înţeles şi clar, de altfel, că „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa" (Iac. 1,13-14).

Experienţa încercării şi a ispitei nu este numai una de natură morală. In diferitele faze ale Iconomiei dumnezeieşti, omul şi întreaga omenire este încercat şi ispitit. Aceasta este o experienţă deosebită pe care o dobândeşte în parcursul său istoric şi poporul lui Dumnezeu. Ispitirea şi încercarea se încadrează, fără îndoială, în drama istorică pan-umană mai generală. Acolo este pusă în pericol sau capătă valoare libertatea umană. Acceptarea şi activarea relaţiei omului cu Dumnezeu sau părăsirea şi supunerea la meşteşugirile diavolului ispititor vor fi criteriul de calitate a „duhului" de care este purtat cineva.

SEMNIFICAŢIA ISPITELOR DIN PUSTIE

In această perspectivă au fost înţelese de Părinţii tâlcuitori ai Bisericii noastre şi de mulţi comentatori străini contemporani nouă pericopele despre rămânerea în pustie şi ispitele lui Iisus. Aşa cum este îndeobşte acceptat, pustiul nu este un element negativ, chiar dacă acolo omul este încercat dur şi vine în contact direct cu puterile demonice şi cu ispitele diavolului. Pentru că acolo este chemat în cele din urmă să le biruiască. Marile hotărâri şi pregătirea pentru împlinirea lor nu se materializează pe drumurile foarte umblate şi în formele pline de zarvă ale vieţii zilnice. Tăcerea, depărtarea de lume şi privegherea sunt chestiuni care ţin de „pustie", de procesul lăuntric şi de lucrarea duhovnicească a omului.

Vechiul Testament ne vorbeşte despre Marele Moise care timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi a fost dus în pustiul muntelui Sinai, fără hrană şi apă, într-o priveghere mai presus de toate, ca să vorbească cu Dumnezeu şi să scrie poruncile Sale, astfel încât să" pregătească poporul, singurul popor al alegerii lui Dumnezeu, ca să-şi joace cu vrednicie în evoluţia sa istorică rolul unic pentru mântuirea popoarelor şi a neamurilor pământului (leş. 34, 28). Asemenea şi marele proroc apocaliptic Ilie este dus timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustiul muntelui Horeb, hrănit numai cu cele pe care le trimite Dumnezeu acolo prin misteriosul corb, pentru a se pregăti pentru marea lui confruntare cu puterile minciunii şi întunericului. Biruinţa asupra puterilor răului şi zdrobirea semeţiei preoţilor religiei idolilor a arătat pe deplin puterea Dumnezeului adevărat (III Regi 19, 8 ş.u.). Pustiul a fost şi pentru el sursa de inspiraţie şi de putere.

Şi acum Iisus, ca un nou Moise şi Ilie, îşi va purta paşii în pustiu, unde, pentru patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, va să rămână în priveghere şi tăcere şi, după post şi rugăciune, va avea propriile experienţe duhovniceşti asemănătoare. Nevoia unei confruntări noi şi, de această dată, finale cu puterile răului şi ale întunericului şi aşteptarea de către oameni a unei noi „legi" a harului şi a libertăţii, cerea o nouă trăire a „duhului" pustiei.

Acolo, în pustie, Iisus va fi fost cu siguranţă încercat şi ispitit. Şi, în persoana Lui, întreaga omenire va trăi durerea încercării dure şi a intensităţii grozave a ispitelor în forma lor cea mai înfricoşătoare. Insă după luptă şi după biruinţa împotriva ispitelor şi încercărilor Iisus va fi arătat ca marele „izbăvitor" al vieţii, pentru toţi cei ispitiţi şi încercaţi, după cum accentuează şi autorul sfânt al Epistolei către Evrei: „dator era întru toate să Se asemene fraţilor, ca să fie milostiv şi credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curăţirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute" (Evr. 2,17-18). Dumnezeu cunoaşte neputinţa noastră omenească şi ştie cât de uşor cedăm în faţa ispitelor, de aceea, potrivit Apostolului Pavel, „El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda" (I Cor. 10,13).

GHEORGHIOS PATRONOS
Parcursul istoric al lui Iisus, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "Parcursul istoric al lui Iisus"

 

Pe aceeaşi temă

08 Februarie 2016

Vizualizari: 4812

Voteaza:

Pustiul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE